PERDEAUA

Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                     ...           
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
                                                                           ...
O biserica mica, din lut, cu un soare galben, obosit, pe acoperisul ei de cupru, si-a luat eri zborul din curtea Spitalului de Urgenta. Ca o pasare. Schelele au cazut si-a ramas doar minunea zborului.
                                                                         ...
I-am scris pe mesenger lui Dumitru Crudu: "Frate, spune-mi ce sa aleg din Tokarczuk?" A raspuns: "Poarta-ti plugul peste oasele mortilor" . Eri am deschis cartea si azi sint la pagina 68. De dimineata pe mintea proaspata, am parcurs fragmentele, pe care le-am insemnat ieri cu creionul. Iata o fraza germinativa :"realitatea a imbatrinit". Sau alta, mai la vale: "lumii i-au cazut petalele". Adevarate tururi de forta face scriitoarea in aceste pasaje .Merg insufletit mai departe. Presimt cutremurul. Multumesc, Dumitru Crudu. Esti cu adevarat un lup al cititului si scrisului.

SCRISUL DE LIBELULĂ

Recitesc "Ramasitele zilei" de britanicul Kazuo Ishiguro,detinator al Nobelului pentru 2017 mi se pare, intr-o traducere perfecta de Radu Paraschivescu.Dabija imi spunea ca dupa asemenea lecturi se simte inspirat, debordeaza..Eu nu, dupa asemenea carti uriase ma inchid, pierd pofta de scris.Scrisul meu devine unul de libelula.Ca sa-mi revin trebuie sa-mi iau o pauza de gindire.Sa citesc ceva de acasa, autohton.
  ...
Sint perioade cind diminetile respir si deschid computerul cu un fior de neliniste. Scriu si sterg. Sterg si scriu. Dupa care inchid. Alta as fi vrut sa scriu. Mai adevarat decit viata. A doua zi reiau exercitiul de la inceput, cu aceeasi exigenta. Este de fapt frica de a nu mai putea scrie. Au mai trait-o si altii. A doua dupa frica mortii. Daca nu chiar prima. Pentru ca, daca nu mai poti scrie, care e sensul？
                                                                                ...
Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                                                                              ...         
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.

PÎNĂ LA VARA

Eri familia, prietenii si cei apropiati l-au inmormintat pe remarcabilul publicist Ion Tibuleac de la fostul saptaminal "Cultura". Tatiana Țîbuleac, fiica sa , scrie pe facebook ca a plecat impacat. Nu stiu cum se moare impacat. Poate doar sfintii stiu si pot asta. Mai ales ca in loc sa fie inhumat dupa merit in cimitirul de pe srada Armeneasca , asa cum s-a intimplat cu majoritatea echipei de la "Cultura", de la Zenon Reabosapca pina la Victor Teleuca,  a fost dus de catre autoritatile noastre pe un deal sterp de la Sfintul Lazar.Acolo unde urla lupii si sufla vifornita. Dar, ca sa intretin ideia Tatianei ,imi amintesc ca in anii de dupa independenta, cind s-a stins "Cultura" si noi ne-am imprastiat ca niste potirnichi, intr-o zi, la oprirea de troleibus, vizavi de statuia lui Stefan cel Mare, ma intilnesc cu Ion Tibuleac, impacat cu sine cum scrie Tatiana si cu un buchet de crizanteme in mina. "Ioane, cine e fericita?"- am dat eu sa-l imbratisez. "Care fericita, a murit Sergiu Manea ?! " mi-a zis el si s-a retras oripilat. Am impietrit pe loc. Sergiu era cel mai mare ptieten al meu. N-am sa descriu aici acea inmormintare. A fost poate una din cele mai tragice in viata mea.Fapt este ca daca nu era Ion Tibuleac cu florile asa si nu l-as fi condus pe prietenul meu in ultimul sau drum.Si pentru ca a venit vorba de flori , casa aceasta a presei din centrul Chisinaului, care acum se scalda in lumini pe timpuri era poate cea mai urita din urbe.Semana cu un cavou. Sau mai curind cu o camera de gazare. Se fuma pe ruptele in ea.Fum in cabinete. Fum pe coridoare .Fum pe scari.Fum in toate ungherele. Fum la toate subsuorile incit nevestele aproape ca nu-si primeau barbatii seara acasa. Asa erau vremurile , toti scrieau cu tigara.Si doar in biroul lui Ion Tibuleac aerul era pur si inalt, bucovinean, aproape de munte, mirosea a muscate si levantica, a musetel si salvie.Ion scria cu florile. Si probabil de asta , plecind in concedii incredinta cheile biroului doar Lidiei Berstein, o dactilografa evreica,tacuta, de credinta veche, prafuita, iudaica, care aproape ca nu vorbea, de parca nici n-ar fi fost in  redactie. Intr-un an insa evreica s-a imbolnavit.Si atunci l-am vazut , prin sticla, in prag de concediu cum se framinta indelung la usa biroului meu: sa intre sau sau sa nu intre. A intrat:"Stii, florile...te-as ruga!" "Cu placere!" - i-am zis luind cheile de la el. A fost un gest de incredere  absolut unical care mi s-a oferit in viata aceasta. Asa ca eri de ziua inmormintarii lui, legat de pat de o crunta raceala, am crezut si mai cred si azi ca am comis o mare tradare cind am ezitat sa ma ridic si sa-l conduc in ultimul sau drum. Dar draga Ioane! Si draga Tatiana. Viata nu moare.Nici aici pe pamint.Nici in noosfera. Vor trece citeva luni, va da soarele si acolo ,pe mormintele sterpe de la Sfintul Lazar va razbate iarba, deasa ca peria.Asemeni scrisului pur al lui Ion si al lui Sergiu , si al tau Tatiana ivit de sub muntii de moloz al vremurilor urite pe care le-am trait. Atunci voi lua doua crizanteme si le voi pune la radacina erbii de pe aceste morminte. Ca un argument ca cei care scriu cu florile si cu iarba nu mor niciodata.
                                                                         ... 
In fiecare dimineata ma dau la geam si caut prin semiintuneric  toiagul.Sta la locul lui.Nimic nu-l clatina ,nici ploile, nici vinturile , din firida portii. Sta si asteapta deschiderea traseului de vara .Iar pe traseu, la liceu, subt un scaun parasit ,ma asteapta o furnica.Intr-o dimineata am numarat cum s-a intors de o suta de ori ca sa poarte o coaja de piine.O, de-as putea ridica asa rugaciunile mele. Ori textele mele. Sau vointa de viata.Pina la vara. As fi perfect fericit.
                                                                              ...
Vin zile cind somnul devine un lux. Am invirtit de cu seara pe degete pastila rozalie,impartita in doua, s-o iau sau sa n-o iau.Am pus-o la loc.Nu stii niciodata cind vine somnul, acest mare dar al zeilor. Parca cei cinci kilometri parcursi ar fi trebuit sa-i imbuneze. Dar n-a fost sa fie. Ratiunea lor e alta. A urmat o noapte de ginduri grele. Pe an ce trece ,ma conving ca din toate singuratatile cea de noapte e cea mai cumplita.
   

PRIMA CURSĂ DE LONDRA

Colac de la Volodea. Am rupt o bucla si am inghitit. Mi s-a oprit in git. O farimitura aspra si noduroasa. Ca insesi viata. Doamne, cite lucruri am invatat de la el. Sa rabd. Sa astept. Sa sofez. Dar mai ales sa tac. Era in stare sa parcurga mii de kilometri si sa taca. Cu ce-si implea el capul pe o asemenea primejdioasa monotonie？N-am sa stiu niciodata. A plecat pentru totdeauna.
                                    ...
Azi avem cea mai scurta zi din an: 8 ore si 50 de minute. V-ati bucurat de lumina？Priviti macar apusul. Este varianta prescurtata a zilei. Iar uneori , de aici din Dealul Schinoasei, de unde urc si coboara avioane, chiar firimitura fascinanta a vietii.
     ...
Dupa ce a stat o zi , sub scaun, si a plins a  iesit. S-a ridicat, scuturindu-si blana,  si-a plecat in noapte. Credeam ca dimineata se va intoarce. Nu s-a intors. Acum am inteles ca isi cauta stapinul. Si in aceasta sfinta pornire a lui nu era nici o forta care sa-l opreasca. Nici noaptea. Nici foametea. Nici frigul. Nici singuratatea. Nici frica. Nici moartea. Nimic. Doar maretia iubirii .
                                                                   ...
 E labrador, fata. Si copiii, dupa ce au cumparat-o de undeva din suburbii , au vaccinat-o si i-au dat numele de Sally. Este un diminutiv feminiin al vechiului nume ebraic Sarah , foarte popular in SUA si Regatul Unit , care la origini are semnificatia de printesa. De aici si exigentele, intai sa o scot la fiecare doua ore afara , apoi sa comunic cu ea, lucru exasperant pentru mine care m-am deprins sa tac cu saptaminile. Sa speram insa ca ne adaptam si-mi fac un prieten.Caci altul viata, zgircita si economa, nu mai are de unde si cind sa-mi dea.
                                                                ...
Au plecat. Cu prima cursa de Londra. Azi dimineata din obisnuinta am strigat de pe scari: "Ana!" Si mi-a raspuns doar ecoul. Cumplite aceste plecari. Au trecut atitea ani
 si nu ma pot obisnui nicidecum cu ele. De parca ar zmulge ceva din adincul meu, cu tot cu carne, deschizind o rana care nu se va inchide deplin niciodata.
                                                              ...
Daca simtiti cumva ca viata, sau gindurile, o iau razna, la vale. Faceti-va drum spre vrafurile de bliduri din bucatarie. Nu le lasati sa va depaseasca.Nici o zi. Nici o secunda.Lichidati-le! Lasati loc liber. Asta imblinzeste egoul si reda increderea in sine.Si-n cei pe care-i iubiti.
                                                              ...
Concentrati pe Grigore Vieru parca am uitat in aceste zile de Petru Carare. Ca poate a avut si el geniu. Ca ar fi implinit si el optzeci si cinci ani de viata. Oricum , in zilele cele mai negre, pe marea vietii, pluta lui Petru Carare,credoul lui, trebuie sa recunoastem, ne-a ajutat pe toti sa luam cite o gura de aer, ca sa nu cadem si pierim in adincuri. Chiar si pe Grigore Vieru.

BALADĂ DINTR -O ALTĂ VARĂ

De obicei , cind am treburi, es in oras cu Lena sau cu Veronica. Cu Nina, care e mereu ocupata, es foarte si foarte rar. Doar cind avem de facut ceva impreuna. Eri am esit si miscindu-ne in deal, prin traficul incilcit si nervos, mi-am aruncat fara sa vreau privirea peste miinile ei de pe volan. De parca le-as fi vazut prima oara. Erau ca niste pasari care dupa un zbor maret, de-o viata, au coborit si s-au asezat obosite, sa caute drumul .
                                                                            ...
 A venit Ana , la un interval de jumătate de an de la sărbătorile pascale. Este cea mai grea asteptare a mea din ultimul timp. A trebuit mai întîi  să vină la cireșe. Apoi toamna să guste din poame. Apoi să dea cu piciorul pe acasă de la o nuntă în Sibiu unde s-a aflat. Apoi de ziua mea. Dar n-a venit, au împedicat-o călătoria în Cuba , achiziția noului apartament, etc. pe care istorisindu-le s-a îndreptat spre pianul părasit din salon , l-a șters de praf și dintr-odată a prins să cînte. La început timid, apoi tot mai apăsat.  Ceva neobișnuit de nou și totodată dureros de cunoscut. Abea atunci cînd melodia a fulgerat geamuile și clătinat acoperișul, urcînd la cer, am realizat că este de fapt ” Balada unei alte veri„  de Yann Tiersen. O veche și iubită melodie a ei, pe care acum, prin strainatati , a dus-o la desăvîrșire. O asculatam vrăjit și mă gîndeam că nu se pierde casa aceasta din Dealul Schinoasei. Atîta timp cît copiii se mai întorc la ea, oricit de rar, nu moare.
                                                                           ...
Nu am pasaport romanesc. Dar sint roman.In toti anii acestea am carat carti romanesti cu sacul. Am simtit cu toti porii impilarea serviciilor de securitate, de la veceurile publice si pina la telefonul de acasa. Am suferit pentru Romania. Ca intr-un esec personal. Sper, inca mai sper , ca Presedintele Iohanes in noul sau mandat sa-mi dea acest pasaport fara a ma fi umilit prin diferite instante.La multi ani, Romania ! La multi ani suferinta dulce si viata a mea.
                                                                        ...
"Impresii despre carti" face o prezentare fabuloasa  aici pe Fb. romanului "Serotonina ". Traim intr-o lume modelata de reclame. Se pare ca anume dupa o astfel de publicitate l-am citit si eu. Sigur, m-am dat usor. Dar este totusi o carte buna.Desi nu pentru orice cititor, mai ales depresiv. De aceea cei care o propaga ar fi bine sa-si arate chipul.De exelmplu eu, pina sa purced la a doua lectura, cum mi se recomanda, m-as gindi mult daca sa-i iert autorului gluma cu moldoveanca in chip de salvatoare a fermierului francez ruinat si parasit de sotie. Stiti la ce m-am gindit eu cind am inchis cartea ? La incapacitatea omului modern de a iubi. Pentru ca despre asta e cartea lui Michell Houellebecq .Despre acest om, fara timp , al lui Heidegger sau al nimanui. Dar daca tocmai moldoveanca simpla, rudimentara este aceea care-l impinge in istorie sa resimta pe prapastioasa muchie de destin dulcetile iubirii ? Ginduri prafuite? S-ar putea.
                                                                  ...
Imperiul Divinitatii. Principiul primitiv stoic considera intimplarea drept o cauza imprevizibila, ascunsa ratiunii umane. Asa ca nu va framintati. Nu va luati  povara. Ascultati-va ratiunea, parte din suflarea zeilor .Asta e ofranda. Orice s-ar intimpla , totul va fi bine. Nu poate Divinitatea sa ne vrea raul.

DEZNĂDEJDEA POEȚILOR

Ca sa nu fie nici un fel de suspiciuni.Am votat  Octavian Ticu. Mi-a placut cum s-a prezentat in campanie. A fost magnific. Cineva  trebuie sa spuna adevarul. Si-n parlament. Si-n alegeri. Uneori, ca sa nu murim  , e deajuns si unul.
                         ...
Visinul. Pe la poale e inca verde. Dar crestele sint aurii. Exact ca omul, cind incetineste.
                         ...
Magdalena Munteanu , o preoteasa perfecta , buna mea prietena care odata m-a numit tata , il citeaza azi pe Cuviosul Ambrozie de la Optina:„Dacă vrei să scapi de tristețe, nu-ți lipi inima de nimic și de nimeni." De aur cuvinte. Eu stau insa si ma gindesc in aceasta toamna fabuloasa de ce totusi sa ma lipesc , pentru ca, -iubirea , gravitatia - e regula generala a Universului. Poate m-a lipesc ca frunza , de lut, ca sa nu fiu trist?
                                                                            ...
Inainte de a esi pe traseu am cercetat gradina. S-a ingindurat si ea, ca si mine , dupa ce  flacaii cu drujba au facut curatenie. Totul curge in lumea aceasta. Au disparut abricosii, ciresul lui Druta, iar din ciresul lui Rem a ramas doar un ram si o rana deschisa .Ca inima unui tovaras, din alta lume , care nu m-a tradat niciodata.
                                                                           ...
Maestre , frate Valeriu Gherghel , iti urmaresc blogul , am cartea .Inca la Bookfest, din august , am procurat "Roata placerilor". Esti un cititor fascinant. Pentru ca citesc cite doua, trei carti deodata , acum stau cu "Ierusalimul" lui Montefiori si "Lolita" lui Nabokov , incet sper m-a apropii de ea. Ca de un festin. Mai sper ca poate ne intilnim vreodata cind dai cu piciorul prin Chisinau.Oamenii cartii, acesti peregrini incurabili, intotdeauna au fost niste mari condrumeti pentru mine.
                                                                          ...
Copaci ingropati de vii.Asta am vazut zilele acestea pe Grenobl.Doar virfurile chemate sa atinga stelele mai stircesc neputincioase din lut pe renumita Vale a Grecului.Nu este o metafora.Este o realitate pe care eu , dupa ce   in toti acesti ani am trait si reflectat stoic doar cu un visin la geam , nu am s-o inteleg niciodata. Am sentimentul funest ca aici, in vara aceasta, pe colinele Schinoasei , a fost ingropata o civilizatie.
                                                                       ...
A sunat Ana. O singira data am lasat telefonul  zilele acestea din mina si am coborit jos sa-mi prepar cina. Si-a sunat. Aista e norocul meu. Asa mi-a mers toata viata. Dar e minunat.Stiu ca cineva ma suna ,chiar daca nu razbate.
                                                                      ...
Miercuri invitat de parintele Octavian Moșin m-am intilnit cu tinerii de la biserica USM in cadrul unei seri duhovnicestii. Vorbeam despre rugaciunea neincetata. Si la un  moment dat cineva a intrebat: "Si daca nu va puteti ruga?" "Nu ma rog!" -am zis. Imi pare rau.Trebuia sa adaog:"Deznadajduiesc pina la capat!" Probabil de asta am recitat toata seara, bilbiindu-ma, din marii poeti ai lumii.Pentru ca in deznadejdea lor locuieste Dumnezeu.
                                                                    ,,,
Astazi este ziua mondiala a filozofilor.Iata un citat util de Mahatma Gandhi, pe care mai demult l-am lipit pe usa:"Singurul tiran pe care il voi urma este vocea calma, blinda din mine. " Credeti ca il respect ? Pe naiba. De aceea il reiau in fiecare zi iarasi si iarasi de la inceput.Este un scop totusi , fara de care viata nu poate fi conceputa.

MAREA FRICĂ

Astazi Schinoasa și-a luat ramas bun de la postarita. O femeie care parcurge zilnic in această pestriță suburbie a Chișinăului , de la om la om , de la casă la casă un drum de 20 de km, situat între două mărețe dealuri,  vreme de 11ani , cu precizia si exactitatea unui ceasornic. Eri in timp ce impartea ziarele si corespondenta un individ a țîșnit dintr-o  fundatura  și s-a dat la ea, speriind-o de moarte. Noroc că a eșit cineva, altfel o sfîrșea rău.Nu se știe cine-i agresorul. Nu se știe de ce a foast agresată. Că e un vagabond , că e legat de alegeri, că altceva poliția noastră genială va stabili. Pînă atunci azi dimineață un om de la pașii caruia localnicii și-au acordat ceasornicele ani îndelungați, în urma unei nopți nedormite, a decis sa plece definitiv din viața Schinoasei. ”Poate mai rămîi, - a cercat s-o responzabilizeze șefa oficiului, - este vorba de viețile oamenilor ?!„  ”Cum zice Prorocul: că mai bună este viața ta decît viețile?!„ - a ripostat ea cu înțelepciunea mileniilor și aburcînd uriașa geantă pe umăr a pornit neînfruntată în ultimul ei drum , de despărțire cu dealurile și oamenii Schinoasei. Nimeni n-a numărat cîte porți a deschis în această zi. Nimeni nu va ști vreodată dacă s-a vărsat vreo lacrimă la aceste despărțiri. Doar frica, cu miloane de picioare, care lipindu-se scîrbos de ea, asemeni mirosurilor pestilențiale ale capitalei, a însoțit-o tot drumul. Tîrziu de tot a sunat la poarta mea :„Pocita!”- a strigat ea în monitor. Geanta îi atîrna ca o zdreanță pe umăr. Știam pentru ce vine. Zvonurile se răspîndesc în Schinoasa cu iuțeala lumini. Venea ca să mă despart de facturile uriase pentru gaz, lumină, apă și telefoane, de pensiile mizere, de cartile postale ale Anei, de coletele de carti rominesti , de ”Literatura și arta„  de atenționările fiscului,  de veștile despre căderea leului, furtul miliardului si neputintele guvernelor, de chipurile și mesajele electorale minciunoase ale șleahtei noastre politice, niste bucurii si tristeti esentiale, pe care mi le-a adus invariabil doar ea, pe ploaie si vint, in toti acesti ani.O bucata din viata ei dar și a mea pe care nu vroiam s-o cedez. "Pensia!” - a strigat ea insistent  pentru a doua oara , extrapolind mesajul, și chipul ei dintr-odată a strălucit ciudat în monitor, ca un licurici. Ca o speranță sinucigașă atotțiitoare care te face să apeși pe toate butoanele vieții. A intrat ,  s-a asezat  pe fotoliul ei preferat, a numarat banii o data ,de doua ori, i-am numarat si eu, pipaindu-i indelung cu nervurile degetelor, de parca as fi simtit cum peste ele se scurge si se rupe , prelinsa, toata fiinta mea, o sensibila legatura cu lumea, si ridicindu-se a plecat. Ca vara de afară cu parfumul ei din levănțică. Vroiam s-o urmez,   sa-i spun ceva , un cuvint, o vocala . Ceva care s-o opreasca. Dar n-am putut .Pina la urma, asta e viata. Un hazard. O  intimplare impredictibila. O legatură incerta , primejdioasă cu cineva sau ceva, care sta vesnic in umbra ,cu toporul sau cu cuvintul ,si la un moment zice: "Gata!" Si n-avem ce spune, n-avem cind, n-avem ce alege . N-avem nimic.  Decit despartirea. Și sărăcia magnifică.  Si frica. Adio, Natalia!
                                                                  ...
Astazi m-am trezit pe la patru.Am deschis geamul. Pic , pic se prelingea ceata de pe frunza de visin, cu lacrimi de stea. Apoi a cintat un cocos ratacit . Apoi un cor intreg ,antic. Am spalat blidele si i-am ascultat. Este divin acest cor,  curata blidele , locul si omul , intreg Universul . Inainte de orice lucrare.
                                                                 ...
4 KM. M-a gindeam sa prind toamna in scrinciob. Doar o zi am lipsit pe traseu.  Si azi n-am mai gasit-o. Nucii golasi. Artarii arsi. Si pasi, urme de pasi...sub visin.

SOAPTA COLBULUI

   Am scara , care leagă ombilical biroul  de tindă. Cu ea măsor kilometrii si amarul vieții. Mai am o scara eternă a poeților, Brodskyi, etc. cu balustradă scîlcită, de care mă sprijin zilnic . Urc de asemenea în gind o scară a desăvîrșirii, de la Ioan Scărarul, si cad. Apoi o scăriță de pe care aburc, ca să ating nemărginirea, la raftul cu antici. Și mai nou  scara Părintelui Tihon, mutat sub padure, aprope inaccesibilă , mai ales iarna.. „ Rar , frate!” - mi-a zis el dăunăzi.” „ Păi, lunecuș, părinte, viața...”- mă bîlbîi.  „N-are nimic, -zice, - punem cenușă.” Prilej sa constat că-n lume  toate au rezolvare , dacă ai credință. Adică o scară.
                                                                            ...
Consider legea dezoffshorizarii drept cea mai importanta actiune a coalitiei de guvernare. De aici a trebuit sa se porneasca , de la oprirea furtului, si nu de la declaratii sterpe de dezoligarhizare. Apoi sa se treaca la recuperarea lui si pedepsirea vinovatilor. Mai apoi sa nu se minta. Poporul desi indobitocit , vorba lui Dostoievski, are totusi rusinea , demnitatea lui primara , suporta minciuna cel mai greu. Mai greu decit lipsurile economice si mizeria traiului.
                                                                            ...
Toamna profunda . Pica frunza. Doar un ciine pribeag pe traseu. Eri mi-a aratat coltii. Azi am vorbit omeneste,in doi, i-am zis :"Toiagul e pentru ginduri. Si frunze! " Se pare, a inteles.
                                                                           ...
  Vineri l-am felicitat pe părintele Mihail Bortă cu ziua de naștere.  Tocmai citea Paraclisul. Parcă desprinși dintr-o stampă evanghelică cei cîțiva enoriași ai bisericuței nou aparute din curtea Urgenței. Am spus și eu cîteva imne. Emoționat , el și-a scos metaniera:”Ia-o, frate Ioane!”  Pipai acum nodurile ei îmbibate cu sudoare și praf de construcție si gindurile mă duc  la poetul german Peter Huchel. El scrie  asa :""Aduți aminte de mine „ - șoptește colbul ” Da , particula infinitezimală ,  șoapta colbului de pe sandalele lui Isus, asta lipsește astazi în rugaciunea noastra . Dar cum s-o auzi prin vuietul și viteza zilei de afara?
                                                                   

TRISTIA

  Un sfînt a fost Nichita Stănescu cînd a scris poemul ”A mea  „ și invers un mare poet Sfintul Efrem Sirul cînd a conceput geniala lui ”Rugăciune de pocăință„. Cuvîntul, odată scris și  suferit , observă într-una din premoniție sale timpurii poetul rus Osip Mandelștam , are calitatea de a cuprinde în sine prihana și sfințenia. Adică viața în totalitate. El este ca o veste, scrie Mandelștam, pe care o imbuteliezi într-un șip și o slobozi în Ocean. Cîți ani s-au scurs de la această observație? Aproape un veac. A murit poetul, mîncat de temnițele comuniste. Nu se știe nici măcar mormîntul lui. Oasele-i albesc undeva prin Siberia. Au căzut dictaturi. S-au depreciat democrații. Civilizația stă gata să moară. Iar Cuvîntul, șipul lui Mandelștam, clătinat de apele genunii, dintr-un capăt in altul, iată într-un sfîrșit a ajuns și la mine, în Dealul Schinoasei.. Știți unde l-am cules?  La un chiosc de anticariat din Botanica, cu doar 10 lei. Aproape gratis . Dacă compar cu Bookfestul , care m-a curațat de toate rezervele,  e un mare noroc. Poate cel mai mare pe care l-am avut vreodată. Așa că acum îmblu prin casă,  recit pe de rost din inegalabila Tristia  - „cto mojet znati pri  slove rastavanie cacaia nam razluca predstoit...„ - și in loc să rîd pling. Iată nemuritoarea forță a poeziei culeasă din apele  lumii: te face să plîngi fericit.
                                                                    ...
A venit Lena din Canada, dupa vacanta de vara la copii , si primul lucru care l-a facut a fost sa ma sune , cu bagajele nedesfacute, ca si cum ar fi vrut sa se convinga ca mai este cineva pe aici, ca inca nu e totul mort.I-am zis "Bine ai venit!" Mai mult n-am putut. Pentru ca stiu ce inseamna, am trait clipa ceea devastatoare cind impingi usa, intorci cheia intr-o broasca de lacata neunsa ,intri in casa si deodata realizezi ca nu te mai asteapta nimic si nimeni.Atunci te repezi la telefon sau spre fereastra. Nu sa te arunci ,fereasca sfintul, casa e pe pamint, dar sa deschizi.N-ai aer.
                                                                  ...
Ce vreau sa zic? Da, cit mai ai pe cite cineva in jurul tau te tot fitii , cu supararile tale, cu toanele tale , cu nedreptatile tale, cu suferintele tale, mici viclesugiri prin care obtii ba o mica mila, ba o compatimire, ba o inchipuire de iubire.Vine un timp insa cind ramii dintr-odata singur si nu mai ai pentru cine juca si de la cine zmulge nimic. Simti asta pina la os. Abea atunci iti revin mintile in cap, incepi sa devii tu insuti si posibil chiar sa ai undeva alaturi de tine un Dumnezeu pentru care  ,ciudat , nu este nevoie sa joci. Iti esti suficient tie insuti.
                                                               ...
Vecinii mei mai noi imi cer sa pun amortizor la poarta, pentru ca le tulbura somnul."Va punem noi un lipici!" - s-au oferit ei generosi. N-am zis nimic. De unde sa stie ei ca sunetul acesta matinal, bubuitor, scrisnetul neplacut de metal de la miezul noptii al portii e tot ce am si mi-a ramas mai scump in viata.Ultima ramasita. Este momentul de triumf al materiei cind se rupe de ea insesi si devine sentiment, diferenta aceasta, inainte ca cineva sa rosteasca:"Tata!"
                                                             ...
O zi trista azi. Dupa poarta a venit rindul ciresilor. Au imbatrinit sarmanii, scurt e veacul lor.Si Nina a adus de dimineata o drujba care i-a pus pe toti la pamint.Printre ei ciresul lui Druta.Poate daca ma intreba pe mine il salvam, mai gusta Druta un an, doi cirese de pe virfurile lui.Dar nu m-a intrebat.Si a ramas un loc gol, trist in locul lui.Este si asta o etapa din viata mea.
                                                           ...
 Azi de dimineață am descoperit că mi s-au terminat fulgii de ovăs .Trist, am eșit pe traseu, pînă la magazin. Acolo ,chiar lîngă ușă, mă ciocnesc cu Iovan, mutul cu sechele de ichtus. Demult nu l-am văzut, de-o vară „O, Iovan , - il strig  bucuros , -ce faci?” ” Jiiiivviooomm !„ - răspunde el pe întreaga gamă a glasului omenesc. Îmi place cum rostește acest cuvînt, fluturînd cu batonul prin toamnă, de parcă l-ar extinde peste întreaga istorie a omenirii, după care ne atingem pe umeri și ne despărțim luminați, de aura unui singur cuvint..

GUST DE STELE

Am zis ca azi nu postez mimic , m-a dedic florilor. Dar nevasta mi-a copt piine. Face rar lucrul acesta. Deaceea a alergat degraba si mi-a zis:"Primeste produsul!" Am ciupit si i-am spus:"Miros de miriste de la piinea ta. Si gust de stele. Mama cind scotea o asemenea piine din cuptor isi facea semnul crucii."
                       ...
5,8 km. Nici umbra din condrumetii mei obisniiti. Cealalta lume fuge si se ascunde repede in case. Frig. Niciodata nu m-am imbracat ca azi , in miez de vara, cu scurta de iarna. Ceva se intimpla totusi cu clima. Si as zice ca si cu civilizatia. Totul se afla sub semnul unor mari contradictii. A unui echilibru fragil. In primul rind omul.
                                                                         ...
Azi de dimineata, pina la ploaie,  3,2 KM. Lume putina pe stadion. Doar porumbeii m-au intilnit. Ciuguleau fericiti. Saptamina trecuta cosasii au tuns iarba  si-au adunat-o in batatura portarului .Eri au ridicat-o , au mesit si credeam ca au aruncat si ceva hrana pasarilor. Credeam gresit. Doar seminte de iarba grasa, de troscot si cicoare am gasit  dupa ce ,deranjati s-au  zbatut spre inalturi.Ma uitam la zborul lor maret si ma intrebam de ce oare doar omul ca sa zboare are nevoie de avioane si miliarde?     
                                                                      ...
Astăzi  s-a scurs exact un an de la nunta voastră . De fapt, au fost trei nunți. Una la Londra, cînd ați înregistrat căsătoria. A doua la  Chișinău , în patria ta, Ana. Și a treia, în Îndia, patria ta  Chaitanya. Nici la una din ele din păcate n-am putut să acced și să le leg intr-un Tot. La cea din Moldova m-am întors biruit chiar din prag. Bronșita mea cronică m-a ținut străns ănlănțuit de Dealul Schinoasei.  Și a mai fost ăncă una , care la ănceput  părea un simplu divertisment, cununia de la mănăstirea Țigănești.O nuntă și ea, doar că fără  zboruri de avioane, fără ventilatoare cu suflare de gheață , fără orgolii .O nuntă multăndurată  care pe neașteptate s-a deschis și pentru mine și m-a luat  magnific  ăn brațele sale  Așa precum odinioara Maica. Cănd eram zgălțăit  de plăns.Doar pentru o clipă , atăt căt să fiu fericit.. Ce să vă spun la un an de la căsătoria voastră? Să fiți fericiți , de un trilion de ori mai mult decît sînt eu ăn această poză.                                                     
                                                                   ,,,
Spuneam ,ud florile. Asta ma  scoate din depresia caldurilor de august.Si am o floare , natinga , nu stiu macar sa o denumesc ,  isi deschide corolele exact in dricul zilei, pe caldura cea mare. Este un fel de iubire al ei neinteleasa , sinucigasa, cu soarele de care , ma gindesc, habar nu au oamenii, desi uneori ,gustind din ea,  intuitiv se salveaza.
                                                                ...

Incep sa inteleg ca suferintele mele de fapt nu conteaza nimic pentru nimeni decit pentru mine. Este si asta o intelegere care aduce lumina.
                                                               ...

         

TURBAȚII

Citesc in "Manualul" lui Epictet niste reguli de viata pentru o zi inainte: "...ci indeparteaza-te cu dezgust de profunda sa netrebnicie." Ce frumos. Nu stiu de ce imi inchipuiam pina nu demult ca doar lucrurile trebnice sint profunde.
                      ...
Mama cind se minia pe tata i-o trintea in fata:"Turbatule!" Oameni turbati. Ciini turbati. Dor turbat.  De-a lungul vietii mele le-am auzit pe toate in fascinantul nostru limbaj popular. Da iaca "popa turbat" aud pentru prima data. Trebuia sa luam in spate un munte de civilizatie , de mii de ani, ca sa producem azi asemenea perle.  Nu cred ca ne-am imbunatatit ceva cu asta. Problema este ca atunici cind zicem "popa turbat" sa nu ne amestecam cu vorba ,zic Sfintii Parinti , sa nu turbam si noi. Caci pina la urma limbajul exprima eul nostru fiintial.
                                                                      ...
Stefan Secareanu scrie frumos aic, la figurat, despre o ruda a.sa din Cuciurgoaia ,care a murit subit , cu o sapa fauritoare de  milarde in mina. Minunate rindiri. Poate , zic, chiar ar trebui sa punem un monument sapei , simplu , cu banuti adunati din batista  , ca un semn pios de recunostinta parintilor nostri, pentru ca , atunci cind parea ca am scapat de.ea , hotii ne-au pus-o mai virtos in miina.Ea , si nu piatra necioplita din piata sau puterile garante, ramine deocamdata unicul nostru sprigin in calea rautatilor
                                                                    ...
Semnul rosu al exclamarii se zvircoleste pe siteul Serviciului Hidrometeorologic de Stat ca un sarpe. 30-34 de grade.Ne asteapta o saptamina de foc. Cod galben. E vara adevarata ,in sfirsit. S-au copt grinele. Valura aur curat. Ciocirlia si-a scos puii si bucuroasa se rupe ca un pumnal intrun zbor frenetic, perpendicular spre tarii pina devine un punct tremurator, invizibil , primordial , din care zbucneste cerul de sticla si dintr-odaza  ma  absoarbe si pe mine. E Firea. Sint dor. Sint liber si sint fericit, acolo sus,  cit ghearele  iernii si miristii inca se-asvund in tarini, sub spicul din brazda tremurator ..
                                                              ...
4 km. Dis de dimineata. Am cautat-o pe fabuloasa mea condrumeata de eri , floarea care urca la cer. Din pacate n-am aflat-o. In locul ei , pe cararea de beton, am gasit doar o tulpina seaca si plesuva. Cum spune marele Will in Sonetul 4? Nu face daruri Firea , din buchetu-i ea doar imprumuta. Scurta e viata la florea cimpului.Ca si la om. Nici cit o bucurie deplina
                                                           ,,,
Vint de dimineata pe traseu, cu rafale scurte, intermitente. Am facut doi kilometri si m-am intors in chlie. In urechi imi suna melodia "Prieten drag "    pe care  Constantin Dragomir a dezgropat-o ieri de undeva de pe internet. Eram student, locuiam in caminul 7, aveam o "Spidola " , pe care mi-a daruit-o mama la prima ei venire in oras, si-n diminetile lenoase , pina la orele de curs de dupa masa, o deschideam. In citeva clipe vulcanica voce a Pompiliei Stoian ridica tot caminul in picioare. Eram la ora marilor iubiri.Astazi caminul 7, ras de lama buldozerului ,a disparut. La fel ca si legendara "Spidola " , ca multe alte lucruri sfinte . O lume. Nimeni din lumea aceea nu punea mina pe pix pe atunci, inaite de a-si fi procurat o renumita colectie de lux, cu coperti negre, miniaturale, greu accesibila , mult iubita de noi, din poetii lumii, printre care Leopardi, Lorca, etc .Probabil de asta si i-am dat-o regretatului meu prieten Sergiu Manea  cind intr-o buna zi a fost ridicat si dus pe sus la catanie in Siberia. Probabil tot de asta un alt prieten, Nicolae Rosca,  scapat de catanie, putin mai tirziu s-a rastit suparat: "Ba, mi-ai furat poetii!" "Nu i-am furat. Ii am pe ai mei!" - i-am replicat disperat, cu gindul ca se intoarce Sergiu si mi-i restituie. Sergiu s-a intors , dar fara "Spidola" si fara poeti. Atunci se pare ca , putin intristat ,  am inceput sa invat pe de rost din marii poeti. Cu anii, pic cu pic , am adunat in memorie o antologie intreaga. Asa ca astazi e vint, m-am intors in chilie si , invaluit de mareata voce a Pompiliei , recit din Brodschyi, Stanescu , Carare, Mandelstam... Fara teama ca cineva o sa mi-i fure s-au piarda .Pentru ca ei au biruit totul. Tradare. Mizerie.Siberii. Iadul. Si-au intrat in vecie.
                                                           

                                                           

MĂSURĂTORI

Am terminat chisleagul si-l sun de dimineata  pe Mitrofan: "Ai muls caprele?" "Ehe, cit a trecut de cind n-ai mai luat lapte?" - imi zice el, dindu-mi de inteles ca s-ar fi putut sa ma sterga de pe lista intocmita cu creion chimic. "Nu stiu, n-am fixat - ii zic , - poate daca Nina a mai adus din oras ceva lapte de vaca." "Apoi uite , abia se coceau dudele si acum ce avem: gata , s-au scuturat tol la pamint. Farstein?" - imi da el replica. Si aici n-am ce-i obiecta .Distanta e redutabila. Are niste masuratori ale  timpului care rivalizeaza cu toate civilizatiile: soarele, caprele si plantele.Cu soarele se culca si se scoala. Cu caprele isi numara zilele.Iar cu plantele bucuriile si tristetele.Ma uit cum toarna laptele, incet, econom , cum savureaza tremurind ultima picatura de pe buza borcanului , de parca si-ar masura si gusta viata, si ma gindesc ca s-ar putea sa fie mai fericit decit cei care au fugit cu avioanele si valizele pline. Decit noi toti care am ramas ca prostii cu tara. Si chiar decit toata lumea aceasta buimaca, fara masura .
                                                               ...
Lumea aceasta, calatoria prin ea, nu va deveni niciodata pustie . N-a dovedit sa dispara Vera si locul ei pe traseu l-a luat o batrinica de nouazeci de ani .Liuba o cheama.Si are o sora in Rusia careia ii scrie scrisori si asteapta cite o jumatate de an pina primeste raspuns.Asa circula azi scrisorile. In rest , se plimba zilnic, incolo incoace cite trei, patru kilometri pe zi si ma roaga din cind in cind: "Ia mai recita ceva.! " Si eu incep  cu genialul verset din Mandelstam : "Cto mojet znati pri slove rastavanie.."Si ea continua sugubat : "...cacaia nam razluca predstoit?" Eri insa in loc de  "razluca " numai ce o vad ca se opreste si zice: "Pastrez acasa o fotografie in rama. Eram sora medicala . Se terminase razboiul si aveam doar putin peste nouasprezece ani. M-am gindit sa ti-o daruiesc"   A tacut o vreme , desenind cu bastonul pe asfalt niste arabescuri invizibile , apoi a oftat adinc si s-a corectat:"Poate ca da, dar poate ca nu." Nu stiu cita putere a pus condrumeata mea in aceste ultime doua cuvinte - " da "" sau " nu" - pe care astazi le repet neincetat toata ziua. Cu certitudine insa ca intre ele poate incapea o viata fragila de om.De multe ori asa si se intimpla. Fara voia noastra. Poate de asta si ne incumetam pina in ultima clipa , cind abia daca o mai stapinim, sa credem , cu o  tragica inversunoare aproape, ca sensul a fost sa o daruim cuiva.
                                                             ...
Ce sa va mai spun azi, pentru ca e zi sfinta, de Duminica. Este un om de aur acest Octavian Ticu in politica moldoveneasca. Un intelectual autentic.Mamei mele, spre deosebire de Mihai Ghimpu , i-ar fi placut, parca o aud :" Ia uita-te la dinsul cum le spune , ca la carte. Apara-l, Doamne , ca-i om cuminte!" Si ar fi avut multa dreptate. Asa ca sa ne rugam pentru el si el se va ruga  pentru noi. Caci pina nu demult, vorba lui Vasilache , am avut numai moaste.

O PĂPĂDIE ETERNĂ

Ceva etren, profund intim, o farima din fiinta mea pe care o simt cum se desparte  si pluteste peste aceste paminturi ca o alcatuire autonoma , sfidindu-mi vremelnicia , la inceput de iulie , in plina vara, cind lutul prinde sa rasufle cu cerurile.
                      * * *
"A fost un semnal fals de vremuri noi" scrie la un moment dat Simon Sebag Montefiore in monumentala sa lucrare "Ierusalim. Biografia unui oras." Nu stiu de ce , dar ajuns la ea , trecind peste milenii , peste maririle si caderile evreilor , m-am gindit cu neliniste  la noi ,cei de acum , pe care , fara un Templu Sfint , istoria ne spulbera incolo-incoace ,ca pe niste suluri de nisip in voia vinturilor.
                                                                           * * *
Un lan de la bastina mea, Dondusenii.Griul acesta din pacate nu se va mai ridica.Doar cu secera. Cine insa daca lucratorii cu secera s-au dus definitiv, fara intoarcere?
                                                                           * * *
3,5 KM. Este ziua celor mai mari deportari din istoria noastra. Pe Grenobl urla urgentele . Legat de aceasta ma gindesc ca in loc de sirene bisericile, la un popor care se respecta , ar fi trebuit sa traga clopotele pe tot intinsul.In lipsa acelui zvon al memoriei ma limitez la o floare.Un trandafir al rusinii.
                                                                           * * *
"Fiecare suflet va gusta moartea" - scrie Coranul. Oare care e gustul mortii? Poate ca dulce. Poate ca amar. Poate dulce amar . Nu stiu. Nimeni nu stie. Cu certitudine insa ca gustul acesta presupune o victorie asupra ei. Pe care au obtinut-o doar cei care , ridicati ca azi si dusi in Siberii , n-au ezitat ca sa muste din moarte ,ca pe unica sansa de viata a generatiilor urmatoare.
                                                                         * * *
Un fir de iarba. Un pin liber. O papadie etenă. Un trandafir ranit. Ceva numaidecit descoperi dimineata pe traseu. Sub picioare sau sus. Si daca i te deschizi , daca i te predai sensul este ca si cum garantat pentru toata ziua.Cineva are grija de tine.
                                                                       * * *
Pietrele ca niste carti.Un lucru pe care l-am invatat de la Jung.Deaceia am lasat prin gradina, intre flori ,si niste pietre , aspre, coltutoase, asa cum le-am gasit desprinse din magma, asemeni unor carti deschise inapoi spre origini.
                                                                      * * *
Cafeaua de dimineata. O beau cu stinga. Mina cu care tata tinea friul. In marea calatorie a vietii.
                                                                      * * *
Ehei , ma uit la motanii mei castrati, cu sale de muieri , cum , dupa citeva ore de pinda , au reusit totusi sa urce pe masa, sa insface cite un sold de gaina si sa se retraga frumusel in tufisuri , de unde acum ma urmaresc cu ochii sticliti.Nu le ajunge portia pe care le-a servit-o in mod civilizat sotia de dimineata. Si-au mai facut rezerve. Asta in timp ce soarecii se plimba nestingeriti prin bucatarie , asemenea unor cete de migranti si chitcaie savuros ca de mine urca in biblioteca , se apuca de marea lor lucrare: "Invepem cu "Demonii" lui Dostoievski si terminam cu "Peregrinul" lui Brodschyi . Nu iertam nimic. Facem praf civilizatia. Cacatei marunti!." Nici securistii pe timpiri n-au fost atit de cinici si siguri pe ei."Ba, voi cind o sa va saturati, cind o sa  fiti oameni, -le zic eu blind prefacut de departe si apuc incet, tiptil, pe dupa spate, matura cu dreapta, - cind o sa  intelegeti ca traiti intro democratie fragila, in Republica Moldova, finantata de Banca Mondiala,  la marginea Europei?" Si unde fac odata zzzbang  matura catre ei. Credeti ca au inteles ceva? Ca s-au speriat? S-au lasat de narav? Pe naiba! Au urcat sus pe gard si de acolo rid de mine, ca niste demoni, cum imi caut matura. Asa e intro lume cu motani castrati si politicieni impaiati , unde furia poporului dureaza cam cit o aruncatura de matura .                                                               

PRIN NOAPTE ȘI PLOAIE

 Vasilie Bulicanu , un bun si disciplinat prieten al meu , compozitor si interpret de cintece basarabean stabilt la Buciresti, ma anunta ca pleaca de pe Fb. Mi-am dat seama ca ceea ce fac aici , scrie el, n-are nici un rost. Domnule Vasile, am incercat si eu de multe ori sa plec de pe Facenook.E toxic.E nociv. Dar totodata am aflat aici si multi oameni valorosi, cum esti Dumneata, alti creatori de frumos si oameni minunati. Apoi nu uita de fiica  care iti paseste pe urme si intr-o zi, daca-ti amintesti , m-a bucurat enorm.O zi intreaga am ascultat-o atunci.Repetat.Cu acelasi cintec.Era ceva viu in acel "Ionele, draga...", in insesi expresia fizica a interpretei.Ceva magnific. Poate chiar viata mea.Ca o margica magica care cerci sa o prinzi, dar nu poti si asta te fascineaza dar in acelasi timp te dezamajeste profund. Acea bucurie nu piere,pentru ca e izvorita mai mult din tristete.. Ea se inmulteste in alte mii de bucuri si aspira la bucuria cea vesnica ,creatiea fara de-nceput si fara sfirsit.Pentru ea  , pentru clipele ei magnifice , cred ca face sa ramii.Si cine stie poate intr-o zi ne intilnim chiar in viata reala .Ca sa descoperim ca frumusetea si cintecul nu mor niciodata.Mai ales in clipele de criza...
                                                                         * * *
E vara adevarata, inalta, fascinanta.Cu cirese in lobul urechilor. Si-i liniste pe traseul meu. Nici Vera nu mai este.Nici liceistii. Toata aceasta lume din curtea liceului teoretic de arte brusc a disparut. S-a scurs.A ramas doar un barbat tacut cu sechele de ictus. O mama cu doi baieti gemeni.Niste femei fara virsta , cu pungi de seminte, mereu pe aceiasi banca. Si un batrin, pe o alta banca , care ofteaza nedeterminat. Este o lume a tranzitiei, aproape moarta, care nu mai crede-n nimic si nu mai asteapta pe nimeni. Poate doar pe mine care in fiecare dimineata si seara simt obligatia s-o salut si sa trec printre ea,ca un metronom , confirmind ca sint viu.
                                                                       * * *
Eri pe internet , la Libraria din Centru, am privit  lansarea volumelor de poezie "A(H) Rh + eu Apa. 3D." de Emilian Galaicu-Paun.Imi pare rau ca n-am izbutit sa ajung acolo. Dar a fost frumos. Pentru ca asta face Emil, urmindu-i pe marii poeti in aceste doua volume care de fapt sint unul , releva frumosul, transcede sensul. Cite odata cu o singura clapa de pian. De cele mai multe ori cu  atingeri erotice. Si poate uneori  printr-o simpla soapta launtrica , ca o rugaciune , pe care ca sa o deslusesc si traesc a  trebuit din intimplare sa ratez si sa ma aflu departe, departe de lansare si de aglomeratia ei de vorbitori. Felicitari, Emil!
                                                                   * * *
Da, n-am gresit. A fost o ploaie de demult. A milit si pamintul musteste si astazi de apa. Dupa asemenea ploi mama isi atirna sapa in sui pentru citeva zile si-si spala gita , lung, clatind-o cu buruiene, in mai multe ape. Apoi, imbujorata , incepea sa numere florile patulite, ridicindu-le in picioare,fir cu fir, si vorbind cu fiecare. Era important sa nu moara nici una. Dupa care se aseza pe prag si ,cu minile in poale, le privea.Fara de grigi. Ca pe o mare sarbatoare.
                                                                  * * *
Un batrinel haios, pe timpuri sofer,  pe care l-am gasit , asteptindu-si prietenul, din prima zi  pe traseu:"Borea, ti-a venit prietenul?" "Inca nu, dar hai sa-ti zic o intimplare cu sefu." - zicea el. Sefii se schimbau si prietenul nu venea. Iar intr-o zi n-a venit nici Borea. Si iata ca azi , dupa o pauza de citiva ani, a reaparut."O, Borea ti-a venit prietenul?" - i-am zis. "Nu tin minte." - mi-a replicat el de pe banca putrezita de ploi. Credeam ca urmeaza istoria cu seful. Dar n-a urmat nimic. Pur si simplu a tacut si s-a cufundat intr-o asteptare fara memorie, atemporala , care m-a eliminat si pe mine, ultimul martor al ei..
                                                               * * *
Stiti cit e de nu stiu cum, cind cineva pe ploaie te suna tirziu asa dtintr-odata ,de la un capat al pamintului , si-ti zice: "Ce faci ,tata? Mi s-a facut dor de tine!" Ramii mut. Este minunat. Vreai sa le traiesti si descoperi pe toate din nou. De la inceput. Descult , prin noapte si  ploaie.

ZIDUL CU ROZE

Nu am văzut-o de astă-toamnă, pentru că iernile nu prea ies pe traseu. Așa că atunci cînd am observat-o de departe, cu un enorm buchet de flori în brațe, m-am gîndit că era sfîrșit de mai, ultimul sunet în liceu, și ca de obicei cum se întîmplă la asemenea sărbători i-a picat și ei iarăși, din întîmplare, un buchet de flori de la cineva dintre părinții sau copiii mărinimoși. Așa am cunoscut-o cu ani în urmă pe Vera, muta, măturătoarea de la liceul teoretic „Nicolae Sulac”, cu un buchet de flori într-o mînă și cu mătura în alta. Așa am întrebat-o într-o zi decisivă, la alegerile prezidențiale: ”Vera, tu pentru cine votezi?”. Și ea mi-a strigat tulburată, poate pentru prima dată în viață: „Maaaaiiiiiiaa!”. Și așa am vrut să-i mai fac o poză, ca pe o biruință definitivă a ei și a mea asupra destinului uman care, asemeni celui din tragediile antice, nu moare, trăiește aici în Dealul Schinoasei, în ciuda gunoaielor și mizeriei veții din jur, dar am clacat. ”Nuuuuuuuuu!” – a protestat ea vehement și s-a îndreptat spre poartă. Apoi s-a întors. Apoi am fotografiat-o lung, neîntrerupt, chinuitor, ceva parcă nu-mi ieșea, ceva lipsea. Sute de poze i-am făcut cu mobilul. Astăzi selectîndu-le pentru a pune ceva aici pe internet și uitîndu-mă la la graba suspectă a emisarilor străini, sosiți la împărțirea puterii, îmi dau seama ce anume: mătura. Iar buchetul, buchetul era de la administrație, de la putere. Asta înseamnă că în loc de biruință am fotografiat de fapt plecarea Verei, ultima ei zi de muncă în liceu. Asta e viața, dragii mei prieteni. Totul se destramă. La început a plecat Rem. Apoi Ana. Și iată că acum a plecat din viața mea Vera, marele reper al cercului din Dealul Schinoasei, care m-a ajutat să-mi înving disperările de la venirile și plecările Anei. Întotdeauna m-a așteptat în curtea liceului, în vîrful Dealului, la capătul plimbărilor, mai nefericită de o mie de ori decît mine, dar total optimistă, neînfrîntă, ajutîndu-mă să dau un sens deznădejdilor mele. Acum nu mai este. Cineva mi-a furat biruința. Abia acum am realizat acest lucru. Nu însă si pe Ana. Nu și sensul. Care e de fapt Maia. Sau mai exact libertatea din morți, cum scria la ieșirea din ocnă genialul Dostoievski, sugerînd că libertatea nu se fură și nu se învinge niciodată. Și de nimeni. Nici măcar de moarte.
                                                               * * *
 Simplu, carismatic, cu aplecare adincă spre cei săraci, papa Francisc a făcut un gest cu adevărat măreț , pășind pe teritoriul Romîniei: beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici, martiri ai luptei anticomuniste. Iar noi , aici în Basarabia, punctul nodal de rezistență al identității, continuăm să-i ținem pe ai noștri în gropile de var și lut, uneori în deplin anonimat, nici cu însemn creștin elementar deasupra. Suferința  lor însă nu moare , ea trăiește în deznădejdile și neputințele noastre  de azi, în noosferă,  ca un soare negru al neutralității și nedeterminării ,și va trăi de-a pururi, atăta timp cît nu vom canoniza macar pe cineva din  călugării sau preoții martiri ai meleagului acesta înstrăinat.
                                                            * * *
Un trandafir cu spini am rupt din zidul cu roze de la geamul meu si l-am dus lui Octavian Moșin. Mai alaltaieri, de ziua parintelui, pe furtuna, mii de riuri si frici s-au rupt din Dealul Schinoasei si mi-au barat calea. Azi le-am invins si a fost minunat.Acum ma uit la fascinantul zid de roze si m-a cutremur.Cite riuri mai am de infruntat ca sa ajung cu adevarat la oameni!
                                                             * * *
Zicem ca au disparut minunile. In timpul cit azi , eu si cu parintele Mihail Borta la sufragerie ne-am cufundat in tainele vieti, dezbatind probleme metafizice, pianul meu , pe care dupa plecarea fetelor il credeam mort definitiv, dintr-odata s-a trezit la viata. Fiica parintelui s-a furisat in salon si-a inceput sa cinte. Ea care se pare nu s-a asezat niciodata la un pian. A fost fabulos.Mai ales ca, abea acum aflu de la mama sa, Magdalena Munteanu , si-a facut si un video unde cere copiilor 5000 de laicuri

MASA DE SCRIS

 Știți ce urmărește Andrei Țurcanu prin publicarea aici a unui impresionant număr de poze cu nepoata sa Vera ? Dacă vați plictisit cumva , comparați-le și-o să descoperiți  o uriașă diferență, o miscare evolutivă de la plînset, muțenie și pănă la primul icnet de bucurie. Este fascinantul proces de naștere a Cuvîntului, care a durat miliarde de ani. Dar care, cu măsura și măna  Domnului, s-ar  putut fi săvîrșit doar o clipă. Hristos a înviat, Andrei Țurcanu, sarbători luminoase dragii mei prieteni, acasă și pe toate meridianele lumii!
                               * * *
Ma uit peste geam, la visin  , fratele meu proscris. Floare a fost multa din primavara , dar visina-i rara. Nu poti sti niciodata cind te asezi la masa de scris.
                                                                                            * * *
 Băieții  au aranjat gazonul, au pus mașina de tuns iarba la loc, în debara, și-mi dau cheile:„Noi am terminat! Vsio, ne ducem!„ ”Vsio asta în ce limbă, măi băieți?„ – îi întreb.”Romînă!„ - îmi răspunde șiret Mihai.Stau năucit pe prag și-mi zic: cît de exact exprimă    totuși acest cuvînt -„vsio” - drumul triumfal al romănismului în Republica Moldova. Ne ducem duminică la alegerile europarlamentare , votăm pentru Traian Băsescu, Dacian Cioloș, George Simion și cine mai este acolo, Iura Leancă, și „vsio”, am terminat.Cu Europa Și cu Unirea. Pentru că acesta a fost scopul politicienilor romîni aici în ultimul sfert de veac.Voturile. Mai mult nimic.
                                                                                             * * *
Eri mitropolitul Vladimir a fost decorat cu ordinul "Drujba narodov" de catre Vladimir Putin. Tot eri deputatii acumisti ,esiti sa protesteze contra politicilor care au dus la cresterea  preturilor, au fost huiduiti de un grup de huligani , pusi la cale cel mai probabil de guvern.De asemenea eri au continuat sa ceara voturi pe la televiziuni candidatii la alegerile europarlamentare de duminica.La fel eri fanii literari ai Tatianei Tibuleac au serbat premiul ei european ca pe o victorie nationala. Iar o femeie diagnosticata cu cancer  a stat ore intregi la usa medicului de la Institutul Oncologic fara ca acesta sa o primeasca.Asa a vrut el. Si inca odata eri un zvon despre ictusul lui Plahotniuc ,ca o batae de clopot. Mai pe scurt ,una peste alta , a innebunit internetul. S-a clatinat pamintul. Am pierdut, uitindu-ma la acest spectacol, gustul mincarii. Quo vades ? Noroc ca vine Ana. Un bun si fericit prilej ca sa ma retrag pentru un timp si sa reasez lumea pe temeliile ei sanatoase.
                                                                                          * * *
Daca nu vin si nu vin oamenii la geamul si singuratatile mele , vin trandafirii ,lipindu-se strins de inima mea , precum nametele si viforul ernii.                                                                           

LA RĂSCRUCE

Eri la Tiganesti  monahul Nectarie m-a servit cu o salata imparateasca care a redesteptat in mine gusturi ancestrale. Stevii, papadie ,urzici, leurda , podbal, cozi de ceapa si alte citeva buruiene pe care nu le-am memorat.Cu citiva ani in urma a plecat din manastire, nu l-am mai vazut, acuma s-a reintors, statea linga mine, cu receta lui, si ma indemna bucuros:"Gusta , frate Ioane!" Pregustam si ma gindeam, credinta totusi nu este un lucru usor si nici pe masura tuturor.
                                                                      * * *
   S-aude ploaia , cu pași de fecioară, care cuprinde întregul .
                                                                      * * *
Sint scriitori care te marchiaza in timpul lecturii. Dar sint si dintre cei care , dupa ce ai inchis cartea , parca nu  simti nimic.Dar trece un timp si la un moment dat te ajung din urma ,si te lovesc ,ca un val seismic. Kazuo Ishiguro, pe care il citesc acum, este si una si alta.Este urias. Este liniste si este cutremur. O combinatie perfecta a sprititului britanic cu cel japonez.   
                                                                       * * *
Cartile mari, ale vietii, sint cele in care ne regasim. "Ramasitile zilei " de Kazuo Ishiguro este o scriere in care zilele acestea m-am retopit si regasit plenar. Deci, "Ramasitele zilei " de scriitorul britanic Kazuo Isiguro este o mare carte a modernitatii. Este un silogism care de atîțea ani imi ajută să-mi găsesc cărțile preferate  și să sper mai departte.     
                                                                      * * *
Ce primavara! Inca o capodopera. "Lolita". "Pescera budusceva" scrie autorul, adica pestera viitorului. Cine a mai spus asa ceva, referindu-se la cel mai divin sentiment uman, ca sa-l  proiecteze in eternitate ? Doar Nabokov. Descoperiti autori , nu va risipiti bucuriile si sentimentele.     
                                                                      * * *
  Nimic mai maret decit o floare  , ca o boare de iubire istovitoare , pe un ram batrin de prasad.
                                                                      * * *
Luati-va in aceste zile ,onest , fiecare partea sa de suferinta , predati-va suferintei ,pentru ca incepe chinul durerilor , drumul umanitatii , sa-L ajutam pe Isus , sa-I usuram acest urias urcus al Golgotei, inainte de ai bea singele si minca trupul.
                                                                      * * *
  E minunata sărbătoare a Paștelui, și vine Ana, în noaptea de vineri spre sîmbătă, la ora trei dimineața, așa știam, iar înainte de a se fi pornit i-am scris un mesaj:„ Ana, poate cineva totuși te întîlnește?” Răspunsul a fost scurt:„Nu , tata! Odihniți-vă! Mama știe unde să pună cheile. Iau un taxi și vin singură.” Mi-am zis, de nenumărate ori: predă-te somnului.Am numărat pînă la o mie. Aiurea! Doar a răsunat poarta , nemuritoarea mea poartă din Dealul Schinoasei, cu clănțănitul ei sec de metal, care nu m-a trădat niciodată , și am fost în picioare. Ana însă mi-a luat-o înainte.A fulgerat prin tindă și-n căteva clipe a fost alături de mine. Ne-am întîlnit  sus pe scară, la pragul camerei mele, învăluiți în mirozne de pască proaspăt coptă  și floare de măr. Acolo am șezut și am plîns, ca la rîul Vavilonului, cum spune psalmistul, rememomorind sutele de întălniri ale noastre din momentul plecarii sale la Londra. Acolo am ascultat ceasornicul ei regal. Așa a fost și data trecută. Și anul tecut. Și mai apoi, în toți anii. Există în aceste întîlniri ceva trainic, neschimbat și neclintit de nimeni, asemeni unei stînci de granit, care mă ajută de fiecare dată să mă ridic și să merg mai departe. Și totuși azi parcă ceva s-a schimbat. A apărut o mică fisură. De la ploaie și vînt. Ce, m-am ăntrebat mai tîrziu, furat intr-un sfîrșit de somn în așternut. Poate chiar tinda cu casa în spate. Locul de bucurie și jale. Care iată acum s-a mutat sus, pe ultimul palier al scării, ca un Fatum, la rascruce de camere,  alături de Nina, Ana și mine, cu fața spre frigul mansardei, întunericul nopții și al somnului, care dacă te cuprinde, nu știi niciodată ce ascunde.

                                                   

O TRISTEȚE VINDECĂTOARE

Triumful Ortodoxiei încheie prima săptămînă de Post. O sărbătoare minunată, care ne amintește că vechii creștini și-au mărturisit credința în cele mai vitregi situații pe care le-a cunoscut istoria vreodată.Mai cu seama in perioada interzicerii icoanelor.Teostirict Monahul , autorul Paraclisului, de exemplu, a fost pedepsit de Capronim, un împărat bizantin, pentru inchinarea la icoane, cu nouă ani de închisoare. Eliberat mai tîrziu de Leon, fiul Capronimului , el se întoarce la mănăstire și, pe ruinele ei, fără nas, fara urechi și fără degete, care i-au fost amputate in detentie , scrie Paraclisul. Scrie si reface manastirea.Ca si cum ar cladi Ierusalimul din ceruri.Un text liturgic de o frumusețe poetică fascinantă, devenit celebru in literatura crestina..Sau scurs mii de ani de cind cele nouă cîntări și minunatele imne ale monahului au fost canonizate si introduse in practica liturgica.Dar izvorul lor de tristețe si suferinta vindecătoare nu s-a imputinat cu nimc.Nici cu o lacrima. Dimpotriva numarul de crestini cu suflete ranite care se adapa din lucoarea lui neimputinata creste pe zi cr trece. Cererile lor se inmultesc. De parca s-ar proteja de efectele unui cu totul  alt imn, providential, aparent depasit, din Paraclis: „Mută să fie gura păgînilor care nu se inchină cinstitei tale icoane, cea zugrăvită de Sfîntul Apostol Pavel, aceea ce se cheamă Povățuitoarea.” L-am spus in Duminica Ortodoxiei și deodată întregul text,dupa mai multi ani de rugaciune, pe revers, mi s-a revelat intr- o alta lumină, diferita, mai putin trista. Mahna s-a ivit ca bucurie. Paraclisul este de fapt expresia poetica a jertfei,puterea ei transformatosre, traita  direct de autor .O experienta tragica generalizata din care transpar nu doar cintarile mintuitoare ale Paraclisului. Dar toate textele liturgice. Asa scriiau Sfintii Parinti.Cu pana muiata in lumina jertfei.
                                                                        * * *
Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei homo sapiens , numit și vînătorul culegător. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd  povara lui mă apleacă pînă la pămînt, cînd lanțul fatal al drumului predestinat imi tae carnea  piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Vășinul. Mărețul meu vișin. Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de muguri  de pe ramul său veșnic și aș prepara un ceai matinal. Ca să adun putere pentru a duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                      * * *
"Femeia nisipurilor" de Kobo Abe.O carte pe care am inceput s-o citesc in studentie, mai intii in ruseste , apoi in romina , tradusa de Nina Ischimgi, si pe care nu-mi dau seama daca am dus-o pina la capat sau nu.Doar nisipul l-am memorat din chinul acelei lecturi. Si groapa de la fundul careia m-am tot zbatut sa es impreuna cu eroul cartii si n-am mai esit. Acum la o noua tentativa de lectura ,dupa o viata , groapa, femeia si  miscarea  nisipului mi se dezvaluie ca o fascinanta metafora a lumii .Nu asta mi-a scapat insa in lecturile mele din tinerete. Dincolo de aceasta miscare devoratoare exista o insecta din familia coleopterelor ,perfect adaptabila, pe care daca o descopera eroul,un profesor entomolog , ar putea da sens existentei umane.O simpla insecta. Tulburator  de asemanatoare cu femeia.Ca o sansa de a ramine in enciclopediile lumii .Asa scriu japonezii. Inegalabil.

GLODURILE

Mi-i frica de aceasta primavara erupta spontan, ca un Vezuviu. Caisii ,cu mugurii plini ,stau gata sa-si pocneasca florile. Ca fetele la maritat. Grabesc din urma si persicii, ciresii , perii.Toata lumea vegetala s-a luat de lucru. Doar visinul sta calm si indiferent, la limita dintre creat si necreat,cu fata spre crivatul estic. Ca un calugar budhist. Sau poate ca un ultim intelept din Dealul Schinoasei.Uitat de toti.
                               * * *
Pasii de pe pasometru. Nodurile de pe metaniera. Voia neinfruntata a Domnului .Triunghiul meu bermudic din care ma indrept zilnic spre portul de liniste al visinului .
                               * * *
 E primăvară devreme. Iar în dulcea mea patrie, Dondușenii, se dezmorțesc  glodurile. Le simt cu nervii tactili cum se strecoară,  tîrîndu-se pe poteci nevăzute, ca vulpile, și se aștern la picioare, gata să muște turbate, tocmai aici în Dealul Schinoasei. Nici să calc , nici să sper de ele. Glodurile flămănde de după război, glodurile nestinse  de azi. Atăta lume au măncat. Cu toata civilizatia si democratia  care s-au abatut peste noi.Mă găndeam că mîine mă mănăncă și pe mine. Dar am scăpat.M-au ajutat ciubotele lui tata pe care le-am tot spălat,cu degetele rănite pînă la sănge. Frica. Singurătatea.Dar mai presus, Veruța Arapu, o colegă de clasă,  care se pare că și acum, după un veac, neatinsă de timp, stă și așteaptă într-o bancă mîncată de carii  renumitele gloduri. Gloduri urîte. Gloduri sure . Gloduri roșietice. Ea știe, doar una ea știe, că ele poartă în sine vîntul pustiei. Și o cărare care, zvîntîndu-se, mă poartă spre ea, în sandale și cămășuță, pănă la căpătul lumii , de unde o strig dintr-odată, cu cartile subsuoara:”Veruța!„ Și ea imi răspunde de aproape departe :”Ia te uite la el! Ca o pasăre!” Da , ca o pasăre, care răzbate într-o clipită prin gloduri nemuritoare spre locul  veciei. Care e și cel al iubirii.