INTRE IAD SI STELE

   Demult nu l-am văzut  pe Mitrofan pe vale, cu caprele. Prezența lui acolo este ca un fel de stabilitate pentru mine, în ciuda iadului din Parlament și mințile oamenilor .Așa că l-am sunat:”Ce faci, nu te văd?„ Mă păzesc de covid, -îmi spune, - ce altceva?” „N-ar trebui, trăești singur , doar cu caprele , - îl liniștesc, - le-ai scos la păscut, ai venit ,le-ai muls și n-ai nici o treabă cu virusul.” „Așa ți se pare ție. Dar iată vecina , soră medicală la un spital orășenesc, s-a infectat. Mai ăntîi i-a murit bărbatul.Acum stă și ea la reanimare.” Ca totdeauna Mitrofan are dreptate. Virusul este o prezență vie printre noi , sta la prag, pluteste in aer, pregătit de o întîlnire cu fiecare, dar și cu civilizația în întregime, nu ne schimbăm, continuăm să neglijăm normele igienice, ecologice, dar mai ales cele morale, încet, încet coborîm în iad. Ne schimbăm, chiar din clipa aceasta, devenim drepti, adevarati, incetam neoprit sa mintim , înseamnă că diseară eșim la balcon, în miez de noapte și usurati , de mina cu iubitele, admirăm stelele schituri, cum zicea marele Eminescu.
                                                                              ...

Azi am iesit la plimbare pe racoare. Sus, pe traseu , din dreapta deschide  poarta doamna Ludmila. Are niste trandafiri superbi.Rosii, galbeni, portocalii, albi .Ii uda si zice: "Demult nu v-am vazut"."Asa-s vremurile!" - raspund , contemplindu-i rozele. Intre timp , de peste drum , cineva ii intinde o bancnota."Iata, adunam  pentru  Daria." - imi zice. "Si ce-i cu ea?" "Cum nu stiti? A murit. Covid."  Daria  este o batrina profesoara de chimie , vecina mea. Mama maidanezilor din Schinoasa. O clipa am avut sentimentul ca se casca pamintul. Ca m-a praval in abis. Stiam ca in tara aceasta nu ne apara nimic si nimemi. Dar m-am agatat,  ca o scama, de trandafiri si incet, pribuluind cu toiagul , am urcat pe traseu. Inca o zi.

ORBITOR DE ALBE

M-am intors acasa, dupa o saptamina de lipsa.Atit i-a trebuit Ninei si echipei ca sa scoata mizeria instalata in casa dupa trei luni de izolare. Si am esit la balcon ,jos, pe minecate, cu  soarele in fata si visinul in spate. "Zece caldari de visine, -mi-a zis Nina ,- am cules in absenta ta." O roada record. M-am gindit la visin, la ranile, batrinetile si bolile lui ,am inchis ochii si am recitat din sonetele lui Shakespeare, -"ca timpul miscator tiraste vara si in hidoasa iarna va s-o indrume" - am lasat uriasa roata de foc a astrului, magma lui sa se scurga in mine, ca un fluid lichid, picatura cu picatura, pina la gheata fricii si osului. Dupa care m-am intors la computer, la patul meu de scris, la masa mea de scris. Unica certitudine in lumea aceasta bulversata de afara.
                                                                      ...
Aseară a fost o ploiță, de la zei, neprognozată de meteorologi. Așa că dimineață am găsit grădina încărcată de rouă.Toate tainele vin din somn. Pe fiecare frunză și în fiecare floare era cîte un strop de soare. Apoi încet soarele s-a ridicat, ca un poem, ca duhul unei rugăciuni. Și-a rămas frunza solitară, să se zbată, să sufere ,să se bucure, să trudească la echilibrul  măreț al Universului.
                                                                    ...
Am urmarit acesti ani cum parintele Mihail Bortă ridica pe ploaie, ger, pandemie in curtea Spitalului Republican de urgenta o bisericuta . Din lut ars la temperaturile Facerii.  Din stejar carpatin. Din tabla de cupru. Din ziduri orbitor de albe , virgine, cu orice unghi calculat, incit , privindu-le mai zilele trecute cum se ivesc  dintre schele, perfecte, mi-am zis : nu stiu  cine i le-a sugerat, dar o asemenea biserica nu trebuie sa aiba sfinti pe pereti. Ea trebiue sa aiba doar Pantocratorul sus si Maica Indurerata jos. Si Psalmii, care rostiti,  sa o ridice ,cu toti suferinzii locului,inclusiv medici, la cerul nevazut.
                                                                  ...
Ma uit de dimineata, dupa o noapte zbuciumata de nesomn , la gradina cu un soi de invidie. Nici o miscare. O adincime infioratoate , de supernova, pulsesza in fiecare frunza a ei. O simt cu osul. Cit de usor se retrage natura in sine , inainte de marile explozii, furtuni, cutremure, schimbari de temperatura. Asa as vrea sa ma retrag si eu , cu fricile si viata mea toata impachetate, la fila de hirtie, pregatindu-ma de revelatiile scrisului.Dar cum?