ACEA CU RĂS FRUMOS

Draga Mihai Poiata! Daca stieau rusii ca porti numele in cinstea unui militar roman chemat la apelul Patriei, posibil iti stergeau si pasii nu doar destinul. Dar n-au stiut .N-au stiut ca numele oamenilor, ale basarabenilor nu pot fi sterse, nici arse . Atit de mare e suferinta lor. Si in felul acesta din ghilotina razboiului, din cenusa lui s-a nascut un nou vlastar al familiei Poiata. Un poet de fapt pe care l-am cunoscut in camera N 18 a caminului studentesc al filologilor. Si desi n-ai mai scris poezii , Liviu Damian nu s-a inselat, poet ai ramas. Un poet al Cuvintului si Ochiului, poate cel mai original din falanga invingatoare a postmodernistilor. Ia aminte n-ai plecat din viata mea, viata e un necontenit razboi, te-ai dus pe o zi doua  , aici aproape, la Cojusna, sa-ti vezi parintii, neamul ,stirpea si pe urma te intorci in caminul 7, sa mai adaugam un zero la aceasta cifra magica si sa fim vesnic tineri, in nemarginita putere a Iubirii si Duhului.La multi ani!

                                                                           ...

Esti singur. Da , esti singur toata toamna. Dar ai cel putin frunza care se zbate la geam ca o pasare. Si mai ai cerul deasupra, infinit, de cristal in care in dimineti te dizolvi ca o stea. Dar acum daca au dat ceturile lui decembrie, inconjuratu-te-au ca o apa, din toate partile cum zice psalmistul,  te simti ca intr-un cavou, ca intr-o locuinta lacustra. Singuratatea singuratatilor. O , nimeni n-a cintat aceasta locuinta a mortilor mai adinc si nimeni n-a biruit-o in timp, intrind in eternitate, decit Bacovia. Iar odata cu el si toti marii poeti ai lumii.Deaceea intind mina pe intuneric, inca pe somn, spre raftul cel viu, salvator, al poetilor.

                                                                         ...

Aatazi Maia ,cu microfonul in mina si inima tremurinda de frig , a inghetat bocna  linga pietroiul acela necioplit din piata. Putea sa stea in ist timp, cu o cafeluta , intr-un birou cald al Bancii Mondiale. Ginditi-va , pentru noi, pentru Danemarka noastra a indraznit! Faceti acest silogism si haideti s-o sustinem cu toate inimile fierbinti, sa ne aparam voturile din Duminica aceea ploioasa, cind parea ca nu  vom  esi in veci din casa.

                                                                        ...

A murit Valeriu  Turea. O blăndețe de om. Acel care găsea numaidecît cîte un cuvînt de milă pentru fiecare din noi în spațiul acesta virtual. Parte și el din lumea ceea fascinantă de la Casa Presei, etajul 5, toți poeți, absolut originali. La decesul lui Nicolae Vieru, tînăr de tot,  la numai patruzeci de ani, Haralambie Moraru, tin minte, imi zicea:” A venit moartea printre noi. E frumoasă. Ea nu se va mulțumi cu puțin!„ Iat-o că, după un răgaz, s-a întors. Stă sub vișin, la geam, posomorîtă, udă pînă la piele, cu mii de frici în spinare. Ce putem face? A ănceput secerișul. Are Mircea Ivănescu o poezie genială, nebiruită de moarte, scrisă și ea de la geam, în care ne îndeamnă, ne cheamă pe toți care mai sintem la geam: ”Să coborîm îndată,/ Să ne rugăm sfios,/ Fă Doamne ca să rădă / Acea cu rîs frumos.”

MĂREAȚĂ ȘI SINGURĂ

Gradina care incet se iveste din ceata. Mai intii nucii din fund , aproape goi, mareti, cu citeva frunze pe la poale, ca niste banuti de aur. Apoi visinul, grabit si el sa-si lepede haina si arate prin ceata contururile negre ale trunchiului. Urmeaza perii si ciresii , smeriti, cu un frunzet rosu aprins, roz portocaliu, galben stins , toate rasariturile si apusurile verii adunate in ei. Alaturi merii tepeni, indiferenti. Si la sfirsit firul de iarba verde verde,   cu salbe de roua in pleata peste care deodata irumpe, se scurge soarele si dezgoleste toamna. Cu umerii goi, mareata, singura.Rivnita de toti si de nimeni iubita prin ceata.Toamna.

                                                                         ...

O  zi de aur astăzi. Face impresia că Domnul acolo sus unde încă nu și-a desăvîrșit Creația a aruncat un bănuț de aur, care s-a întors cu fața spre noi, și ne-a dăruit această Duminică splendidă de sfîrșit de toamnă. Să ne bucurăm de ea, pînă la ultimul sclipăt de soare și să nu uităm că noi n-am eșit, ori de cîte ori am căzut, nociodată din groapă fără o legendă . Fără Ana lui Manole. Fără Brîncoveni. Fără paloșul lui Ștefan. Să ne bucurăm, să nu ne lăsăm adormiți și să repetăm,  din gură în gură, legenda Maiei, legenda Diasporei, s-o facem vie, constiinta si fapta, fiindca abea am reusit, în Duminica ceea ploiosă, de sfîrșit de lume, să tăiem capul Dragonului și în locul lui au crescut altele două, la fel de sîngeroase.

                                                                       ...

Schimbatoare ziua de azi.Ca omul. Dupa cerul de dimineata, curat, siniliu, ca de sticla,  peste zi Schinoasa s-a acoperit cu un strat gros de nori, ca cerneala, migratori din cimpiile nordice ale rusilor. Ma uit la iarba verde a gradinii ,la frunzele de aur presarate peste ea, la splendoarea cromatica a prasadului , la goliciunea rusinoasa a visinului si-mi aduc aminte  de unul din primele mele texte scrise la ziarul de partid "Moldova Socialista". Acolo, printre altele, pe fundal, pentru decor, scrieam asa o sintagma: "copacii torturati de anotimpuri". Dar  Mihail Gheorghe Cibotaru , pe atunci redactor sef adjunct , care ma proteja sau se proteja, imi vine greu sa zic acum, atent,  mi-a scos-o:"Sa n-avem probleme!" Regimul acela , cladit pe oasele Gulagului, paradoxal,nu admitea tortura , nici macar pe cea asezata de Domnul in rinduielele firesti ale naturii. Era insa unica fraza notabila ,asa credeam eu cu tineretea mea, in textul acela. Dovada ca n-a murit.Textele, bune sau rele, au si ele viata lor autonoma.

                                                                      ...

Mai daunazi  Radu Parpauta , un scriitor interesant cred eu, din suburbiile Iasului, scriea aici pe Facebook , ca i s-a lehametit de toate. Puteai sa crezi ca nu va mai scrie niciodata. Azi, dupa citeva zile,  are o postare superba. I-am scris atunci si-i amintesc si azi:"Vezi ce-a dat tristetea? O bijuterie. Tristetea si suferinta, pigmentate cu umor salvator, e forta marilor scriitori." Lucrul acesta l-am invatat de la rusi. De la Gogol si Dostoievski. Dar mai ales de la Cehov.

BANCA DE AUR

„Vă rog să nădăjduiți pentru mine, și eu nădăjduiesc pentru voi prin puterea rugăciunii.- spunea nu demult sihastrul Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica, filozoful, într-o predică rostită cu prilejul unei reveniri  din munții Ardealului la mănăstirea sa de metanie din Esex, o suburbie a Londrei, -  Moartea este  tragică însă nu este  nici o tragedie în ea.”  Într-adevăr, moartea în sine nu conține nici o tragedie. Ea este identică cu sine înseși, cu marele circuit al Universului. Omul vine din țărînă și se întoarce în țărină.Tragice sînt închipuirile noastre despre moarte. Frica noastră de moarte. Anume de asta, anticii își plasau cimitirile in preajma amfiteatrelor, templelor, piețelor si altor locuri des frecventate, petru a privi moartea în față, ca un fenomen firesc, natural și a se obișnui cu ea. Plutarh și Licurg,  Zenon și Socrate , Sofocle și Euripide, întreaga cultură antică pune în mod dezinvolt moartea în afara binelui și răului, sub semnul eternității, al egalității cu viața. Astfel că Homer, la un moment dat, scrie simplu de tot în  Iliada:„Vîntul împrăștie pe pămînt frunzele...tot astfel și generațiile oamenilor.” Ori de cîte ori revin la aceste rînduri mă înfior și mă îndrept cu gîndurile la școala de zemstva din Dondusenii mei de baștină. La visul ei de aur. La banca cea dintîi. ”O vezi, uite la ea cît e de trainică, stejar ? -mi-a zis tata, lovind cu palma în scîndura ei, cînd m-a înscris în clasa întîi , - Aici să-mi stai, neclintit, ai înțeles? ” Sigur c-am înțeles. Dar de stat n-am stat.N-am putut să îndeplinesc ambițul tatei. Nici macar pînă cînd tata a scoborît pragul și părăsit școala. Prea multe ambiții, rivalități și individualități au izbucnit dintr-odată în generațiile cele născute după război. Eram nant, osos, cu umeri ascuțiți, descărnați , brațe uscate, doar pielea și venele umflate, poate cel mai nalt și slab  din generația mea. Și Vera Pavlovna, prima mea învățătoare, după plecarea tatei, m-a cîntărit lung  din priviri. Apot s-a apropiat, a răsfoit abecedarul de pe bancă, mi-a îndreptat uniforma care stătea strîmb pe mine și-a zis blînd:„Ionel, uite, eu  gîndesc că ar fi bine totuși să stai în altă bancă. Este în favoarea ta.„Am protestat  imediat.„ Nu!” Frica de tata era prea mare.„ Bine, este părerea ta! "- a zis ea concesiv. După care a făcut cîțiva pași în urmă, a meditat cîteva clipe, a ridicat cu ambele mîni abecedarul deasupra capului și ,întorcătrndu-se spre clasă,  a zis:„ Ia spuneți copii ce vedeți?” „Ceafa lui Ionel!” - a răsunat un cor de voci, împletite cu chicoteli în spatele meu. „ Așadar, oriunde nu v-ați afla, în orice colț de clasă, - i-a liniștit ea, - ochiul trebuie  să privească liber la tablă.” Și ca ilustrare și-a aruncat privirile peste geam, la crucile cufundate în verdeață, și-a adăugat:„Iată așa ca la cimitirul acesta străvechi de afară!„  A spus asta și pe dată s-a aplecat peste bancă, a cautat dedesubt  ghiozdanul, l-a împlut cu toate ustensilele  mele școlărești, abecadar, caiete, creioane, toc, călimara,  l-a încuiat și-a pornit cu el pe cărăruia dintre banci. „ Nu! – am zis eu doar pentru mine a doua oară.- Nu mă dau nici mort!”  Și m-am înlănțuit strins, cu mînile si cu picioarele  de scîndura băncii. Dar privind la iia ei albă ,vaporoasă, înrîurită сu cruciulițe roșii și negre, la gîța ei lungă, bogată, adunată într-un coc  măreț, la mersul ei ușor, la trupul ei mărunțel animat de o voință uriașă  ceva a sclipit, s-a zvărcolit înăuntrul meu și, dezlipindu-mă de scîndură, am pornit fără să vreau pe urmele ei.