joi, 25 iulie 2019

O PĂPĂDIE ETERNĂ

Ceva etren, profund intim, o farima din fiinta mea pe care o simt cum se desparte  si pluteste peste aceste paminturi ca o alcatuire autonoma , sfidindu-mi vremelnicia , la inceput de iulie , in plina vara, cind lutul prinde sa rasufle cu cerurile.
                      * * *
"A fost un semnal fals de vremuri noi" scrie la un moment dat Simon Sebag Montefiore in monumentala sa lucrare "Ierusalim. Biografia unui oras." Nu stiu de ce , dar ajuns la ea , trecind peste milenii , peste maririle si caderile evreilor , m-am gindit cu neliniste  la noi ,cei de acum , pe care , fara un Templu Sfint , istoria ne spulbera incolo-incoace ,ca pe niste suluri de nisip in voia vinturilor.
                                                                           * * *
Un lan de la bastina mea, Dondusenii.Griul acesta din pacate nu se va mai ridica.Doar cu secera. Cine insa daca lucratorii cu secera s-au dus definitiv, fara intoarcere?
                                                                           * * *
3,5 KM. Este ziua celor mai mari deportari din istoria noastra. Pe Grenobl urla urgentele . Legat de aceasta ma gindesc ca in loc de sirene bisericile, la un popor care se respecta , ar fi trebuit sa traga clopotele pe tot intinsul.In lipsa acelui zvon al memoriei ma limitez la o floare.Un trandafir al rusinii.
                                                                           * * *
"Fiecare suflet va gusta moartea" - scrie Coranul. Oare care e gustul mortii? Poate ca dulce. Poate ca amar. Poate dulce amar . Nu stiu. Nimeni nu stie. Cu certitudine insa ca gustul acesta presupune o victorie asupra ei. Pe care au obtinut-o doar cei care , ridicati ca azi si dusi in Siberii , n-au ezitat ca sa muste din moarte ,ca pe unica sansa de viata a generatiilor urmatoare.
                                                                         * * *
Un fir de iarba. Un pin liber. O papadie etenă. Un trandafir ranit. Ceva numaidecit descoperi dimineata pe traseu. Sub picioare sau sus. Si daca i te deschizi , daca i te predai sensul este ca si cum garantat pentru toata ziua.Cineva are grija de tine.
                                                                       * * *
Pietrele ca niste carti.Un lucru pe care l-am invatat de la Jung.Deaceia am lasat prin gradina, intre flori ,si niste pietre , aspre, coltutoase, asa cum le-am gasit desprinse din magma, asemeni unor carti deschise inapoi spre origini.
                                                                      * * *
Cafeaua de dimineata. O beau cu stinga. Mina cu care tata tinea friul. In marea calatorie a vietii.
                                                                      * * *
Ehei , ma uit la motanii mei castrati, cu sale de muieri , cum , dupa citeva ore de pinda , au reusit totusi sa urce pe masa, sa insface cite un sold de gaina si sa se retraga frumusel in tufisuri , de unde acum ma urmaresc cu ochii sticliti.Nu le ajunge portia pe care le-a servit-o in mod civilizat sotia de dimineata. Si-au mai facut rezerve. Asta in timp ce soarecii se plimba nestingeriti prin bucatarie , asemenea unor cete de migranti si chitcaie savuros ca de mine urca in biblioteca , se apuca de marea lor lucrare: "Invepem cu "Demonii" lui Dostoievski si terminam cu "Peregrinul" lui Brodschyi . Nu iertam nimic. Facem praf civilizatia. Cacatei marunti!." Nici securistii pe timpiri n-au fost atit de cinici si siguri pe ei."Ba, voi cind o sa va saturati, cind o sa  fiti oameni, -le zic eu blind prefacut de departe si apuc incet, tiptil, pe dupa spate, matura cu dreapta, - cind o sa  intelegeti ca traiti intro democratie fragila, in Republica Moldova, finantata de Banca Mondiala,  la marginea Europei?" Si unde fac odata zzzbang  matura catre ei. Credeti ca au inteles ceva? Ca s-au speriat? S-au lasat de narav? Pe naiba! Au urcat sus pe gard si de acolo rid de mine, ca niste demoni, cum imi caut matura. Asa e intro lume cu motani castrati si politicieni impaiati , unde furia poporului dureaza cam cit o aruncatura de matura .                                                               



luni, 8 iulie 2019

PRIN NOAPTE ȘI PLOAIE

 Vasilie Bulicanu , un bun si disciplinat prieten al meu , compozitor si interpret de cintece basarabean stabilt la Buciresti, ma anunta ca pleaca de pe Fb. Mi-am dat seama ca ceea ce fac aici , scrie el, n-are nici un rost. Domnule Vasile, am incercat si eu de multe ori sa plec de pe Facenook.E toxic.E nociv. Dar totodata am aflat aici si multi oameni valorosi, cum esti Dumneata, alti creatori de frumos si oameni minunati. Apoi nu uita de fiica  care iti paseste pe urme si intr-o zi, daca-ti amintesti , m-a bucurat enorm.O zi intreaga am ascultat-o atunci.Repetat.Cu acelasi cintec.Era ceva viu in acel "Ionele, draga...", in insesi expresia fizica a interpretei.Ceva magnific. Poate chiar viata mea.Ca o margica magica care cerci sa o prinzi, dar nu poti si asta te fascineaza dar in acelasi timp te dezamajeste profund. Acea bucurie nu piere,pentru ca e izvorita mai mult din tristete.. Ea se inmulteste in alte mii de bucuri si aspira la bucuria cea vesnica ,creatiea fara de-nceput si fara sfirsit.Pentru ea  , pentru clipele ei magnifice , cred ca face sa ramii.Si cine stie poate intr-o zi ne intilnim chiar in viata reala .Ca sa descoperim ca frumusetea si cintecul nu mor niciodata.Mai ales in clipele de criza...
                                                                         * * *
E vara adevarata, inalta, fascinanta.Cu cirese in lobul urechilor. Si-i liniste pe traseul meu. Nici Vera nu mai este.Nici liceistii. Toata aceasta lume din curtea liceului teoretic de arte brusc a disparut. S-a scurs.A ramas doar un barbat tacut cu sechele de ictus. O mama cu doi baieti gemeni.Niste femei fara virsta , cu pungi de seminte, mereu pe aceiasi banca. Si un batrin, pe o alta banca , care ofteaza nedeterminat. Este o lume a tranzitiei, aproape moarta, care nu mai crede-n nimic si nu mai asteapta pe nimeni. Poate doar pe mine care in fiecare dimineata si seara simt obligatia s-o salut si sa trec printre ea,ca un metronom , confirmind ca sint viu.
                                                                       * * *
Eri pe internet , la Libraria din Centru, am privit  lansarea volumelor de poezie "A(H) Rh + eu Apa. 3D." de Emilian Galaicu-Paun.Imi pare rau ca n-am izbutit sa ajung acolo. Dar a fost frumos. Pentru ca asta face Emil, urmindu-i pe marii poeti in aceste doua volume care de fapt sint unul , releva frumosul, transcede sensul. Cite odata cu o singura clapa de pian. De cele mai multe ori cu  atingeri erotice. Si poate uneori  printr-o simpla soapta launtrica , ca o rugaciune , pe care ca sa o deslusesc si traesc a  trebuit din intimplare sa ratez si sa ma aflu departe, departe de lansare si de aglomeratia ei de vorbitori. Felicitari, Emil!
                                                                   * * *
Da, n-am gresit. A fost o ploaie de demult. A milit si pamintul musteste si astazi de apa. Dupa asemenea ploi mama isi atirna sapa in sui pentru citeva zile si-si spala gita , lung, clatind-o cu buruiene, in mai multe ape. Apoi, imbujorata , incepea sa numere florile patulite, ridicindu-le in picioare,fir cu fir, si vorbind cu fiecare. Era important sa nu moara nici una. Dupa care se aseza pe prag si ,cu minile in poale, le privea.Fara de grigi. Ca pe o mare sarbatoare.
                                                                  * * *
Un batrinel haios, pe timpuri sofer,  pe care l-am gasit , asteptindu-si prietenul, din prima zi  pe traseu:"Borea, ti-a venit prietenul?" "Inca nu, dar hai sa-ti zic o intimplare cu sefu." - zicea el. Sefii se schimbau si prietenul nu venea. Iar intr-o zi n-a venit nici Borea. Si iata ca azi , dupa o pauza de citiva ani, a reaparut."O, Borea ti-a venit prietenul?" - i-am zis. "Nu tin minte." - mi-a replicat el de pe banca putrezita de ploi. Credeam ca urmeaza istoria cu seful. Dar n-a urmat nimic. Pur si simplu a tacut si s-a cufundat intr-o asteptare fara memorie, atemporala , care m-a eliminat si pe mine, ultimul martor al ei..
                                                               * * *
Stiti cit e de nu stiu cum, cind cineva pe ploaie te suna tirziu asa dtintr-odata ,de la un capat al pamintului , si-ti zice: "Ce faci ,tata? Mi s-a facut dor de tine!" Ramii mut. Este minunat. Vreai sa le traiesti si descoperi pe toate din nou. De la inceput. Descult , prin noapte si  ploaie.

luni, 1 iulie 2019

ZIDUL CU ROZE

Nu am văzut-o de astă-toamnă, pentru că iernile nu prea ies pe traseu. Așa că atunci cînd am observat-o de departe, cu un enorm buchet de flori în brațe, m-am gîndit că era sfîrșit de mai, ultimul sunet în liceu, și ca de obicei cum se întîmplă la asemenea sărbători i-a picat și ei iarăși, din întîmplare, un buchet de flori de la cineva dintre părinții sau copiii mărinimoși. Așa am cunoscut-o cu ani în urmă pe Vera, muta, măturătoarea de la liceul teoretic „Nicolae Sulac”, cu un buchet de flori într-o mînă și cu mătura în alta. Așa am întrebat-o într-o zi decisivă, la alegerile prezidențiale: ”Vera, tu pentru cine votezi?”. Și ea mi-a strigat tulburată, poate pentru prima dată în viață: „Maaaaiiiiiiaa!”. Și așa am vrut să-i mai fac o poză, ca pe o biruință definitivă a ei și a mea asupra destinului uman care, asemeni celui din tragediile antice, nu moare, trăiește aici în Dealul Schinoasei, în ciuda gunoaielor și mizeriei veții din jur, dar am clacat. ”Nuuuuuuuuu!” – a protestat ea vehement și s-a îndreptat spre poartă. Apoi s-a întors. Apoi am fotografiat-o lung, neîntrerupt, chinuitor, ceva parcă nu-mi ieșea, ceva lipsea. Sute de poze i-am făcut cu mobilul. Astăzi selectîndu-le pentru a pune ceva aici pe internet și uitîndu-mă la la graba suspectă a emisarilor străini, sosiți la împărțirea puterii, îmi dau seama ce anume: mătura. Iar buchetul, buchetul era de la administrație, de la putere. Asta înseamnă că în loc de biruință am fotografiat de fapt plecarea Verei, ultima ei zi de muncă în liceu. Asta e viața, dragii mei prieteni. Totul se destramă. La început a plecat Rem. Apoi Ana. Și iată că acum a plecat din viața mea Vera, marele reper al cercului din Dealul Schinoasei, care m-a ajutat să-mi înving disperările de la venirile și plecările Anei. Întotdeauna m-a așteptat în curtea liceului, în vîrful Dealului, la capătul plimbărilor, mai nefericită de o mie de ori decît mine, dar total optimistă, neînfrîntă, ajutîndu-mă să dau un sens deznădejdilor mele. Acum nu mai este. Cineva mi-a furat biruința. Abia acum am realizat acest lucru. Nu însă si pe Ana. Nu și sensul. Care e de fapt Maia. Sau mai exact libertatea din morți, cum scria la ieșirea din ocnă genialul Dostoievski, sugerînd că libertatea nu se fură și nu se învinge niciodată. Și de nimeni. Nici măcar de moarte.
                                                               * * *
 Simplu, carismatic, cu aplecare adincă spre cei săraci, papa Francisc a făcut un gest cu adevărat măreț , pășind pe teritoriul Romîniei: beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici, martiri ai luptei anticomuniste. Iar noi , aici în Basarabia, punctul nodal de rezistență al identității, continuăm să-i ținem pe ai noștri în gropile de var și lut, uneori în deplin anonimat, nici cu însemn creștin elementar deasupra. Suferința  lor însă nu moare , ea trăiește în deznădejdile și neputințele noastre  de azi, în noosferă,  ca un soare negru al neutralității și nedeterminării ,și va trăi de-a pururi, atăta timp cît nu vom canoniza macar pe cineva din  călugării sau preoții martiri ai meleagului acesta înstrăinat.
                                                            * * *
Un trandafir cu spini am rupt din zidul cu roze de la geamul meu si l-am dus lui Octavian Moșin. Mai alaltaieri, de ziua parintelui, pe furtuna, mii de riuri si frici s-au rupt din Dealul Schinoasei si mi-au barat calea. Azi le-am invins si a fost minunat.Acum ma uit la fascinantul zid de roze si m-a cutremur.Cite riuri mai am de infruntat ca sa ajung cu adevarat la oameni!
                                                             * * *
Zicem ca au disparut minunile. In timpul cit azi , eu si cu parintele Mihail Borta la sufragerie ne-am cufundat in tainele vieti, dezbatind probleme metafizice, pianul meu , pe care dupa plecarea fetelor il credeam mort definitiv, dintr-odata s-a trezit la viata. Fiica parintelui s-a furisat in salon si-a inceput sa cinte. Ea care se pare nu s-a asezat niciodata la un pian. A fost fabulos.Mai ales ca, abea acum aflu de la mama sa, Magdalena Munteanu , si-a facut si un video unde cere copiilor 5000 de laicuri

miercuri, 26 iunie 2019

MASA DE SCRIS

 Știți ce urmărește Andrei Țurcanu prin publicarea aici a unui impresionant număr de poze cu nepoata sa Vera ? Dacă vați plictisit cumva , comparați-le și-o să descoperiți  o uriașă diferență, o miscare evolutivă de la plînset, muțenie și pănă la primul icnet de bucurie. Este fascinantul proces de naștere a Cuvîntului, care a durat miliarde de ani. Dar care, cu măsura și măna  Domnului, s-ar  putut fi săvîrșit doar o clipă. Hristos a înviat, Andrei Țurcanu, sarbători luminoase dragii mei prieteni, acasă și pe toate meridianele lumii!
                               * * *
Ma uit peste geam, la visin  , fratele meu proscris. Floare a fost multa din primavara , dar visina-i rara. Nu poti sti niciodata cind te asezi la masa de scris.
                                                                                            * * *
 Băieții  au aranjat gazonul, au pus mașina de tuns iarba la loc, în debara, și-mi dau cheile:„Noi am terminat! Vsio, ne ducem!„ ”Vsio asta în ce limbă, măi băieți?„ – îi întreb.”Romînă!„ - îmi răspunde șiret Mihai.Stau năucit pe prag și-mi zic: cît de exact exprimă    totuși acest cuvînt -„vsio” - drumul triumfal al romănismului în Republica Moldova. Ne ducem duminică la alegerile europarlamentare , votăm pentru Traian Băsescu, Dacian Cioloș, George Simion și cine mai este acolo, Iura Leancă, și „vsio”, am terminat.Cu Europa Și cu Unirea. Pentru că acesta a fost scopul politicienilor romîni aici în ultimul sfert de veac.Voturile. Mai mult nimic.
                                                                                             * * *
Eri mitropolitul Vladimir a fost decorat cu ordinul "Drujba narodov" de catre Vladimir Putin. Tot eri deputatii acumisti ,esiti sa protesteze contra politicilor care au dus la cresterea  preturilor, au fost huiduiti de un grup de huligani , pusi la cale cel mai probabil de guvern.De asemenea eri au continuat sa ceara voturi pe la televiziuni candidatii la alegerile europarlamentare de duminica.La fel eri fanii literari ai Tatianei Tibuleac au serbat premiul ei european ca pe o victorie nationala. Iar o femeie diagnosticata cu cancer  a stat ore intregi la usa medicului de la Institutul Oncologic fara ca acesta sa o primeasca.Asa a vrut el. Si inca odata eri un zvon despre ictusul lui Plahotniuc ,ca o batae de clopot. Mai pe scurt ,una peste alta , a innebunit internetul. S-a clatinat pamintul. Am pierdut, uitindu-ma la acest spectacol, gustul mincarii. Quo vades ? Noroc ca vine Ana. Un bun si fericit prilej ca sa ma retrag pentru un timp si sa reasez lumea pe temeliile ei sanatoase.
                                                                                          * * *
Daca nu vin si nu vin oamenii la geamul si singuratatile mele , vin trandafirii ,lipindu-se strins de inima mea , precum nametele si viforul ernii.                                                                           

luni, 24 iunie 2019

LA RĂSCRUCE


Eri la Tiganesti  monahul Nectarie m-a servit cu o salata imparateasca care a redesteptat in mine gusturi ancestrale. Stevii, papadie ,urzici, leurda , podbal, cozi de ceapa si alte citeva buruiene pe care nu le-am memorat.Cu citiva ani in urma a plecat din manastire, nu l-am mai vazut, acuma s-a reintors, statea linga mine, cu receta lui, si ma indemna bucuros:"Gusta , frate Ioane!" Pregustam si ma gindeam, credinta totusi nu este un lucru usor si nici pe masura tuturor.
                                                                      * * *
   S-aude ploaia , cu pași de fecioară, care cuprinde întregul .
                                                                      * * *
Sint scriitori care te marchiaza in timpul lecturii. Dar sint si dintre cei care , dupa ce ai inchis cartea , parca nu  simti nimic.Dar trece un timp si la un moment dat te ajung din urma ,si te lovesc ,ca un val seismic. Kazuo Ishiguro, pe care il citesc acum, este si una si alta.Este urias. Este liniste si este cutremur. O combinatie perfecta a sprititului britanic cu cel japonez.   
                                                                       * * *
Cartile mari, ale vietii, sint cele in care ne regasim. "Ramasitile zilei " de Kazuo Ishiguro este o scriere in care zilele acestea m-am retopit si regasit plenar. Deci, "Ramasitele zilei " de scriitorul britanic Kazuo Isiguro este o mare carte a modernitatii. Este un silogism care de atîțea ani imi ajută să-mi găsesc cărțile preferate  și să sper mai departte.     
                                                                      * * *
Ce primavara! Inca o capodopera. "Lolita". "Pescera budusceva" scrie autorul, adica pestera viitorului. Cine a mai spus asa ceva, referindu-se la cel mai divin sentiment uman, ca sa-l  proiecteze in eternitate ? Doar Nabokov. Descoperiti autori , nu va risipiti bucuriile si sentimentele.     
                                                                      * * *
  Nimic mai maret decit o floare  , ca o boare de iubire istovitoare , pe un ram batrin de prasad.
                                                                      * * *
Luati-va in aceste zile ,onest , fiecare partea sa de suferinta , predati-va suferintei ,pentru ca incepe chinul durerilor , drumul umanitatii , sa-L ajutam pe Isus , sa-I usuram acest urias urcus al Golgotei, inainte de ai bea singele si minca trupul.
                                                                      * * *
  E minunata sărbătoare a Paștelui, și vine Ana, în noaptea de vineri spre sîmbătă, la ora trei dimineața, așa știam, iar înainte de a se fi pornit i-am scris un mesaj:„ Ana, poate cineva totuși te întîlnește?” Răspunsul a fost scurt:„Nu , tata! Odihniți-vă! Mama știe unde să pună cheile. Iau un taxi și vin singură.” Mi-am zis, de nenumărate ori: predă-te somnului.Am numărat pînă la o mie. Aiurea! Doar a răsunat poarta , nemuritoarea mea poartă din Dealul Schinoasei, cu clănțănitul ei sec de metal, care nu m-a trădat niciodată , și am fost în picioare. Ana însă mi-a luat-o înainte.A fulgerat prin tindă și-n căteva clipe a fost alături de mine. Ne-am întîlnit  sus pe scară, la pragul camerei mele, învăluiți în mirozne de pască proaspăt coptă  și floare de măr. Acolo am șezut și am plîns, ca la rîul Vavilonului, cum spune psalmistul, rememomorind sutele de întălniri ale noastre din momentul plecarii sale la Londra. Acolo am ascultat ceasornicul ei regal. Așa a fost și data trecută. Și anul tecut. Și mai apoi, în toți anii. Există în aceste întîlniri ceva trainic, neschimbat și neclintit de nimeni, asemeni unei stînci de granit, care mă ajută de fiecare dată să mă ridic și să merg mai departe. Și totuși azi parcă ceva s-a schimbat. A apărut o mică fisură. De la ploaie și vînt. Ce, m-am ăntrebat mai tîrziu, furat intr-un sfîrșit de somn în așternut. Poate chiar tinda cu casa în spate. Locul de bucurie și jale. Care iată acum s-a mutat sus, pe ultimul palier al scării, ca un Fatum, la rascruce de camere,  alături de Nina, Ana și mine, cu fața spre frigul mansardei, întunericul nopții și al somnului, care dacă te cuprinde, nu știi niciodată ce ascunde.

                                                   

marți, 4 iunie 2019

O TRISTEȚE VINDECĂTOARE

Triumful Ortodoxiei încheie prima săptămînă de Post. O sărbătoare minunată, care ne amintește că vechii creștini și-au mărturisit credința în cele mai vitregi situații pe care le-a cunoscut istoria vreodată.Mai cu seama in perioada interzicerii icoanelor.Teostirict Monahul , autorul Paraclisului, de exemplu, a fost pedepsit de Capronim, un împărat bizantin, pentru inchinarea la icoane, cu nouă ani de închisoare. Eliberat mai tîrziu de Leon, fiul Capronimului , el se întoarce la mănăstire și, pe ruinele ei, fără nas, fara urechi și fără degete, care i-au fost amputate in detentie , scrie Paraclisul. Scrie si reface manastirea.Ca si cum ar cladi Ierusalimul din ceruri.Un text liturgic de o frumusețe poetică fascinantă, devenit celebru in literatura crestina..Sau scurs mii de ani de cind cele nouă cîntări și minunatele imne ale monahului au fost canonizate si introduse in practica liturgica.Dar izvorul lor de tristețe si suferinta vindecătoare nu s-a imputinat cu nimc.Nici cu o lacrima. Dimpotriva numarul de crestini cu suflete ranite care se adapa din lucoarea lui neimputinata creste pe zi cr trece. Cererile lor se inmultesc. De parca s-ar proteja de efectele unui cu totul  alt imn, providential, aparent depasit, din Paraclis: „Mută să fie gura păgînilor care nu se inchină cinstitei tale icoane, cea zugrăvită de Sfîntul Apostol Pavel, aceea ce se cheamă Povățuitoarea.” L-am spus in Duminica Ortodoxiei și deodată întregul text,dupa mai multi ani de rugaciune, pe revers, mi s-a revelat intr- o alta lumină, diferita, mai putin trista. Mahna s-a ivit ca bucurie. Paraclisul este de fapt expresia poetica a jertfei,puterea ei transformatosre, traita  direct de autor .O experienta tragica generalizata din care transpar nu doar cintarile mintuitoare ale Paraclisului. Dar toate textele liturgice. Asa scriiau Sfintii Parinti.Cu pana muiata in lumina jertfei.
                                                                        * * *
Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei homo sapiens , numit și vînătorul culegător. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd  povara lui mă apleacă pînă la pămînt, cînd lanțul fatal al drumului predestinat imi tae carnea  piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Vășinul. Mărețul meu vișin. Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de muguri  de pe ramul său veșnic și aș prepara un ceai matinal. Ca să adun putere pentru a duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                      * * *
"Femeia nisipurilor" de Kobo Abe.O carte pe care am inceput s-o citesc in studentie, mai intii in ruseste , apoi in romina , tradusa de Nina Ischimgi, si pe care nu-mi dau seama daca am dus-o pina la capat sau nu.Doar nisipul l-am memorat din chinul acelei lecturi. Si groapa de la fundul careia m-am tot zbatut sa es impreuna cu eroul cartii si n-am mai esit. Acum la o noua tentativa de lectura ,dupa o viata , groapa, femeia si  miscarea  nisipului mi se dezvaluie ca o fascinanta metafora a lumii .Nu asta mi-a scapat insa in lecturile mele din tinerete. Dincolo de aceasta miscare devoratoare exista o insecta din familia coleopterelor ,perfect adaptabila, pe care daca o descopera eroul,un profesor entomolog , ar putea da sens existentei umane.O simpla insecta. Tulburator  de asemanatoare cu femeia.Ca o sansa de a ramine in enciclopediile lumii .Asa scriu japonezii. Inegalabil.

duminică, 2 iunie 2019

GLODURILE

Mi-i frica de aceasta primavara erupta spontan, ca un Vezuviu. Caisii ,cu mugurii plini ,stau gata sa-si pocneasca florile. Ca fetele la maritat. Grabesc din urma si persicii, ciresii , perii.Toata lumea vegetala s-a luat de lucru. Doar visinul sta calm si indiferent, la limita dintre creat si necreat,cu fata spre crivatul estic. Ca un calugar budhist. Sau poate ca un ultim intelept din Dealul Schinoasei.Uitat de toti.
                               * * *
Pasii de pe pasometru. Nodurile de pe metaniera. Voia neinfruntata a Domnului .Triunghiul meu bermudic din care ma indrept zilnic spre portul de liniste al visinului .
                               * * *
 E primăvară devreme. Iar în dulcea mea patrie, Dondușenii, se dezmorțesc  glodurile. Le simt cu nervii tactili cum se strecoară,  tîrîndu-se pe poteci nevăzute, ca vulpile, și se aștern la picioare, gata să muște turbate, tocmai aici în Dealul Schinoasei. Nici să calc , nici să sper de ele. Glodurile flămănde de după război, glodurile nestinse  de azi. Atăta lume au măncat. Cu toata civilizatia si democratia  care s-au abatut peste noi.Mă găndeam că mîine mă mănăncă și pe mine. Dar am scăpat.M-au ajutat ciubotele lui tata pe care le-am tot spălat,cu degetele rănite pînă la sănge. Frica. Singurătatea.Dar mai presus, Veruța Arapu, o colegă de clasă,  care se pare că și acum, după un veac, neatinsă de timp, stă și așteaptă într-o bancă mîncată de carii  renumitele gloduri. Gloduri urîte. Gloduri sure . Gloduri roșietice. Ea știe, doar una ea știe, că ele poartă în sine vîntul pustiei. Și o cărare care, zvîntîndu-se, mă poartă spre ea, în sandale și cămășuță, pănă la căpătul lumii , de unde o strig dintr-odată, cu cartile subsuoara:”Veruța!„ Și ea imi răspunde de aproape departe :”Ia te uite la el! Ca o pasăre!” Da , ca o pasăre, care răzbate într-o clipită prin gloduri nemuritoare spre locul  veciei. Care e și cel al iubirii.

                                                                   

sâmbătă, 11 mai 2019

EFEMERIDELE


 Nu dau laicuri la oamenii politici. Probabil de asta mulți dintre ei și simpatizanții lor m-au radiat din listele de prieteni. Să fiu înțeles însă drept. Nu mai cred în promisiunile politicienilor. Mai ales cele electorale, care ating imposibilul. Nu cred că miliardul furat poate fi întors. Nu cred că am putea deveni , așa dintr-odată, peste noapte, o țară fericită.  Nu cred de asemenea că tinerii noștri se vor întoarce vreodată acasă. Ceea ce-mi doresc și-n ce cred cu adevărat este o viață suportabilă. Adică să mă scol dimineața și să am soare, pîine și cîte ceva la pâine în casă. Să mai am și apă. Și poate unele medicamentele. Mai mult pensia mea nu acoperă.Apoi, să am peste zi niște condiții minime de citit și de scris, inclusiv căldură, care e cît pensia mea, căci asta fac - scriu neîncetat , într-o țară în care scriitorul nu valorează nimic. Apoi să mai fac o plimbare  prin Valea Grecului ,  ca într-un  Parc Național și nu ca pe  o parajină. Iar seara să stau pur și simplu și să vorbesc cu Ana la telefon, ore întregi, bucuros că măcar la Londra , acolo in lume, e bine.Asta e viața mea pe care uneori o iubesc iar alteori o urăsc. Lucruri amare și bucurii simple pe care iată le-am adunat aici ca pe un caiet de sarcini. Si zic :Alo! Andrei Năstase, cu o literă sau fără de o literă ? Cei șase apostoli  ai adevărului și dreptăților absolute de pe sectorul 33 al capitalei ?Este cineva printre voi care să și-o asume? Are curajul? Nu?! Vă înțeleg. E gravă de tot. Dar în același timp și dramatic de simplă , al naibei de fericită. Exact atunci cînd cineva dintre voi  mă ștergea, imi  închidea o fereastră spre lume, altcineva, tot dintre voi, pe contrasens, mi-o deschidea.”Cu plăcere! Al 4999-lea!„ -  a scris mai dăunăzi Octavian Ticu la cererea mea  pe  Fb. de la baștina sa din Ungheni. Răspunsul acesta s-a imprimat in conștiința mea ca o  inscripție runică. Ca  garant al unui  laic unic, decisiv și providențial care urmează să-l dau în lupta pentru viața mea zilnică, obișnuită ,  pe care o am iar uneori nu o am. Care e și viața voastră  și laicul vostru, iubiții mei frați.Doar că nu pe Fb. , ci în cabina de vot, într-o desăvîrșită taină Să ne rugăm pentru  viețile noastre.Unul pentru altul.
                                                                 * * *
 Visinul se cutremură din trunchi, din rărunchi,  și se clatină din ram de parcă ar fi zgîlțîit de un plînset cosmic. E vînt. Și e soare. Pe timpuri la aceste semne timide de primăvară îmi căutam un loc, la dos, mai departe de oameni, și  , incalzindu-ma la soare, ascultam vîntul. Eram singur și eram fericit. Cu anii, după ce s-au scurs viața si frămăntările , după ce-au plecat fetele, dupa ce s-au rarit prietenii, fericirea s-a topit. A rămas doar singurătatea. Cuvintul negrait.Pe care uneori aici, în chilia mea din Dealul Schinoasei , în asemenea zile , il confund cu fericirea. Și cu liniștea.   
                                                                * * *
 Fericiti ca mustele.O metafora de la Partole Claudia .Iaca poezia! Imi plac asemenea metafore.Omul are in substanta sa cautatoare de sens cite ceva din tot ce-i viu pe pamint.
                                                               * * *
Este ziua mondiala a scriitorului scrie ,ca si cum s-ar autodefini , Diviza Ion intro postare pe Fb. Scriitorii sint astazi intr-adevar unicii mari duhovnici ai lumii.Anume de asta in chilia mea cuvintul lui Fiodor Dostoievschii dar si al lui Haruki Murakami, al lui Amos Oz dar si al lui Kazuo Ishiguro, al lui Iosif Brodschyi dar si al Silviei Goteanschii este pe masura Celui al Sfintilor Parinti.Pastrati scriitorii , iubiti-i , faceti cuvintul lor ,pentru ca in clipa cind vor dispare ei se va stinge si umanitatea.Va veti stinge si voi.
                   

FLOAREA

Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu, pe cînd s-a făcut și el un fel de șef , a avut o iapă cu floare la căpăstru care ,cum se îmbăta, uneori criță , îl încărca și-l aducea cu brișca drept în prag ,predîndu-l țapăn mamei. Sărmana maica mea . Mai înttîi îl căra pe tata.Apoi lucrurile lui. Apoi se apropia de iapă și, alegîndu-i din coamă floarea, ca pe o vișină, zicea ușurată:”Gata! Floarea mea!„ Și plîngea. Iar iapa stătea și aștepta. Lîngă prag.Pe tata.
                                * * *
Daca ati observat, din cind in cind revin la proverbele rominesti. Se intimpla asta cind Sfintii parinti ,sau stoicii , sau filozofii orientali, sau renumitii mei scriitori , ma duc in departari teoretice incerte. Asemeni unei plamazi nedospite .Si atunci ma intorc la proverbele noastre care le dezleaga simplu si pe inteles. Este ca si cum ar scoate mama piinea, rumenita si coapta , din cuptor. Rodul geniului popular.
                                                                                             * * *
 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” „ Bine !” -zic. Si dau să închid. „ Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele."Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată, pe neașptate . Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult povestea consăteanului meu Ion Văluță.Ne cunoaștem de-o viață. Tatăl său mi-a predat gramatica.Asa si nu m-a invatat unde sa pun apostroful si unde virgula.M-a invatat insa ,tot facindu-ma maimutoi ,cind erau lectii, s-o sterpelesc si sa fur poamă din gradina lui. Sruguri mășcați, aurii, ca mierea. Țîța căprii le ziceam.Deși din generații diferite, sîntem aproape prieteni cu fiul. A tot cautat sa ne prinda in vie. Apoi a plecat.Mai întîi , a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, mîna dreaptă a lui Rădăuțan, întemeietorul primei instituții superioare de învățămînt cu profil tehnic în limba romînă. Dupa care,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului autoritar ,fiind învinuiți de naționalism. Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Asta l-a sslvat.O diferență matematică enormă care a fost anulată printr-un gest disperat și în același timp tandru, neasemuit de frumos: iubirea. Pentru ea a lăsat tot, casă, copii, și a neglijat orice părere în afară de vocea interioara.  Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere.Așa cum se nasc și mor,alimentindu-se din sine insesi , fără de nici o motivație marile iubiri. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat . „Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Si n-a incetat sa rezolve ecuatii.Acum ale vietii.Punct.        

CLOPOTARUL

Astazi este Sarbatoarea dangatului de clopot. Are biserica creștină în tradițiile ei , pe lîngă zilele sfinților , și o astfel de sărbătoare duhovnicească, o zi închinată zvonului de clopot. Ce poate fi mai frumos si mai cutremurator pe lume decit un dangat de clopot ? Si ce poate fi mai fascinant decit un destin de clopotar? Un fir de iarba razbatut tacut din intunericul tărînii ? O soapta de izvor ? O paragina arsa de vintul pustiei? Un nor călător ? O tara ingenuchiata-n sclavie ? Un proroc ? Nimic nu se poate asemăna pe lumea aceasta cu un dangăt de clopot. El vine de undeva din inima intunericului. Dintr-o copilarie incinerata in frică si spaimă. Si le uneste deodata pe toate intr-un imbold de libertate izbavitoare de destin și de tara.Felicitari clopotarilor. Oare cîti clopotari are țara aceasta? Și oare ce s-ar întîmpla dacă  ei într-o astfel de zi, la o oră anume, și-ar uni clopotele într-un singur dangăt , pe tot întinsul disperării noastre de destin și de țară? Sau poate că țara aceasta nu are nici  un clopotar?
                                                                 * * *                       
  Un vis lunatec de iarnă, interminabil. Se face că un harmăsar sur de sămînță ,cit o avere, adus de tata de la Fetești, unde a pus casa în gaj pentru dînsul  se frămîntă în legătură.. Nervos animalul cela. Nărăvos. O luptă acerbă , fără de șanse, de cîțiva ani, cei mai frumoși , a dus tata cu năravul acelui animal superb, pe care abea de-l ținea în frîu. Cînd necheza se desprindea varul de pe pereți, zăngăneau geamurile și se-nfiorau nevestele. Și totuși tata nu se temea de el. Două arme avea la ândemînă în asemenea clipe: iepele și plimbările. Scotea iapa din grajd, o priponea din scurt și-o da la călărit , ajutînd harmăsarul discret din spate, cu mîna ,să întroducă scula în tîrtița iepei și să-și facă treaba. Sau  dacă n-avea, pentru moment, o iapă potrivită încăleca el animalul și-l gonea pînă eșeau aburii din el. Am urmărit nu odată cu inima strinsă, alături de nevestele curioase de pe la garduri, acest spectacol uriaș. Am trăit nu odată desfășurarea lui, asemenea unei reprezentații antice: frica se amesteca în el cu fascinația. Era ca un tablou bibleic al lumii.Și am constatat cu groază întro zi cum la un momentul dat, de efort, pălăriia îi sare din  cap ca o surcică și ajunge sub copitele animalului. „Tată, fugi- te zdrobeste!” - i-am strigat  atunci de departe, împetrit de spaimai. N-a fugit. Parcă-l  văd cum se apleacă , ridică încet de sub copiita animalului domolit pălăria boțită, o tipărește cu palma, o îndeasă pe cap si exlama copios, pantagruelic : „Mama ei de viață!” Asta atunci demult, cind grajdul era plin cu iepe, tata tînăr și satul plin de neveste. Dar iată că acum, cind grajdul acela nu mai este,  s-a pustiit si satul, iar caii au murit , asemenea victorii par o poveste,mai mult decit utopica .
                                                                  * * *
     O iconita mica, cit palma, Preacurata cu pruncul, din rumegus de lemn,mostenita de la o matusa moarta demult, in fata careia diminetile , din pat , amortit, cu ochii cirpiti și sufletul tulbure , prin intuneric deplin spun Paraclisul.Pina cind o raza de lumina despica bezna  dinspre visin si poposind pe ea confirma prezenta pruncului, vie, tremuratoare-n icoana si a vietii in mine.

luni, 1 aprilie 2019

TOM NECREDINCIOSUL

Valentina Ursu vine la Europa Libera cu o emisiune noua:"Ce cred moldovenii despre calitatile si defectele lor".Valentina  , nu stiu cu privire la calitati, dar defecte natura ne-a impartit generos. Este o emisiune pe nota10. Sa se expuna toti.Ce cred ei despre moldoveni: pe de o parte , poporul si, pe de alta parte , exponentii lui de virf, intelectualii  , elita  , inclusiv unii despre altii.Citeam zilele trecute la un vechi carturar evreu despre evrei:"Un popor ca un magar".Un popor care are puterea sa rida despre sine  ,sa-si vada  defectele este un popor puternic.Avem nevoie sa ridem de noi insine, cit mai mult , ca sa nu murim.

                            * * *

Nu-mi plac motanii.Poate încă din copilărie cînd smîntîneau oalele mamei. Sau poate chiar ,mai real, de cînd m-am mutat în Dealul Schinoasei și vecinii de devale au început să mi-i aducă la poartă , de cum deschideau ochii, cu duzinele, în fiecare primăvară. Iar motanul , dacă întră în casă , creste, nu-l mai scoți, mai ales cînd cineva îl hrănește și-l miluiește, cum e cazul nevestei mele.Noroc că viața lor e scurtă, altfel , înmultindu-se, ne-ar fi devastat si casa si masa.Dar ziceam ca pier. Mai ales în perioada rutului. În luptele pentru supremație. Sub roțile automobilelor.Sau pur și simplu dispar.In mod inexplicabil si fara urme. Ca și oamenii. Tom , un motan roșcat  și puternic, de parcă ar fi fost din neamul lui David, este unicul care le-a supraviețuit tuturor. De parcă s-ar fi bătut de fiecare data cu cotoii de rasa ai Schinoasei pentru întreaga lui seminție nestricata. Prin suspiciunea lui. Prin neîncrederea lui . Prin firea lui neîmblînzită. Prin singurătatea lui. Prin diferenta lui . În vara aceasta am reușit să-l hranesc  din palmă. Și să-i dau un nume la care sa raspunda. Diminetile si serile il gaseam lipit de prag si-i strigam: "Tom !" Pina cind a reactionat. Trebuie să vezi  cum o fiară apare din desisuri , se apropie încet, temător, mereu uitindu-se in urma, pastrindu-si calea de retrajere, si cum  , intrind in bucătărie, ia măncarea din palmă și  dintr-odata intorcindu-se ca un arc dispare  prin culuarul de rezerva, peste prag. Sa fii liber si sa-ti cistigi hrana. E ceva in lumea aceasta a sclaviei. O calitate care m-a fascinat si pentru care l-am indragit definitiv. A fost o mare victorie pentru dinsul.Dar si pentru mine. Miza era că iarna, pe frig, cedează și-l  aduc în casă, să toarcă lîngă cărțile și insomniile mele. Ca un ultim posibil prieten, din timpuri preistorice, ratacit in lumea aceasta a abandonului de azi. O tamaduire a frustarilor si tradarilor mele.Toata iarna a stat  pe pervaz ,unica sursa de caldura pentru el,si m-a urmarit prin geam cum scriu. Era mai mult decit un motan. Caci uneori imi anticipa de afara miscarile si chiar gindurile. Iată însă că eri  soția a ieșit să-l hrănească și l-a găsit  mutilat. Nu știu dacă l-a călcat vreo mașină. Sau a pierdut ultima lui luptă,decisiva. Dar nici așa schilodit nu s-a dat la mînă ca să-l ajutăm. S-a urcat la geam, si-a luat ramas bun ,ca un gladiator din tribune, apoi a coborit si-a fugit sa moara printre lemne , în singurătate. Acum ma gindesc ca si  moartea unui motan poate fi demnă, egală cu cea a marilor invingatori . O lectie mareata  de invatatura  pe care omul din păcate a uitat-o demult .De ce oare Tom, necredinciosule? Spune că tu știi ,frate al meu.Mai mult decit hirtiile mele.
 

                                                                                * * *
Ce este poezia? Probabil starea de inceput , originara de incintare a lumii.Sensul ei. Arhetipul ei perfect, care in timp s-a acoperit de zgura uitarii si roca nepasarii, asemeni unor civilizatii din mareata catedrala a universului.Poetii de azi nu fac decit sa decojeasca disperati,cu bisturiul, cite un fragment din aceasta zgura.Pe asta si se tine lumea.Pe redescoperirea starii ancestrale.Cit mai traiesc poetii.

duminică, 31 martie 2019

ACUL MAMEI


As fi putut sa-l termin astazi.Dar , vorba lui Dumitru Crudu , am aminat , l-am pus deoparte, la capatii , pina miine. Las sfirsitul ,aproximativ 70 de pagini , pentru miine. Va dati seama probabil despre ce vorbesc, romanul "Iuda" de Amos Oz. Este formidabil. Este exceptional.Este fabulos. La toate ma asteptam. Repet, la toate.Numai nu la un Iuda crestin.Ce revelatie ,sa incepi a iubi un personagiu pe care l-ai urit toata viata.Nu-i Murakami. E Gogol. E Dostoievski. Si inca un pic de altcineva de care nu-mi dau seama si care ma innebuneste. E Amos Oz care nu mai este.A murit in timp ce eu cautam si descopeream acest roman minunat."Iuda".
                                                                           * * *
  Scriitorii adevărați sînt ultimii duhovnici ai lumii. De obicei după ce închei lectura unui mare roman nu mă grăbesc să-l închid. Așa s-a întîmplat și cu ”Iuda„ ,ultima scriere a lui Amos Oz. Îi pipăi coperțile. Adulmec cerneala ei tipografică care se substituie vreunui personaj , ori sentiment,  ca și cum singurătatea, sau ura, sau trădarea ar avea fiecare mirosul său. O răsfoiesc încă odată, pagină cu pagină, parcurg însemnările și, ajuns la sfîrsit , mă opresc la ultimul pasaj. Ca într-un  culcuș matinal. Nu știu cît voi sta în el. Dar mă gîndesc că într-o zi aș putea face o antologie  din aceste pasaje, culese de la diverși autori, care ar putea  spune lumii „unde să se ducă, ce să facă?” Pentru că asta se întreabă în final Shmuel Asch, personajul central al cărții. Și eu, cu îndoielile și fricile mele.
                                                                           ** *
Draga Andrei Țurcanu , ai disparut undeva din spatiul acesta virtual pe care in ultimii ani l-ai dominat imperturbabil,regal.Suferinta te-a absorbit lacom.Ca o pilnie neagra.Nu stiu daca asa ceva e posibil ,dar cerc sa preiau macar o picatura din suferinta ta de acum.Ti-as spune un lucru , vietile noastre aici pe pamint sint totusi separate,singure.Abea daca putem iubi un om si cind ne-am trezit l-am pierdut. Poate undeva in ceruri cindva ele se vor uni.Si atunici vom deveni cu totii iubire care nu se teme de moarte.Fii tare.
                                                                        * * *
Aseara mama ,in timp ce ma perpeleam in asternut cu fricile mele ca nu cumva iarna , pe linga alegeri , sa mai aduca vreo intemperie ceva , mama s-a furisat la geam si aplecata ,la lumina felinarului de strada , a brodat toata noaptea.Am adormit bustean.Acul si ata mamei sint unicile instrumente psihoterapeute care-mi aduc somnul si linistea in lumea debusolata din jur.Iar dimineata am vazut minunea: visinul imbracat intr-o mantie fina, alba, de mireasa , din brocart oriental.Ca o explozie de lumina in iarna aceasta mohorita ce tinde sa ne inghita pe toti.

vineri, 29 martie 2019

NUNTA LILEI


Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne tinem disperati unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa intelegem.

                        * * *
In diminetile cind nu pot sa ma rog, ma dau la geam  si privesc visinul.In fiecare zi e altul.Absolut altul. Il privesc in tacere ,uneori ore intregi, ma contopesc cu ramul lui cioturos ,esit din furtuni , ii pipai pe intunetic cicatricile si astept poate vine cineva.Nu poate sa nu vina.Un pitigoi.O cotofana.O frunza de aiurea. Azi bunaoara la crapatul zorilor a coborit din inalturi un fulg si , dupa ce a facut un rotocol  , i s-a asezat direct pe o rana.De parca m-a fript. Pentru toata  ziua.
                                                                                       * * *

Scriu si eu cereri de prietenie ,  nu doar voi dragii mei amici. De un an de zile sau poate chiar de doi i-am scris una lui Octavian Ticu, autorului celebrei definitii "homo moldovanus".Nu mi-a raspuns.Ieri , fiind trist si singur cum se intimpla des cu mine la sarbatori si dind de extraordinarul sau eseu "Tata" , i-am mai scris una."Domnul Ticu ,hai macar acum cind candidezi accepta-mi cererea de prietenie.Fa un lucru bun."Spre surprinderea mea a raspuns.Iata ce a scris:"Cu mare drag ...al 4999." Sa-ti fie cu noroc  ,Octaviane! Tara asta are nevoie de oameni politici noi ca de aer.
                                                                                   
                                                                                     * * *
 
Jana Guţanu imi scrie pe mesenger de undeva din Franta ,pentru ca isi schimba mereu orasele ,conform activitatilor economice desfasurate:"Buna seara domnule Bradu , ce mai faceti?Ce frumos ati scris - suferinta ,unicul zacamint de pret al neamului nostru." Multumesc Jana! Asta e viata , o mare de suferinta.Si o picatura de bucirie cit o vecie. Nu eu am spus-o, se pare ca Fiodor Mihailovici Dostoievski.

                                                                                   * * *
Despre "Sonetul rinduielii la murit" postat de Iulian Filip pe fb. la aparitia saptaminalului "L si A" cu vesti privitor la decesul citorva frati de condei printre care si neuitatul, fabulosul Ion Razlog.Nimeni dintre noi n-a stiut a ride si in acelas timp a plinge viata atit de profund ca Ion Razlog.Asa ceva nu incape in tiparul  fb. "mi -a placut". Doar m-a durut.Asta am putut scrie, cu mina tremurinda, despre acest sonet tulburaror.

                                                                                 * * *
A viscolit putin aici pe deal si , drept consecinta s-a intrerupt electricitatea. Avarie. Nimeni nu stie pentru cit timp. Si dintr-odata realitatea a devenit alta.Internet nu.Telefon nu.Caldura nu.Stau angoasat si ma gindesc cit de fragil si de expus intimplarilor este omul ca parte a acestei civilizatii cu milioane de decidenti.Mai ales daca il raportam la soba , candela si chilia parintelui Tihon unde toate se afla intr-o singura mina si ordine, ghidate imperturbabil de rugaciune.

                                                                                 * * *
Muzica.Stoicii.Sfintii parinti. Oamenii dragi. Scrisul.Si mai cu seama poezia sint reperele mele esentiale. Viata. Asa ca nu intimplator pe pagina mea de fb. isi fac loc din cind in cind ba Btodschyi, ba Pasternak, poeti pe care ii stiu pe dinafara. Este ca si cum as lua masura zilelor si zeilor. Azi intr-o doara am recurs la Matcovski. Si dintr-odata poezia  lui "Viata", preluata de la Olga Olga , a devenit una virala.O certitudine. Ce s-a intimplat? Cum?De ce? Sa fie destinul poetului la mijloc?Sincer sa va spun nu pricep. Atita stiu, poezia va salva lumea.Si Matcovski ,nascut fiind intr-o cultura mai mare , ar fi fost un poet de Nobel.

joi, 28 martie 2019

DARURILE MICI


Am citit azi in saptaminalul "Faclia" un text de Pasuta Gonta, sotia regretatului Ion Gonta, aflata acum in Italia.Iata ce i-am scris pe fb. :"Ieslea de Craciun"  este o nuvela.Probabil ca trebuie sa scoti detaliul cu bomboanele aruncate la cos pentru ca sujereaza sfirsitul. Sau poate sa-l joci altfel.In  rest, ma uit ca diaspora ,exodul naste scriitori ,in special femei."Am scris asta gindindu-ma  , in primul rind  ,la Tatiana Țîbuleac, dar si la Luminitza C. Tigirlas,  Lika SKa Batrancea, Xenia Lozinschi, Jana Guţanu .Din cite le cunosc eu pe fb, bineinteles. Dar cite nu le stiu.Suferinta deci, intr-o lume degradanta a opulentei ,  abandonului si singuratatii , ramine  deocamdata unicul zacamint de pret salvator al neamului nostru.Aur curat de patrusprezece carate cum zice Stanescu.Din care se naste frumosul si poate o lume noua: "Ieslea de Craciun".
                                                                       * * *
Draga Alexandru Lupascu-Bohanțov ,este ora 4.20. Peste Schinoasa ,intepenita de somn si-ntuneric,dau glas cocosii , anunta o noua zi, de parca ar striga din centrul Universului. E frig si,cu inima strinsa , ca sa ma-ncalzesc scriu.Undeva la geam , dinspre visin, a licarit o spuza prelunga de lumina.Nu stiu exact cind te-ai ivit din magma materei .Cu siguranta insa ca la cumpana dintre lumina si intuneric, intr-un moment de cumplita durere, pentru a da biruinta luminii si inimii.La multi ani!
                                                                         * * *
  E Crăciunul. Marea sărbtoare a creștinătății. Și toată  lumea   pentru a fi deplin fericită își face cadouri. Îmi strîng și eu cadourile din ultimii ani. Semnele de carte de la Ana, din toată lumea, care atunci cînd n-am avut o viață reală, aici în Schinoasa, mi-au dat una imaginară. O iconiță  a unui sfint local din Serbia de la Veronica , care atunci  cînd  am căzut m-a ajutat, nevăzut, de braț să mă ridic și să merg mai departe. Și o ascuțitoare de creion de la Lilea, sora mea medicală de zeci de ani,  care atunci cînd voința mea de a scrie  s-a frînt, ca o grifă, mi-a oțelit-o din nou , vital, asezindu-ma iarasi la masa de scris.Și-mi zic, la ce m-aș zbate, iată-mă-s eu, sarac și mîhnit, cel care aș fi putut și de fapt n-am fost niciodată împlinit,cum spune nevasta.Sau poate că am fost , dar n-am stiut , si-i prea tîrziu ca să mă resimt fericit.Așadar, dragii mei preteni, faceți daruri mici și bucurați-vă de ele cind le primiti.Sau spuneți , nu pe fb, ci  la telefon ,o scurta urare , dar care să încapă  o respirație  mai puternica decît toate singuratatile lumii-"Craciun fericit!"- si să acopere dintr-odata distanțele Londrei  ,  Chisinaului  și  ale Universului, cu maretul sens al nasterii Domnului ce  poarta in sine de milenii presentimentul iubirii.
                                                                        * * *
"Calităţile necesare pentru ca un individ să fie ales, într-o societate democratică, sunt în vremurile noastre opuse acelor calităţi pe care ar trebui să le aibă cei care conduc destinele unei naţiuni. Adeseori oamenii votează de parcă ar fi la un spectacol, nu fac distincţia între divertisment şi politică. Politica a devenit o ramură a industriei de divertisment. Oamenii îl votează pe acel candidat care este nostim, care spune lucruri amuzante, care este implicat în scandaluri, pe scurt pentru acela care nu va fi plictisitor, ci distractiv. În acelaşi timp presa de pretutindeni a devenit la rândul ei o parte a industriei de divertisment. Iar acesta este semnul unei crize profunde a democraţiei din foarte multe ţări. Inclusiv din ţara mea."  Din ultimul interviu oferit de Amos Oz pentru News.ro

duminică, 10 martie 2019

FEMEILE BASARABENCE


Magdalena Munteanu  mă ajută astăzi, prin capacitatea ei deosebită de a selecta textele postate pe fb , se descoper o nouă definiție a omului:  homo connecticus.Pînă nu demutl eram legat ombilical doar de homo sapiens pe care mi l-au băgat în minte la școală, odată cu materialismul vulgar de la Darwin. Au urmat apoi homo videus de la Giovanni Sartori , homo deus de la Yuval Harari, homo moldovanus de la Octavian Țîcu, O serie de  alte descoperiri care m-au condus în mod intim spre cea mai recentă, de la Jean Claude Larchet :homo connecticus. Adică omul care își implinește nevoia de a fi iubit printr-o colectie de lik-euri, de friends ,asta sînt eu,omul modern, dacă inchid fb-ul si ma autoanalizez, alaturat Magdalenei Munteanu. Stau și mă întreb: ce reprezintă această cale și acest efort uriaș de gîndire ale omului in general,  pe toată istoria lui? O evoluție sau involuție? Comunicare sau totuși niste firimituri,resturi, un substituent al iubirii , o imensă singurătate pe care nu o poti stinge cu nimic? Decit doar scriind .
                                                                             * * *        
  Am citit mai demult întro  scriere despre semnificația filozofică a morții niște  cuvinte care m-au marcat.  Ludovic Gonzago, un tînăr  roman care mai pe urmă a fost canonizat, odată la un joc cu mingea a fost întrebat:„Ce ai face tu , dacă ai afla, că azi piere lumea?„ El a răspuns:„Aș continua jocul.” Peste o mie de ani, un alt tînăr, din subterana lui Dostoievskyi, a preluat jocul și ,cu paharul de ceai în loc de minge, l-a apoteozat :”Ceaiul meu sau lumea?”  Ce-a ales am văzut: infernul. Iar incă peste o sută  Lika SKa Batrancea , o prietenă a mea de la Londra, îl duce  mai departe și scrie pe fotografia ei de profil:„Da, zîmbește femeie , că nu deții toate problemele lumii.” Există în aceasta fotografie și aceste cuvinte, aparent stîngace,  ceva mai mut decît o simplă femeie. Mai mult decît un simplu joc pe fb. Și mai mult decît o simplă filozofie. E chipul femeii noastre basarabence din exod , de la Londra dar poate și de la Milano, de la Paris dar poate și de la Dublin , care după o noapte de nesomn, la căpătîiul unui muribund, într-o cameră sordidă de unde n-a ieșit luni de zile, se așază dimineața la masă și, epuizata ,cu paharul  de ceai în palme, frigîndu-și degetele își aruncă deodată frenetic privirile peste geam. De parcă s-ar uita  de pe un ghetar montan, la perspectivele lumii. La mulți ani , Lica Ska Batrîncea! La mulți ani , basarabencele mele din exil, va iubesc,sinteti fascinante, ați biruit iadul!
                                                                       * * *
Parinte Irinarh , poleiul ,frigul , codeala soferilor, ba pe unul l-am rugat, ba pe altul ,indoielile  , toate luate impreuna   au spulberat pina la urma intentia mea de a veni cu un cuvint , despre fostul staret Stefan Burlea. Adresat in ptimul rind ierarhului care cu prilejul hramului a liturghisit si sfintit picturile bisericii de iarna.Drumul acela dinspre sau spre Tiganesti , cu renumitele lui gropi in care se sparg masinile , parcurs de Burlea la esirea     din manastire in genunchi, in catarea pistolului encavedist  , isi va deschide mereu santurile , chiar netezit de buldozere americane. Toata suflarea, ca o rana deschisa a locului  , asteapta canonizarea lui Burlea. Judecata celui ce i s-a facut strimbatate , cum spune regele David( Psm.102). Aseara ma gindeam ca batrinica  din Onesti  care de un sfert de veac face drumul pina la manastire pe jos s-ar putea sa fie un lastar tocmai din credinta lui Burlea. Pina sa-i descoperim,sfintii traesc printre noi. Sper ca viata sa-mi ofere si alte posibilitati decit sfintirea picturilor pentru a face auzit acest cuvint.Felicitari parinte staret Irinarh(Costru Ion  ), sarbatoare fericita frati monahi si ma rog  ,ma ertati !


sâmbătă, 9 martie 2019

SCRISUL DE CRETĂ

Grete Tartler Tabaras comenteaza intr-o postare de Leo Butnaru: nu mi-a placut niciodata Brodschiy. Am mai auzit aceasta fraza , chiar de la poeti consacrati. Convingerea mea este ca poetii care ii descoperim usor nu ramin niciodata cu noi. Bunaoara eu nu stiu cum ar putea sa sune in romina urmatorul vers: cogda pliuet na celovecestvo tvoio nocinoie odinocestvo. Sau: dobrii deni moia smerti! Dobrii deni , dobrii deni, dobrii deni! Sint versuri care vin din adinc  , cu putere nucleara. Cit priveste traducerile lui Leo Botnaru au misiunea nobila sa ne aduca incet pe toti la geniul lui Brodschiy care suna perfect doar in rusa
                                                                    * * *       
După furtul miliardului, scrie Stefan Secareanu intr-o postare de pe pagina sa, cea mai gravă crimă pe care o poate  comite  partida rusească de la Chișinău pentru a se menține la putere este folosirea/profanarea sentimentului curat al basarabenilor de apartenență la națiunea română în scop strict electoral! Adică furtul sentimentului. Un gind de la  care iti sta mintea in loc. Si nu ca ar fi genial.Dar pentru ca este absolut real.Releva o intentie diabolica. In special dupa coagularea unor grupari  care tintesc intelectualii naivi si creduli.
                                                                     * * *
In ultimul timp, am meditat mult la romanele de succes ale Elenei Ferrante. Aproape toti eroii acestei scriitoare ajung sa traiasca la un moment dat o stare de impact , anxioasa, care da violent realitatea peste cap si pe care autoarea o defineste ermetic: taierea marginilor.Fara sa o explice." Sint momente cind barbarul si omul asa zis civilizat - ma dumereste astazi din intimplare Jozeph Conrad, care, ciudat ,a scris asta cu peste o suta de ani in urma, - se comporta in acelasi fel." Adica omul modern ,depasit de realitate, se intimpla ca da de pamint cu buna conduita si ,contopind-se cu materia ,il cheama din subconstient pe omul barbar,  milenar, cu instinct eficient. "Salve" -exclama el.Asta ar fi taierea marginilor .
                                                                    * * *
E post si-i frig. Scriu si scrisul pe ochiul de sticla al computerului parca-i de creta. Cade și se risipește fărămicios ca o tencuială prost aplicată. Soba parintelui Tihon , la ea mi-e gindul. E din lut .Din caramida arsa. O soba claditita de-o mina sihastra.E ca o femeie.Si ca o ispita. E sentiment și e căldură de patrusprezece carate. E cea mai draga si cea mai aleasa dintre roabele sublime , cum scrie Nichita Stănescu întro genială poezie de dragoste.Ce mult am  greșit că m-am lăsat robit de civilizație. Cît de rău îmi pare că nu mi-am făcut în casă dintru bun început și o sobă. Ca  promisiunea de vecie a unui text oarecare. Pentru că marile texte , acum înțeleg și eu,pornind de la poveștile lui Creangă  și  pînă la dramele lui  Shakespeare, trecînd prin romanele lui Dostoievscki , au izvorăt în vecie de la gura sobei. Din misterul focului.Si frămîntările la limită ale autorilor.
.

miercuri, 13 februarie 2019

PRIBEAG


Părinte Andrian Mazur,o scufie și un fular negru , lung, din lînă identică cu cea din care mi-ai împletit  metanierele, doresc să-mi comanzi sau aduci de la Athos.Metanierele sînt minunate, respiră iubirea și jertfa din ele. Mulțumesc! Și nu uita, cum ne-am înțeles,o pagină de lectură pe zi. Din Biblie, din viețile sfinților, din cugetările înțelepților , din Dostoievski sau Druță, din orice carte sau autor care te atrage, cu mare atenție la punctuație și cuvînt.Pagina aceea să-ți fie ca un dangăt de clopot lăuntric neîncetat. Doar așa vei putea deveni un clopotar dorit de mulțimi și venerat de elite. Ca un far al durerii, amorțită-n alamă drept unică șansă de credință,sprijin și salvare prin veacuri...la un popor trunchiat ca al nostru.
                                                                    ***
Aseară tîrziu am întors ultima pagină a romanului „Negrul de pe Narcis” de Jozeph  Conrad, clasicul literaturii britanice. O frază, ca o rază rontgen, m-a străpuns înainte ca să mă fi decis să-l pun pe o poliță a autorilor pentru lecturi repetate:”Da, era absolut singur în pustietatea de nepătruns a  fricii sale.” Sînt convins, este o capodoperă.
                                                                   ***
Stiti ce se aude dez-de-dimineata in frunza de visin cind cade prin ceturi?Nu Bethoven. Si nici Chopen macar. Vuietul Londrei. Vremuri.
                                                                  ***
Valeriu Volontir mi-a aratat aceasta fotografie abea dupa ce a expus-o in Japonia.S-o fi temut ca i-o confisc.N-am de ce. Este o imagine perfecta a indoielilor mele.Adica , a unei iubiri turbate de viata si a unei frici abisale de...stiti voi ce.
                                                                 ***
 Încă un mut de pe traseul meu de vară din Dealul Schinoasei, probabil după o recidivă a ictusului cerebral.Toată vara și toată toamna m-a însoțit pe cărările mele.A izvorît de sub tălpi. Ca o frică.Ca o umbră. Ba din față. Ba din spate. Parcă vorbea. Și parcă tăcea. Astăzi, văzîndu-l , am cercat să-l ocolesc , el însă m-a oprit și , uitîndu-se la creștetele incendiate ale copacilor, a exclamat:”E uuuuuuultima!„ ”Da, a fost o toamnă superbă!”- am dat eu să plec, dar m-am răzgîndit. De undeva ,pe mîna care o țineam pe toiag, a coborît o gîză. Cît un fir de nisip. Cît o furnică.Și atunci l-am întrebat, printr-o covîrșitoare cădere de frunze:”Cum te cheamă?„ „Iiiiiooovan” - mi-a răspuns. „Ei ce ,Iovan, pînă la primăvară!„ - i-am zis și l-am lăsat pribeag pe carari de vecie. ”O nu ! Pînă mîine!„- a fluturat el cu mîna  de departe. Și n-am priceput dacă cerea ajutor. S-au pur si simplu rîdea de mine, din toamna aceasta uitată și putredă.
                                                                ***
Nu prea schimb fotografiile de coperta si de profil.Asta vara insa dupa nunta Anei , am poposit pentru citeva zile la manastirea Tiganesti, in chilia Parintelui Tihon ,care, cit m-am aflat acolo , a despicat lemne si s-a rugat. Intr-o dimineata  , uitindu-ma la monotonia lui  disperanta ,ce-mi veni?Iau un mar dintre ierburi ,il pun pe cioata, si dau sa-i fac o poza. S-a ferit ca oparit.N-am prea dat importanta gestului. Acum, dupa ceva timp , revin si m-a intreb ,fara parintele Tihon, fara Aliosa ,fara Rascolnikov, fara mine ,sau cu noi toti impreuna,cu nunta  Anei deasupra-i , ca un stol risipit de pasari calatoare , ce-ar fi insemnat  sau,mai bine zis ,ce reprezinta intr-un  final aceasta poza ratata?Eu i-as spune,plagiindu-l pe Harary,o scurta istorie a umanitatii.

vineri, 1 februarie 2019

CĂLĂTORI PE JOS

Va amintiți cumva despre Onache Carabuș? Una din marele lui calități de la care porneau si toate celelalte calitati, printre care tăria morală, demnitatea ,era mersul pe jos.Așa a fost tatăl meu.Așa a fost bunelul.Oamenii pentru a se intilni, pentru a se descurca la o greutate sau alta făceau sute de chilometri pe jos. Drumul le adincea gindurile si reda linistea sufletească necesare pentru o soluționare eficientă a lucrurilor. Astăzi din păcate oamenii aceștea s-au rărit.Si poate ca ar trebui sa facem o Carte Rosie si pentru dinsii, asemenea celei cu plantele si păsările pe cale de dispariție.Printre dinșii și o batrinică din Onesti care face săptăminal un drum pe jos pina la mănăstirea Țigănești,indiferent dacă afară e vară sau iarnă, e soare sau plouă, ca să participe la Sfînta Liturghie. Este ultimul călător pe jos dintre milioanele de peregrini de altădată. Și a fost un mare noroc  pentru mine cînd am Întîlnit-o , de parcă l-aș fi reîntÎlnit pe tata  dupa ultima lui plecare cÎnd mi-a zis:"Gata, plec la Ierusalim!" .  De atunci ori de cÎte ori  cad, las toate și mă duc să o văd. Nu vorbesc cu ea. Rar cine reușește asta.Și nici nu știu ce aș putea să-i spun. Stau doar și o privesc . Cit durează o slujbă? Trei, uneori patru ore. Stă stan de piatră. Nici o mișcare pe fața ei. Doar un fluture de lumina, care nu pricepi e mucul de lumÎnare din mîna ei sau o bucurie tainică  care la un moment dat erupe și umple Întregul lăcaș.Este lumina învierii.  Este lumina calatorului pe jos.Care mă ajută să es și să merg mai departe.
                                                                    * * *
Si iarasi punem accentele in bobote.Ca baba care plinge mortul fara sa-i cunoasca macar numele.Nici n-a dovedit chenianul sa calce linia finisului si am fost linga el, cu microfoanele TV si cu o engleza stricata.Asta in loc sa ne fi apropiat din timp de cei care au esit descult la acest maraton. Sau sa-i intrebam pe cei care au participat pentru prima data la o asemenea competitie. Sau au esit de pe distanta.Astazi pe Tera sint tari care alearga in intregime. Are totusi lumea sceasta a maratonistilor un ceva pe care ,daca-l cunosteam  ,ne-ar fi unit pe toti intr-o miscsre ce ar fi spalat ca un torent tot carnavalul de pe sticla si ne-ar fi dus spre un scop urmarit demult, dar care ni se ascunde cu buna stiinta.
                                                                  * * *
Mortii nu mai vin acasa, scrie Elena Robu pe blogul sau despre primul cimitir ortodox pentru rominii din Italia.Este un titlu de roman care cuprinde in sine toata drama satelor basarabene  pustii si criza morala ,deocamdata fara esire, a neamului.
                                                                  * * *
Aflu dintr-un mesaj pe  vb de  la Londra , ca Ana a inceput un jurnal, cu ginduri, stari de sentimentet, etc... Adica l-a reluat pe cel vechi abandonat  presusupun undeva pe acasa, prin adolescenta.E tare OK! E noutatea care m-a inunda.E frumusetea secreta a vietii , cum spune Amos Oz.
                                                                  * * *
Am pus pe fb ,solidar cu dascalii , de ziua lor, un nuc din Dealul Schinoasei, muscat de primii fiori de  toamna.Si  Lika SKa Batrancea mi-a dat generos un like cu un artar superb si o peluza la fel de supeba ,probabil din Italia.De fiecare data ,cind Ana  vine cu oaspeti, o intreb:"Ana, ce le-a placut?" Si ea imi raspunde:"Cred ca satele,tata, virginitatea peizajelor. Acolo la ei totul e tuns si tras la sfoara." Asta le place. Tocmai ceea ce ne deprima pe noi.Asa ca cine stie, poate că , în singurătatea și severitatea lor, satele noastre au vreun farmec oarecare pentru un engle sau francez, care poposește aici ca să guste din vinurile și sarmalele noastre. Sînt ca niste vestigii ale unei lumi care se stinge. Și totuș una este să privești la ele de pe culmile civili civilizației și alta să locuiești în ele.
                                                                * * *
Fiecare purtăm în suflet cîte o biserică, întemeiată din oamenii pe care îi iubim și, cine știe, poate că uneori îi și urîm.Deaceea și ne temem să o dăm la iveală.Deaceea și sîntem singuri.Mai ales la necazuri.Și doar puțini dintre noi, cu scînteie divină în fapte, se încumetă să o scoată afară.Și să o ridice reala, cărămidă cu cărămidă, suflet cu suflet, din lutul primordial ,care  dintr-odata ne unește pe toți, cum se întîmplă de ceva vreme în curtea spitalulului de urgență .Trudește acolo prietenul meu părintele Mihail Bortă.Un om neostenit,cu har și curaj de credință.

miercuri, 30 ianuarie 2019

COPII FERRICIȚI


Este atîta lume  adunată aici, la cununia Anei , încît am pierdut darul vorbirii.Tatăl meu, în asemenea clipe globale, văzîndu-se depășit, avea un cuvînt magic care-l scotea totdeauna din situație:”Mulțumesc!„ Cui era adresat acest cuvînt? Poate chiar lui Chaitanya care iată o ia astăzi de nevastă pe Ana. Poate nevestei mele Nina, artizanul acestei nunți dar și lacrima tainică a ei. Poate lui Veronica și Ana, pentru că m-au ascultat, dar de fapt nu m-a ascultat nici una, nici alta. Poate părintelui Irinarh, multîncercatului meu duhovnic ,care ne-a ajutat astăzi să fim aici,desi putea sa nu fim. Poate, mai întîi de toate, acestor minunați oaspeți veniți din toate colțurile lumii.Din India.Din Statele Unite.Din Canada.Din Anglia.Din Germania. Din Romînia. Vă mulțumesc dragii mei , că ați făcut atîta drum ca să vă solidarizați cu suferînțele mele, a marita azi o fata nu este usor. Această solidaritate face pentru moment din Țigănești un centru de gestatie al lumii din care se naște un cuplu minunat: Ana și Chaitanya.Drum bun, dragii mei copii! Și nu uitați că din această clipă pe umeri voștri se lasă o responsabilitate uriașă. Salvarea lumii de la suferință și disperare. Prin iubire și întrajutorare.
                                                                   * * *
Trei generații s-au întîlnit la nunta Anei. A fost fabulos.
                                                                   * * *
 .Am întîlnit-o într-o primăvară de martie, stătea singuratecă pe un ciot din curtea liceului și citea.Scurta ei roșie și bereta violacee ,trasă adinc peste cap, contrastau puternic cu  peizajul șters al grădinii. Din cînd în cînd se ridica și făcea, ca să se încălzească, cîte un cerc larg în jurul stadionului.Apoi iarăși se așeza și  citea, luptînd cu vîntul care-i zmucea furios cartea din mîni.Într-o zi am numărat peste douzeci de asemenea cercuri. Atunci,se pare, am îndrăznit:„Ce autor citiți?„ ”A nu, învăț enleza, - mi-a mărturisit ea, - fiica mea-i la Londra...” „Vă-nțeleg , - i-am zis, - doar că  pentru mine, pe sfîrșit de cale, e prea tîrziu...” Așa am început să ne  spunem poveștile noastre de viață, cu o încredere și empatie reciprocă, izbucnite spontan.Fără măcar să ne știm numele. În momentul însă cînd  am ajuns la controversatele pregătiri de nuntă ale Anei inerlocutarea mea a dispărut.Poate ca si eu am ezitat sa ma deschid.  N-am mai văzut-o, posibil că vreo cîteva toamne , timp în care curtea liceului  tînjind după ea, s-a urîțit și mai mult. Și iată ca mai alaltăieri, pe timpul ciclonului rece de toamnă, cînd tocmai mi-o închipuiam într-o stație de metrou din Londra  sau de mînă  cu Ivia, fiica sa, la Madame Tussauds,  de odată a  reapărut. Drept in fata mea.Așezată pe aceeași cioată. Echipată cu aceeași scurtă roșie și beretă. Cu același vînt din față . Ca o garanție că, oricum , cit  nu ne-am zbate , toate lucrurile esentiale pe lumea asta, dintre viata si moarte, prin grija probidentei, stau trainic pe loc, neschimbate pentru vecie.  Doar că rafalele ciclonului îi rupeau din mănă, ca pe o pinza de catarg , o altă carte, Capătul Lațului de Joseph Conrad, celebrul explorator și marele scritor britanic, pe care-l citea in orihinal. „Dumnezeule sfinte, credeam că sînteți în Anglia!?„ Ei, nu ! - mi-a răspuns, cu o voce  vinovată, dar mai mult  curioasă,- si nunta, ce s-a întîmplat cu nunta?” Parea că , în absența ei, doar la atita s-a gîndit. Tăcut i-am întins mobilul. Lung a privit filmările de la nunta Anei.O dată. De zeci de ori. Cu meticulozitatea și perseverența care învăța engleza pe timpuri, pentru ca într-un sfîrșit să zică scurt:„Frumoasă!” ”Toate miresele sînt frumoase!„ - am obiectat.„Greșești, este o fericire frumoasa!- a prins deodată să mă tutiască. - Cîte mirese sînt pe lumea asta tot atâtea și fericiri.Fericiri urite.Fericiri de-o clipa. Fericiri violete.O infinitate de fericiri.Si sint uneori fericiri frumoase, aproape neintelese, care le cuprind pe toate dintr-odata.Ele ne zguduie si ne indreapta,prin suferinte , pe calea cea dreapta ,uitata :iubirea. ” Apoi s-a ridicat și ,cu un tic dureros,abea sesizabil , reprimat in coltul gurii, a plecat .Fara sa-si ia ramas bun.Depărtîndu-se usor, ca o corabie ,condusă  de căpitanul Whalley, nemuritorul personagi al lui Joseph Conrad, in ultimul sau drum pe învolburatele mări  , străbătute de recifuri ale vechului Regat. Iar eu am rămas descumpănit să mă întreb: nu cumva această  replică de ramas bun ascunde idealurile noastre de veacuri? Nu asta am vrut noi : să avem copii fericiți? Nu pentru asta ne-am jertvit? Și atunci de ce ni-i frică de ele , mai să nu le pronunțăm, de ce nu le trăim, pînă la ultima fibră, de parcă la prima atingere de ele ar trebui sa murim.