COPII FERRICIȚI

Este atîta lume  adunată aici, la cununia Anei , încît am pierdut darul vorbirii.Tatăl meu, în asemenea clipe globale, văzîndu-se depășit, avea un cuvînt magic care-l scotea totdeauna din situație:”Mulțumesc!„ Cui era adresat acest cuvînt? Poate chiar lui Chaitanya care iată o ia astăzi de nevastă pe Ana. Poate nevestei mele Nina, artizanul acestei nunți dar și lacrima tainică a ei. Poate lui Veronica și Ana, pentru că m-au ascultat, dar de fapt nu m-a ascultat nici una, nici alta. Poate părintelui Irinarh, multîncercatului meu duhovnic ,care ne-a ajutat astăzi să fim aici,desi putea sa nu fim. Poate, mai întîi de toate, acestor minunați oaspeți veniți din toate colțurile lumii.Din India.Din Statele Unite.Din Canada.Din Anglia.Din Germania. Din Romînia. Vă mulțumesc dragii mei , că ați făcut atîta drum ca să vă solidarizați cu suferînțele mele, a marita azi o fata nu este usor. Această solidaritate face pentru moment din Țigănești un centru de gestatie al lumii din care se naște un cuplu minunat: Ana și Chaitanya.Drum bun, dragii mei copii! Și nu uitați că din această clipă pe umeri voștri se lasă o responsabilitate uriașă. Salvarea lumii de la suferință și disperare. Prin iubire și întrajutorare.
                                                                   * * *
Trei generații s-au întîlnit la nunta Anei. A fost fabulos.
                                                                   * * *
 .Am întîlnit-o într-o primăvară de martie, stătea singuratecă pe un ciot din curtea liceului și citea.Scurta ei roșie și bereta violacee ,trasă adinc peste cap, contrastau puternic cu  peizajul șters al grădinii. Din cînd în cînd se ridica și făcea, ca să se încălzească, cîte un cerc larg în jurul stadionului.Apoi iarăși se așeza și  citea, luptînd cu vîntul care-i zmucea furios cartea din mîni.Într-o zi am numărat peste douzeci de asemenea cercuri. Atunci,se pare, am îndrăznit:„Ce autor citiți?„ ”A nu, învăț enleza, - mi-a mărturisit ea, - fiica mea-i la Londra...” „Vă-nțeleg , - i-am zis, - doar că  pentru mine, pe sfîrșit de cale, e prea tîrziu...” Așa am început să ne  spunem poveștile noastre de viață, cu o încredere și empatie reciprocă, izbucnite spontan.Fără măcar să ne știm numele. În momentul însă cînd  am ajuns la controversatele pregătiri de nuntă ale Anei inerlocutarea mea a dispărut.Poate ca si eu am ezitat sa ma deschid.  N-am mai văzut-o, posibil că vreo cîteva toamne , timp în care curtea liceului  tînjind după ea, s-a urîțit și mai mult. Și iată ca mai alaltăieri, pe timpul ciclonului rece de toamnă, cînd tocmai mi-o închipuiam într-o stație de metrou din Londra  sau de mînă  cu Ivia, fiica sa, la Madame Tussauds,  de odată a  reapărut. Drept in fata mea.Așezată pe aceeași cioată. Echipată cu aceeași scurtă roșie și beretă. Cu același vînt din față . Ca o garanție că, oricum , cit  nu ne-am zbate , toate lucrurile esentiale pe lumea asta, dintre viata si moarte, prin grija probidentei, stau trainic pe loc, neschimbate pentru vecie.  Doar că rafalele ciclonului îi rupeau din mănă, ca pe o pinza de catarg , o altă carte, Capătul Lațului de Joseph Conrad, celebrul explorator și marele scritor britanic, pe care-l citea in orihinal. „Dumnezeule sfinte, credeam că sînteți în Anglia!?„ Ei, nu ! - mi-a răspuns, cu o voce  vinovată, dar mai mult  curioasă,- si nunta, ce s-a întîmplat cu nunta?” Parea că , în absența ei, doar la atita s-a gîndit. Tăcut i-am întins mobilul. Lung a privit filmările de la nunta Anei.O dată. De zeci de ori. Cu meticulozitatea și perseverența care învăța engleza pe timpuri, pentru ca într-un sfîrșit să zică scurt:„Frumoasă!” ”Toate miresele sînt frumoase!„ - am obiectat.„Greșești, este o fericire frumoasa!- a prins deodată să mă tutiască. - Cîte mirese sînt pe lumea asta tot atâtea și fericiri.Fericiri urite.Fericiri de-o clipa. Fericiri violete.O infinitate de fericiri.Si sint uneori fericiri frumoase, aproape neintelese, care le cuprind pe toate dintr-odata.Ele ne zguduie si ne indreapta,prin suferinte , pe calea cea dreapta ,uitata :iubirea. ” Apoi s-a ridicat și ,cu un tic dureros,abea sesizabil , reprimat in coltul gurii, a plecat .Fara sa-si ia ramas bun.Depărtîndu-se usor, ca o corabie ,condusă  de căpitanul Whalley, nemuritorul personagi al lui Joseph Conrad, in ultimul sau drum pe învolburatele mări  , străbătute de recifuri ale vechului Regat. Iar eu am rămas descumpănit să mă întreb: nu cumva această  replică de ramas bun ascunde idealurile noastre de veacuri? Nu asta am vrut noi : să avem copii fericiți? Nu pentru asta ne-am jertvit? Și atunci de ce ni-i frică de ele , mai să nu le pronunțăm, de ce nu le trăim, pînă la ultima fibră, de parcă la prima atingere de ele ar trebui sa murim.