STICLA VECIEI

               

A venit Ana, dupa o vacanta in Turcia. Pentru o saptamina. Acasa.  A sunat, i-am deschis poarta  si a strigat, ca demult: "Tata!" Si deodata , de cum a intrat, in masca si cu o superba rochie lunga, neagra, pina la pamint, am simtit cum in tinda, unde ne-am intilnit, s-a furisat, ca un nod in ghit, prin lumina orbitoare a verii, intunericul toamnei. Si s-a destramat prin toate ungherile. Ca sa vegheze, catastrofala clipa a plecarii.

 

                                                                           . . .

Coltul umbros al salonului, cu vedere spre gradina de vara. Locul de unde in vara aceasta m-am baricadat de covid. Locul unde m-am adapostit de calduri. Locul unde ne-am intilnit sim sarbatorit cu  toata familia, peste un sfert de secol. Locul de unde am reflectat, am scris si citit.Locul unde inca am mai visat. Locul in care m-au chinuit insomniile de plumb , si-n noptile in care pareau ca m-au biruit definitiv am facut un pas , liber, peste frica si prag, la balcon, ca intr-un cuib al veciei, si-am contemplat cerul de vara, constelatiile si nesfirsitii veci.Niciodata vara n-a fost atit de salbateca si frumoasa. Atit de promitatoare. Ca o minzoaica neimblinzita . Nici mina sa pui pe ea. Nici rasuflarea fierbinte sa-i simti. Parea ca nu se va duce niciodata. Iata ca s-a dus. S-a strecurat printre ierburi si s-a dus, ca om ultima provocare a firii. Peste citeva zile pleaca si Ana. O ia pe Sarah si pleaca. La cuibul si familia ei. Fara mese de intilnire si despartire. Peste citeva zile voi desface patul, voi aduna nimicurile mele , carti de poezie, romane incepute si neterminate, medicamente, cani, termosuri, creioane, computere, telefoane, foarfece , fata de masa, tot ce inseamna asteptare chinuitoare intr-o viata de om, si voi urca si eu sus,in chilia mea, cu fata spre visin si apusurile ienii. Iar jos va ramine scindura curata a mesei, memoria ei, ca o sticla a veciei. Si praful stelar coborit pecte ea. Ca un naufragiu al viselor mele. 

STRĂINUL

 Astăzi, după ce viața mea s-a scurs, a rămas doar o rămășiță, se întîmplă deseori să mă întreb,  cu buzele fripte de la ceaiul matinal , urmărind avioanele goale, în cerc, peste Schinoasa, si ascultînd urgențele, șerpuitoare, jos pe Grenobl : ”Ce s-a întîmplat în clipa cînd am slobozit bănca de aur din mîini ? Și oare m-am aflat real  în ea? Oare n-a fost doar o himeră? Oare există cu adevărat în viață?  Și ,dacă există, ce anume  m-a zmuls de pe scauul ei,  ce m-a făcut să ies din frica lui tata, care m-a țăpenit strîns de scîndura băncii  în ziua ceea caldă, galbenă, ca o frunză răscoaptă, și să mă mișc , să pornesc pe urmele Verei Pavlovna, prima mea învățătoare din școala ?„ O altă forță de gravitație, mai puternică decît frica de tata, aproape materială , dar vie totuși , prezentă  ,pulsînd în ființa mea, la granița dintre substanță, piatra de zid a școlii  și palmele mele asudate, nervoase? Cu certitudine, da! Este destinul, ursita. Stelele, planetele. Poate o divinitate greacă,  ivită dintre pereții școlii, care și acum o am în palme și care viețuiește și astăzi acolo, despărțită de mine. Toamnele se călîtorește în piatră, iar primăverile transpare, în chip de rîndunele, și-și dreje cuiburile , crește puii, țese din aripă, zbor și floare de liliac cărări spre vechea Eladă. Mult m-am ținut de profesoară în ziua aceea ,îndelung am umblat pe cărările dintre bănci, spre ușă, spre tablă, spre ferestrele dinspre cimitir și liliac, înainte, înapoi, încolo, încoace, urmărind-o cum ciocănește cu buricele degetelor scîndura băncilor, deșteptînd vremurile, cum ascultă zidurile , ca pe o ființă vie. Părea că drumul acela al ei nu are sfîrșit.Nu se va termina niciodată. Dar au răsunat chicotele copiilor, iarăși , și ea s-a oprit, exact la mijlocul clasei. A cumpănit preț de cîteva minute, m-a luat de cot, strîngîndu-mă dureros, s-a aplecat peste umăr și-a zis moale:„Iat-o, banca ta!” Am încuviințat tăcut din cap. Apoi, văzînd că tac, a urmat:„Și iată colegul tău de bancă! Îți place?” Era Petro. Străinul. Copilul de lipovan care a coborît zilnic de pe deal, toată copilăria mea, din colonia cu căsuțe albe și brîe albastre, sinilii, spre maidan, dar care nu s-a amestecat niciodată cu jocurile noastre. A stat  deoparte și le-a privit. Ca pe un mare miracol . Așa cum priveam noi diminețile fumul de la căsuțele lipovenilor. Cu gind și cu gelozie. Pentru că știam n-o să pășim în ele nicicînd, cu nici un preț. ”Uite, colegii tăi,  n-au vrut să stea cu dînsul în bancă, nimeni, - a continuat ea cu necaz, - dar tu vreai. Asa-i? Hai, ajută-mă , spune „Da!”  M-am uitat la el. Ca și cum m-aș fi uitat la fricile mele.  Legea veneticului a funcționat drastic în ziua aceea, și-ntre pereții de școală, unde ar fi trebuit să fie o altă ordine. Stătea ca o vietate prinsă în colț. Fără ieșire. Umbre adînci , întunecate de frică , ca niște talazuri, s-au oglindit în ochii lui mari, albaștri, gata să-l mistuie. Și atunci am călcat peste cerc și-am  strigat:„Da!„ Ca și cum m-aș fi scăpat pe mine, Îar el s-a aplecat, a scos din ghiozdan o cutie de creioane colorate și mi-a împins-o, tainic, pe sub bancă. Avea două. Una mi-a dăruit-o mie

PASUL

Am un prieten. Si am observat . Pot sa fiu aur. Pot sa fiu usa de biserica. Daca are de suparat se supara si punct. " De ce nu raspunzi la telefon?" - imi zice. "Pai , - spun bilbiindu-ma , - l-am uitat la bucatarie!"Tulbureala mare. O toana de-a lui, pe care-o urasc si-o iubesc.. Si eu trebuie sa astept pina ii trece. Ori pur si simplu sa-i zic: "Iarta-ma!" Dar cit pot face asta? Sfintii zic ca toata viata. Nu cred ca merge la o prietenie care se clatina. Aici sint alte legi. Vine o zi cu o  suparare care le aduna pe toate, intr-o lunga pauza asurzitoare, de luni de zile, dupa care il suni , glumind:"Ce faci? Te-ai insurat?" "Nu ! Dar tu - zice el sec, -  demult nu mi-ai citit din textele care le scrii, ca pe vremuri? De ce?". Ce sa-i spui daca tu singur nu stii? Inchizi telefonul si simti ca te pravali in gol. De parca ti-ai inchide viata. Aici cel mai important si cel mai greu , spunea Dostoievski, este primul pas. Cine-l face daca o prietenie se destrama si tu, ca sa o pastrezi , nu-l mai poti face, iti este cu neputinta? Banuiesc ca un prieten, din cealalta parte a vietii,din iubire si ura. Daca exista, bineinteles.

...

Am studiat atent azi tot pometul din gradina. Visinul. Prasazii. Merii.  Nici o frunza galbena. Vara aceasta salbateca se tine trainic pe pozitie.Frunza sta zid. Iar asta inseamna ca diseara si inca poate o noapte doua voi scoate ochianul si voi privi iarasi cerul de vara. Este mirific sa intinzi mina de la balcon si sa te atingi de Constelatia Fecioarei. Sa simti Universul in palma. Sa fii parte cu el. Si sa vezi cum cateaua, Sally, de undeva din intunericul frunzei , razbate, urca scarile pragului si-ti pune o nuca la picioare. Coapta.Ca unui zeu

...

A venit Veronica s-o ia pe Sally la lac. Inotul e viata labradorilor. Si-o aud ingrijorata peste geam: "Ce-i cu dinsa? " "D-apu si-i, s-o fi tavalit iar in rahat!" - zice cu naduf Nina. Asa-i naravul ei ciinesc, o scoate pe vale  si ea numaidecit il gaseste, e lege. Dar parca noi oamenii sintem altfel? Dam de cite un rahat in desisurile vietii si-i bucuria noastra. Nimic nu ne opreste. Explodam! Urlam de satisfactie. Ne facem cheful. Ce regrete si remuscari ne incearca insa dupa aceia! Nu ne spala nici apele lumii. Cel mai bine ,desigur, sa-l ocolim. Dar cum? Cine stie si poate asta? O intrebare dostoievskiana de dimineata.

  ...

Degeaba ne suparam pe Furtuna. El a definit, poate inconstient, legea evolutiei. In conditii de pandemie, de dezastre ecologice ,de incalzire sau racire globale, supravietuiesc cei puternici. Cei care se adapteaza. De asta popoarele si-au creat culturile lor. Ca un scut de protectie. Noi, rupti de la matca, n-avem cultura , disciplina noastra ,nici materiala, nici spirituala, nici medicala,de nici un fel. Avem covid, cel mai agresiv din Europa. Si frica sau neglijarea absoluta a lui. Este o realitate care imple golul de cultura si trebuie sa vedem ce facem cu ea, pentru ca schimbarea oamenilor, demisiile nu schimba starea de lucruri.