OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.