FEMEIA DE DUPĂ GRATII

   Domnica Cemîrtan. Sau Sanda Filat ,nici nu mai știu cum să-i zic sau să scriu. Atît de   ușor și repede își schimbă femeile astăzi numele. Două femei care prin fapta lor au devenit cunoscute unei lumi întregi adineaori, una printr-un  divorț curajos, și alta printr-un naufragiu subit pe Mediterană,  și care astăzi se fac admirate iarăși pe internet, imaginile lor devenind fabuloase. Aproape irezistibile.   Sanda Demircean îi povestește  Rodicăi Ciorănică în emisiunea  ”O seară perfectă„ de la Pro TV  despre un superb proiect de renaștere a femeiei și o paradă de modă. Iar Domnică Cemîrtan într-un filmuleț  de cîteva minute despre un alt proiect ,de ajutorare a deținutelor de la ”Rusca„ . Ce-i asta, mă întreb? O încercare ieftină de recuperare și menținere a celebrității sau o tentativă de a descoperi, după ce vei fi căzut și te-ai ridicat, acel ”de ce„  întemeietor de sensuri al femeii în lume. Eu aș spune că și una și alta.Doar că Sanda îl caută la polul opulenței și plictisului. Iar Domnica  la celălalt pol,al femeii de după gratii și suferinței. În fața acestei alegeri ,eu fac un colet cu „săpun, șampon, absorbante, periuță și pastă de dinți, hîrtie igienică, o lamă de ras„ si , la rugămintea Domnicăi, scriu pe el  „Rusca”. Chiar dacă autoarea proiectului este un pic cam  deșănțată. Chiar dacă Domnica uneori în drumul ei neabătut spre sens mai este  prinsă și de cîte o catostrofă, tocmai în brațele celui drag.Asta e viața, mai ales atunci cînd te întrebi: „De ce?”
                                                   * * *
     Nina Corcinschi. Un fragment din Psalmul 37 îmi vine în minte legat de vîrstă care o împlinești astăzi. "Prietenii mei și vecinii mei în preajma mea s-au apropiat si au statut,/ Si cei mai de aproape ai mei de departe au statut/ Si se sileau cei ce caută sufletul meu." Pastreaza-ti, dragă Nina , în aceste vremuri grele sufletul și urmează bunătatea , pentru că aceasta a însemnat omul si literatura dintotdeauna, de la porțile  Ierusalimului  si pina la cele ale postmodernismului literar de azi din Moldova. La multi ani!
     
                                                    * * *
Vine toamna. De astăzi , anunță meteorologii, se răcețte timpul. Dar verdele e încă verde . În coroana maestuoasă a vișinului meu am numărat  doar trei frunze ruginii, sus pe creștet, asemenea unui semn de distincție.  Peste o lună vor fi  sute de mii, milioane , cvadrilioane, o galacsie de frunze , care se va topi încet de iubire , așteptare și suferințe, ca să renască apoi iarăși  din praful stelar  într-o altă Galaxie cu rădădăcinile ascunse în Psalmi și  eul meu singur, nemîngîiat , răstignit pe crengile lui din vîntul  astral. Aici în Dealul Schinoasei. Sau poate undeva în altă parte.

TEXTELE UNUI ȚĂRAN

     Mai ține cineva minte  sala  de literatură străină a Bibliotecii ” Crupskaia„ , azi Biblioteca Națională? Geamurile ei mari, larg deschise spre orizonturile vestice.Vazoanele de flori cu mușcate roșii,  de pe pervazurile acelor ferestre. Fetele care deserveau la ghișeu, toate delicate și de o desăvîrșită frumusețe. Dar mai cu seamă literatura romănă. Lume selectă se aduna ca să o guste la mesele ei . Acolo  l-am descoperit pe Marin Sorescu. Acolo am trăit drama lui Moromete, exilul amar al lui Cioran .Și tot acolo , luînd o notă însuficientă la examenul de comunizm știinșific, am priceput   de ce unii din colegii mei au tot ocolit-o  cu insistenșă,  de ce pereții ei sînt  capitonați cu rafturi pline de operele iluștrilor clasici ai comunismului? Vrei întinde mîna, ia-le, fără de nici o fișă sau fată perfectă,  și treci repetat un examen. Dacă nu, rămîi încuiat pe o viață, într-o cușcă de aur,cu fișe cusute  la dosar, frica în oase  și călătorind fără de nici o .ansă dintr-o redacție în alta, aici la Chișinău.    
                                              * * *      
  În copilărie , devreme de tot,  am avut în clasă  o fată din vecini, Raisa Gulceac , vecină și cu banca, care stătea chiar înaintea mea.Frumoasă  copila aceea, de nu puteam să-mi iau privirile de la ea.Și avea un scris, aproape dumnezeesc.Și iată că eu caetele căruia  erau urîțenia lumii , pline de caracatițe, am luat și , îndrăgostit lulea, am tras-o de gîțe, lucru pentru care am fost pedepsit cu asprime.De atunci  mărturisirile au fost pentru mine o mare pedeapsă pe lumea asta, un chin. Mai tîrziu la serata de absolvire , colegii mei au venit toți cu părinții, iar eu m-am ras pe cap și prezentat singur, de rușine  pentru niște țărani care m-au crescut și iubit, unicii poate  în lumea aceasta. De atunci o vină teribilă  mă sfîție, toată viața. Și mai tîrziu la Universitate, după o altă absolvire,  în loc să mă duc la Televiziune unde am fost repartizat nu m-am dus deloc, de teamă că n-am să scriu niciodată. De atunci pînă și astăzi mă scol uneori dimineațile și-mi caut un loc de lucru.Mai pe scurt, constat cu tristețe de la istlalt capăt al vieții că-n clipele decisive ale destinului am procedat conștient  pe dos, contrar binelui meu,exact invers  decît ar fi trebuit să o fac. De ce oare ? Pentru că sînt un nemernic? Sau pentru că viața este o groapă în care ne aruncăm  mereu,conștient, ca apoi să avem de unde ieși ?     
                                                * * *
  Spuneam că recitesc „ Amintiri  din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievski, scrisă după ce scriitorul a ieșit de la ocnă..Și ,în paralel,  mai citesc încă o carte „ În căutarea sensului vieții” de Victor Francl, concepută după ce va fi scăpat de camerele de gazare ale naziștilor .Un volum scris cu  peste o sută cincizeci de ani în urmă și altul azi, în modernitate.Ambele însă despre supravietuire, o problemă sensibilă pentru om în toate timpurile. Așa că nu întîmplător  cartea celebrului psihiatru vienez a ajuns la  170-ea ediție și s-a vîndut în milioane de exemplare.Succesul ei, nu ezită să afirme autorul este expresia unei mari suferinți prin care trece umanitatea.Viața omului în general ,călătoria lui pe pămînt este o suferință. Și într-adevăr, dacă m-a ajutat ceva ca să supravieșuiesc în anii din urmă în pustietățile din Dealul Schinoasei  acesta e  vișinul de la geam , chipul  Anei la Londra și Țigăneștii.Acuma ,dacă viața are vreun rost, aceste imagini reconfortante pe care le-am descoperit la timpul lor fără să-l fi citit pe Francl , ar trebui , după el, să mă conducă spre descoperirea  unui sens al ei.Unic și irepetabil, o taină de la om la om cum spune Dostoievschi. Care e taina dacă de fiecare dată cînd încerc să-mi împart suferința cu cineva sînt respins sau cad  și trebuie să o iau iarăși de la început?       
                                             * * *
Azi  am început să transcriu toate scrisorile mele catre Ana , începând din 2010, cînd a plecat la studii în Strassburg pentru că mai tîrziu sa nu se mai intoarca, intr-un caiet testamentar.Internetul nu-mi da garanții pentru aceste texte împrăștiate în sute de emailuri si postări de pe Blog ca ele să poată să supraviețuiască , așa cum au supraviețuit cele citeva scrisori de la tatăl meu.Cuminti si smerite aceste texte ,îngălbenite de timp, ale unui taran din nordul Moldoveni ,atit de smerite  incit uneori au curajul să se ia de piept intr-un sertar al mesei mele de scris cu vecia.
                                                * * *
  Popusoi copți. Sfecla coapta. Cartofi copți. La pămînt. În jarul si cărbunele pamintului. Sub o muchie de pădure, la fumul singurătăților.Cu dejetele și buzele fripte. Depate de școală și învățători cicalitori.De grijile casei. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de aceste bunătăți.Poate ca pleaca vara aceasta contradictorie, se stinge încet în rugurile ruginite ale toamnei și țipătul păsărilor care se pregătesc de plecare.Sau poate că o evadare ca aceasta din obișnuitul existențial astăzi a devenit imposibilă.                               

O PASTILĂ ÎN MIEZ DE NOAPTE

Azi am văzut sfinți pe facebook.Vii. În carne si oase. Care-și așteaptă canonizarea. Apara-ne si intarește-ne , Doamne!
                           * * *
Asta este achiziția mea la tirgul de carte bookfest desfăsurat în premieră anul acesta și la Chișinău: patru volume de Jung apărute la editura "Trei„ La un preț de 1000 de lei. Dacă e să comparăm cu vremurile de apoi , la decada carții rominesti  cu 100 de ruble cumpăram un sac de cărți. Dar bineînțeles că nu Jung.Asta e diferența.Bun venit bookfest, eveniment de mare anvergură culturală la Chișinău!
                            * * *
Astăzi trei septembrie  Andrei Țurcanu ,mă anunță facebookul, își sărbătorește ziua de naștere. E  dimineață devreme și aici la mine în Schinoasa  de acum dîrdîie  bolgarca. De cum m-am mutat aici , de ani de zile , sunetul acesta malefic al ei n-a încetat nici o clipă. Moldovenii construiesc.Moldovenii fac. Moldovenii desfac. Am impresia că acum au coborît sub pămînt și fac iarăși. Ce fac habar nu am. Și doar puțin dintre ei în această goană smintită a lor cu capu-n pămînt au curajul să pună  bolgarca deoparte  și să-și urce ochii la cer.Andrei Țurcanu  face parte dintre ei. De cînd îl țin minte a purtat cărțile în sîn și ochii la cer. Ce vede oare acolo  în acest  sfîrșit de vara și început de toamnă? Eu bunăoară  deslușesc o cpnstelație.O trinitate. Constelația lui Andrei Țurcanu, a lui Ion Druta și Mihai Cimpoi. Și constat cu tristețe că alt semn care să ne arate drumul și să ne protejeze în aceste vremuri grele n-avem.Nici din est.Nici din vest.Nici de peste Ocean. Nici de nicăieri.La multi ani dragă Andrei!
                                                                                  * * *
La ce mă gindesc? La șirurile , la zidurile de polițiști din imaginile de pe facebook de la procesiunea de canonizare a lui Gavriil Bănulescu Bodoni. Independență cu polițiști? Sfinți cu polițiști? Ce facem? Încotro?
                                                                                 * * *
 E început de septembrie și Ion Druță își sărbătorește ziua de naștere.Optzeci și opt de ani bătuți pe muchie.O viață împlinită și o operă desăvîrșită. Iată o scrisoare din arhivele mele pe care i-am trimis-o cu cîțiva ani în urmă. ”Dragă Ion Panteleevici! Iată că am ajuns în sfîrşit la "Roaba Domnului, Roaba Munţilor".Dacă nu mi-o trimetea Rusu  la insistenţa lui Volontir prin poşta electronică poate că nu aş fi ajuns la ea degrabă.Nu-mi place să întru la casa presei.E altă lume acolo.Mă pregăteam să citesc această nuvelă spre care îmi fac drum aproape că un an de vreme pe îndelete. S-o gust, cum se zice, cu o ceşcuţă de cafea.Planurile mele însă nu coencid niciodată cu cele ale Domnului.Aici la noi de ieri s-au reîntors  iarăşi ploile. Şi de fiecare dată ele revin pentru mine cu disconfort.Astăzi m-am trezit pe la trei de noapte cu o mare durere de cap.Cu ce să o sting? Cu o pastilă, bineînţeles. Am băut pastila, nu trece.Ia zic să citesc măcar cîteva file din nuvelă.Nu ştiu cît a trecut din momentul cînd am deschis computerul şi pînă cînd am încheiat lectura întregii bucăţi. Am impresia că o singură clipă.Ceva s-a zbătut în mine , ca în tinereţe, cînd mă aşezam pe mînecate la masa de scris.Atît îmi amintesc că la un moment dat pe parcurs , undeva la vecini, s-au auzit cum cîntă cucoşii .Tocmai atunci maica Vrancea, ruptă din Veta, a dat replica ei magistrală: "Se pierde duhul!" Şi capul mi s-a limpezit.Ce să vă spun , durerile acestea ale mele de cap sînt şi ale civilizaţiei, dar mai cu seamă ale neamului nostru.Dar atîta timp cît pe lume mai sînt oameni ca maica Vrancea, care pe timpuri de opulenţă şi minciună, au curajul la vreme de post să stea cu frigul şi foamea în oase, fără să se atigă de pomenile mai marilor zilei nimic nu e pierdut încă. Vă îmbrăţişez! Ion Bradu, Chişinău, 13 mai 2013.