MUȘTELE

   În ultimul timp  aici la noi, pe malurile străvechi ale Bîcului, asistăm printre literați la un fenomen extrem de interesant, trecerea masivă a poeților la uneltele prozei. Poeți buni,  afirmați scriu nuvele de proporții, romane, chiar și piese de teatru , care , promovate masiv, le aduc un plus de popularitate și o certitudine definitivă a împlinirii.Este un lucru firesc, absolut normal, o probă de maturitate a literaturii noastre.Și apoi să nu uităm că  marii prozatori au fost și niște geniali , străluciți poeți.Spun lucrurile acestea  referindu-mă în primul rînd la Dostoievski. Dar și la Gogol.Și la Folkner. Chiar și la Druță.”Povara bunătății noastre„ este , după mine, o memorabilă sagă a moldovenilor. Proza e ca și viața, e înseși viață și mai mult decît viață.Ea le cuprinde pe toate, pe cele văzute și pe cele nevăzute, de la iubire și pînă la ură, fără minciună.Totul se vede în ea, ca-n palmă.Iată de ce uneori dragii, bunii ,iubiții noștri poeți, trubadurii, dar și prozatorii, întorcîndu-se de la festivalurile potopite cu flori la masa de scris, ca să încheie sau să pornească un nou roman, ar trebui să se scuture de lauri și să mediteze îndelung, așa ca o temă pentru acasă. Poate că realizează într-un sfîrșit că proza, izvorîtă din păcat, ca și viața, conține toate virtuțile.Dar mai cu seamă una, supremă :jertfa cuvîntului. Care ori te înalță ,ori te dobară. Nu neapărat pe lemnul mesei de scris. Uneori chiar întîrziat, în inima cititorului adevărat , care maturizat, dintr-o dată se simte trădat.Ceea ce ar putea fi tragic și de nereparat.
                                                                * * *
E vară. Așa dintr-o dată s-a făcut vară. Dintr-o dată s-au copt cireșile.Dintr-o dată au dat căldurile.Și dintr-o dată  au apărut muștele. Nominale. Antinominale. Mixte. Liberale. Socialiste. Anul acesta mai multe și mai agresive ca oricînd.Simt mirosul de mîncare mai abitir decît omul.Dar și rugăciunea. Se bagă, musafire nepoftite, în înseși miezul ei.Nu știu de unde se iscă atît de mășcate și grele, încît abea de pot zbura. Posibil că de la tomberoanele de gunoi din oraș, care nu au fost curățite de mai multe zile. Poate de la pungile de gunoi pe care schinoșenii  luîndu-le dimineață subsuoară, în loc să facă un cot în deal , pînă la tomberoane, le lasă direct pe cărare, în Valea Grecului.Poate de la mizeria și minciuna noastră politică, democratică.Poate de la un hoit împuțit. Mă uit la ele  și-mi vine să plîng.O viață întreagă a luptat maică mea cu ele. Și nu le-a biruit. Așa și-a murit sărmana într-un spital din Tîrnova, apărîndu-se neputincioasă de muște cu o creangă de nuc.Tot cu o creangă de nuc și-a apărat maica în plină vară,cînd a murit, părintele Irinarh, starețul mănăstirii Țigănești. Trei zile, nici o muscă nu s-a așezat pe ea.Și tot cu o creangă de copac și-au apărat părintele de muște frații Mihail și Fiodor Dostoievski pe cînd acesta își bea ceaiul sau citea la umbră în balansuar.Și nu se știe nici ei dacă le-au biruit. Oare ce a simțit și trait copilul Dostoievski  în clipele cînd era silit să-și apere părintele de muște.Mult prea probabil o adîncă umilință. Și cum se face că acestă umilință, peste ani, s-a transformat în cărțile sale într-o suferință a lumii întregi? Și poate într-o biruință.Iată taina. Și cît n-aș da ca să pun mîna pe cuiele ei.Ca să răscumpăr suferințele mamei.
                                                            * * *
Mă uit în această Duminica binefăcătoare, la șirurile de moldoveni care s-au îndreptat ,cu tot tacâmul de lautari,ca niște riuriri serpuitoare , la mitingurile chemate sa protesteze împotriva votului mixt, dar și sa-l susțină, cu voie sau fără voie ,peste întreaga tara. Și le compar fără să vreau cu alte siruri,mult mai consistente și mai pline de speranță,  care se mai scurg încă spre Mănăstirea Ciuflea ca s-o întâmpine s-au sa se roage la Icoana Făcătoare de Minuni Paramytihia , și mă cutremur. Cit vom continua să credem și să așteptăm minuni de la Domnul fără să ridicăm singuri macar un deget intru ajutorul nostru?