vineri, 26 februarie 2016

SCURTA DE SCRIITOR

Odată demult,în tinerețile mele îndepărtate, am prins cu pionezile pe ușa de la camera mea de dormit cuvintele lui Laslo Bascardi, un celebru   regizor de teatru maghiar, care spunea ceva de genul acesta: încerc să simplific lucrurile, caut esența prin simplitate.Era ca și cum mi-ași fi spus zilnic: vreau să exprim ceea ce este în adîncul sufletului meu, adevărul meu,să ajung în zona în care nu există minciună.Era o formă de purificare, de căutare nonconformistă a libertății, specifică tinereții. Atunci se pare în urma unor îndelungi reflecții am ajuns să înțeleg odată și pentru totdeauna că libertatea adevărată nu se găsește niciodată prin politic. Libertatea autentică se găsește numai prin artă  sau se află în sacralitatea unor fenomene de obicei puțin accesibile sau chiar inaccesibile pentru noi, și unde se ajunge doar prin ritual. Probabil de asta în creștinism icoanele, odăjdiile clericilor, Sfintele Liturghii, împărtășaniile și mărturisirile ocupă un loc central.Posibil că de asta dansurile nunțiale  la animale, premergătoare marilor împerecheri, sînt de o cuceritoare frumusețe, de la reverența micilor buburuze și pînă la tandrețea cailor. Și cu siguranță, în mod cert a avea, a purta o scurtă de piele pe timpurile tinereții mele era ca și cum ai fi scriitor.Ca și cum ai fi avut acces la marile taine ale omului.Nu întîmplător aceste scurte erau purtate și de elita de partid, ca un însemn al puterii.Unde le găseau și cum le găseau doar ei știeau, posibil pe la bazele de comerț,  în magazinele valutare sau în deplasările peste hotare,  pentru că în magazine nu le vedeai niciodată la vînzare,  dar odată îmbrăcate de monștrii sacri ai literaturi noastre ele puneau o linie strictă de demarcație între scriitori și aspiranții la titlul de scriitor. Iată de ce cînd în una din călătoriile mele de concediu prin țările Baltice, cu un tren de turiști din Moldova, am dat undeva într-un magazinaș de provincie  de o scurtă de piele aproape am țipat de bucurie. Nu-mi venea a crede .Lungă, de culoare maro, cu   poalele aproape pînă la genunchi, cu doua buzunare laterale pe dinafară și guler larg răsfrînt în față ea stătea pe un umeraș, printre un maldăr de haine nearătoase și parcă anume pe mine mă aștepta. Ca o minune. Am scotocit prin toate buzunarele, pînă la ultimul bănuț,am împrumutat cîte ceva de la prietenii mei condrumeți  și  am îmbrăcat-o pe loc. Așa că întors la Chișinău o purtam mîndru ca un cucoș pe coridoarele vechii ”Culturi„ , nu o dezbrăcam nici măcar la volante, amestecîndu-mă îndrăzneț cu monștrii sacri ai cuvîntului, cu Nicolae Bătrînu și Leonid Busuioc, Dumitru Trifan și Zenon Reaboșapca. Pînă cînd într-o zi Dumitru Triifan, bunul meu prieten și neîntrecutul caricaturist, m-a luat peste picior:„Dezbracă băi porcul acesta al tău, măcar la masă!”  Glumele lui atunci făceau ravagii în mediul artistic. Dincolo de orice glumă însă scurta aceea în scurt timp a devenit cel mai util lucru pe care l-am avut vre-o dată în viață. Ceva mai mult decît o haină. Ceva mai mare decît un vis de scriitor. I-am pus o dosală din blană de oae și o purtam anul împrejur, și vară și iarnă, și primăvară și toamnă.Cărțile și scurta, două lucruri indispensabile pentru mine, spriginit de care am cutreierat tot  Chișinăul acesta surd și mut, de la o gazdă la alta. Cărțile mă mîngîiau ,servindu-mi de pat și așternut, iar scurta mă învelea.Uneori mă săturam de ea și-o aruncam.Trecea un timp, o curățam cu o cîrpuliță și iarăși era ca și nouă.Iarăși  plecam în deplasări cu ea , tăvălind-o prin trenuri, autobuse, hoteluri. Iarăși mă duceam la întîlnire cu fetele. Iarăși plîngeam și rîdeam.   Astfel că deloc întîmplător ,aflat într-o toamnă tîrzie la o casă de creație din Pițunda, fără casă, fără masă, într-un impact desăvîrțit cu mine însumi, m-am ghemuit în ea  de durere și-am așternut pe neașteptate pe hîrtie ,dintr-o răsuflare , una din cele mai frumoase nuvele ale mele:„Lela”. Cîteva pagini  despre jocul dragostei și jocul artei, jocul unui geniu străin cu o fată urîtă și depreciată din copilărie  care de odată s-a făcut frumoasă  și apreciată, nu doar de mine, ci de o lume. Un poem în proză , o metamorfoză, care pentru cîtăva vreme m-a făcut fericit și desăvîrșit. De atunci unn singur gînd aveam în minte cînd o puneam și cînd o scoteam din cui: casa de creație din Ialta.Lumea normală se odihnea, iar eu ca nebunul așteptam concediul ca să mă duc la altă muncă, la creație. Atîta doar că această muncă era un chin pentru mine, adevărată ocnă. Ani întregi mi-am irosit  concediile la Ialta ca să scriu măcar ceva  și nimic, nici un rînd.O neputință cumplită , un hău absolut se deschidea din străfundul hîrtiei.  Măcar să te împuști nu alta cum spunea Dostoevski.  Noroc de Vasile Vasilache care ședea acolo  aproape că anul împrejur împrejur,scriea, traducea, departe de bîrfele bîlciul Chișinăului și care într-o zi, văzîndu-mă trist  s-a îndurat și mi-a zis:„Ioane nu sta așa că-ți plînge norocul.Mai anină și tu cîte o femeie!” „Mi-i frică, maestre!” - i-am zis eu umil. „Pai mi-i frică și mie, dar așa mă bag, pentru că ce fel de scriitor sînt eu dacă nu cunosc femeia?” Ce fel de scriitor ar fi fost într-adevăr dacă nu ar fi cunoscut omul, dacă nu ar fi iubit omul și dacă ar fi trecut pe lîngă un nenorocit ca mine , indifrent, fără ca să mă observe.”Haide atunci la o plimbare!”- mi-a zis el. M-am dus și din clipa aceea plimbările cu Vasile Vasilache  pe aleile Ialtei au devenit taina aflării mele mele acolo. Un dialog continuu cu marile spirite tutelare ale lumii, cu Socrate și Platon, Confucius și Buda, Dostoievscki și Stendal, Shakespeare și Servantes.Știa ca nimeni altul să dea viață acestor umbre printre care se mișca leger și firesc, de parcă ar delibera cu niște colegi reali  din  chiliile Ialtei. Un excurs în istoria civilizațiilor, pe care îl începeam în fiecare zi  de la malul mării și-l duceam încet pe cărările Ialtei pînă sus pe serpentinele prăpăstioase ale muntelui. Ce mare fericire era pentru mine să mă regăsesc în acest dialog  cu cîte un gînd, cu cîte o istorisire , cu cîte o angoasă, de parcă aș fi schimbat prin ele cursul lumii,cursul vieții, dîndu-i un sens adăugat nou.  Întorși în chilie beam cîte un ceai, făceam schimb de cărți.Păstrez  pînă și astăzi în biblioteca mea cîteva cărți cu însemnările lui, care , la distanțe de ani mă fac să conchid că , dincolo de orice canon, Vasile  Vasilache rămîne totuși un scriitor al dialogului neîntrerupt cu lumea, dialogului cu sine, peste care tronează  neîntrerupt daimonul socratic. ”Uite ce, Ioane, eu cred că tu ai putea fi un bun scriitor, așa îmi spune daimonul meu,- mi-a zis el într-o zi ,curat, de la inimă, ascultîndu-mi  păsul, - doar dacă vei schimba accentele. Proza iubește detaliul, concretul, viața așa cum este ea.” A spus și parcă a proorocit. Peste cîteva ore de la cantina scriitorilor, aflată sus . pe munte, mi s-a furat scurta. Iar încă peste cîteva ore am devenit cel mai  popular scriitor din Ialta. ”Cac ăto ? Pisatelei razdevaiut, ne mojet bîti ?!„ - s-au frămîntat  nemulțămite celebritățile moscovite.„Ba se poate !” - am ripostat eu. Cîți scriitori erau atunci în Ialta? Treizeci, cel mult patruzeci de condeeri . Ei bine , fiecare din ei , considerîndu-se amenințat, a socotit necesar să ia act personal de acest caz.  ”A administrația cito?„ - mă cetărau ei. ”A nicego!„ -zicem eu. Am tot povestit istoria scurtei mele de zeci și zeci de ori , mi-am tot deplîns paguba, pînă cînd la un moment  dat am început să mă cred și eu singur o celebritate. Astfel că într-un sfîrțit, solicitat de administrator , i-am trîntit-o obraznic:„ Ce scurtă? O căprioară veritabilă , Domnule!”   Ceva nu i-a plăcut în toată istoria asta lui Vasilache. Peste cîtăva vreme eșind la plimbare mai să nu vorbească cu mine.S-a răzgîndit însă și mi-a  zis-o franc :„Ascultă băiete, termină spectacolul!” După care s-a întors și-a plecat, dînd de înțeles că plimbările noastre s-au încheiat, odată și pentru totdeauna. Cîteva zile am stat închis în chilie, cu gîndul acasă. Să plec sau să nu plec ? Și-n ziua cînd mi-am făcut valiza  ca să plec una  din femeile de serviciu a bătut la ușă și m-a măsurat cu dojană:„ S-a găsit scurta!”Am luat-o în mînă.  Scurta mea din piele de porc, purtată de ani de zile, veche și roasă pe la poale și umeri.  Parcă era ea.Visul meu.Lacrima mea.Și parcă nu era ea. Era mai curînd înfrîngerea mea.Rușinea mea.Am îmbrăcat-o și-am părăsit Ialta în grabă, nu cumva să mă vadă cineva. Multă vreme am purtat-o apoi după aceea ca pe o rișine a mea.Pînă cănd într-o zi m-am așezat și am scris  o altă nuvelă. Tocmai atunci am înțeles mesajul salvator al lui Vasilache, unicul ritual care îl duce pe scriitor în taina omului este spectacolul vieții, cu toate tacîmurile și întîmplările ,înseși propria lui existență, cu concedii irosite, cu casă de creație, cu scurtă cu tot, dar trăită și gîndită cu adevărat,nu mimat.Abea după aceasta urmează scrierea  și conectarea ei la vecie...  

sâmbătă, 20 februarie 2016

CAPRA

 Parcă-i înțeleg pe baetii aceștea de la Platforma "Da". Au făcut multe și bune.Merită să scoli pe cineva la miezul nopții cum am făcut eu cîndva cu Cheianu și el să-ți zică, de pe somn , fără frică:„Da!”. Da iaca mai zilele trecute, iarăși, au protestat pentru Petrenco, împreună cu Usatii și Dodon, la judecătoria Rîșcani. Este un lucru pe care înțelegerea mea ințeleasă nu-l înțelege. O încurcătură atit de a dracului încît nici înțelegerea cea neînțeleasă a lui Stan Pățitul n-o înțelege.Iaca așă fel de viață împîclită avem noi.Cei de la Jurnal TV pun elefanți în frigider la păstrare pentru zile mai bune și bani de buzunare, iar cei din piață cresc în băltoace crocodili care să ne pape pe toți , chiar azi, la desert , cu Ungureanu și cu Dabija și cu toată Unirea.Nici la fund să te dai și nici la mal să te întorci și ajungi. Doar să strigi,din gură de crocodil, ras pe curat, cu tricolorul în mînă: ”Ho Țară! No haram! No Jurnal!„
                                                                                       * * *
 Mă gîndeam zilele trecute unde a dispărut marea literatură rusă, nuvelistica lui Șucșin, Belov, Rasputin, romanele lui Astafiev, Abramov? Să fie oare o etapă, o filă depășită? Iată însă  o carte care mă împedică să trag această concluzie.Mă refer la ”Pismenic„ de Mihail Șișchin. Scrisă în altă parte decît la bucătărie sau întinsurile siberiene ,în exil, undeva prin Elveția, de un autor s-ar părea evadat dintre oameni,ea denotă o adîncă vigoare sufletească și mare dragoste de viață, de oameni.Semn că sufletul rus în adîncuri trăiește, e viu, cu toate experimentele macabre la care e supus.Și că se îndreaptă senin , prin canon,fără cutremur, spre un nou Nobel rusesc. 
                                                                                      * * *
 ”Oamenii lipsiți  de nădejde cu cît sînt mai puțin atenți la păcatele proprii , cu atît sînt mai interesați de păcatele altora. Nu caută să îndrepte, ci să critice. Și pentru că nu pot să se scuze, sînt gata să-i acuze pe ceilalți.” Citesc aceste rînduri din Omilia  la Psalmul 10  de Fericitul Augustin și mă gîndesc la puținii prieteni care mi-au rămas, dacă au rămas. Dar și la mine bineînțeles, cu deznădejdile mele toate. 
                                                                                                    * * *

Deadea Vanea, fratele mamei,este unicul motiv de întoarcere la baștină care mi-a mai rămas. Altădată drumurile acestea erau fără număr. Cîți oameni dragi , cîte case, cîți prieteni atîtea drumuri de întoarcere. Acum din atîtea drumuri de întoarcere mi-a rămas doar unul, drumul spre dedea Vanea. Cobor din tren, țintesc spre creștetul bradului secular din curtea buneilor, trec printre ruinele fabricii de zahăr, mă opresc o clipă lîngă casa părintească, trec pe la mormîntul părinților,urc Dealul liu dedea Vanea, acoperit de paragină, deschid ușa spriginită cu un făraș , îmi torn singur dintr-un clondir de pe masâ un pahar de rachiu, îl aștept ore întregi, el vine, își toarnă și lui, tae cîteva hrinci de pîine, o felie de slănină, sorbim din lichidul grețos amărui și tăcem îndelung , după care abea întors acasă mă pregătesc de un alt drum. Tot în Dealul lui dedea Vanea.Tot la mormîntul lui tata. Nimic nou în acest drum care se repetă în fiecare an. Același timp încremenit. Aceleași amintiri despre niște oameni care nu mai sînt.Aceiași haină veche pe care o scutur de molii și praf. O piesă a absurdului din care iată abea în toamna aceasta a răzbatut o replică care le rezumă pe toate:„Da eu cu tat-to nu m-am împăcat niciodată!” „De ce neică?”- i-am zis. „Păi capra, nu mi-a întors capra!” De atunci stau cu capra în față , aici în Dealul Schinoasei, cu taina omului cum ar zice Dostoevski , obida care l-a ajutat pe om să supraviețiuască tuturor celor care l-au obidit sau văzut și știut vreo dată în această obida a lui.Și mă întreb cine i-ar putea întoarce capra?Tata care nu mai este? Ce l-ar mai ajuta să trăiască?Nu știu. Nimic.Poate doar, supraviețuirea mea inconștientă în timpuri imemorabile, ca un ecou de obidă, legată de păscutul unei capre,pe Dealul lui de paragină, pentru că au fost timpuri pe aici pe la noi cînd viața omului nu valora nici cît o capră, nici cît un pahar de lapte.Timpuri pe care le-au știut doar tata. Și dedea Vanea. Care au ținut, ca să-și crească copiii, o capră în doi.Și n-au putut-o împărți nicicacum. Gîndul acesta mă cutremură.

miercuri, 10 februarie 2016

DOAMNA CU CĂȚELUL

    Astăzi este ziua de naștere a Lenei, cumnata mea Și cu această ocazie mi-am scos de pe facebook o imagine cu una din broderiile lucrate de ea.Este „Doamna cu cățelul” la care revin așa precum revin la cărțile, filmele sau picturile mele preferate. Nu știu în cît timp și-a scris marele nuvelist A. P. Cehov celebra lui ”Doamna cu cățelul„. S-ar putea că într-o singură zi.Poate o săptămînă. Maximum o lună.Depinde de starea de inspirație care a avut-o. Lena a lucrat la această ”Doamnă cu cățelul„ un an de zile.Cu acul și cu gîndul la copii. Mă uit la ea și nu mă pot sătura de uitat.Probabil că după Cehov nimeni nu și-a imaginat-o mai perfectă, mai plină de taină, mai cu două vieți,una în adîncul inimii,știută doar de ea, și alta pe dinafară, văzută de lume.Îmi doresc o asemenea broderie.Sau măcar o nuvelă.Din păcate n-am să am nici una, nici alta.Și știți de ce?Pentru că Cehov e Cehov,iar ea își păstreză lucrările,capitalul ei de singurătate, la copii,în Canada. Aici,în țara aceasta care n-ar fi încăput nici în imaginația lui Jonathan Swift,  își trăiește doar suferințele. Și brodează.La mulți ani, Lena!
                                                                                        ***
  Gălbinele.Mai întîi au răsărit lîngă poartă, în față, fără să le seamăn. Multă vreme au petrecut-o și întîmpinat-o pe Ana de la școală, veghindu-mi singurătățile. Apoi au trecut în ogradă,sub vișin. De acolo au  eșit în față și-au inundat toată grădina.Astfel încît supărată astă vară soția le-a zmuls și stivuit într-un vraf de gunoaie.„Ce faci ” - am dat să să strig. ”Niște buruiene!„ - mi-a zis calm. Ce era să-i spun că buruiana aceasta este singura care iernile îmi potolește durerile de la arsurile depresive de stomac? Că drumul calendulei pînă aici este de fapt drumul meu tăcut de viață,de pe urma cărjuia m-am ales cu aceste arsuri? Că este o plantă a Domnului , care nu trabuie nici semănată, nici plivită, nici udată, doar culeasă?Am luat într-o doară cîteva fire plăpînde și le-am răsădit dinafară,înspre Valea Grecului.Și-am uitat de ele. Și iată că la sfîrșitul verii , după minunea cireșilor trecuți prin înghețuri, s-a întîmplat minunea Calendulei.S-a întors Calendula, cu mii de căpușoare urcate spre soare.Așa că acum în miez de iarnă biau ciaiuri de calendulă. Și culeg roadele răbdării și rugăciunii.Toate învățate de la calenulă.
                                                                           ***
 Părintele Mihail Bortă , preot la biserica USM din Chișinău, care a unit aproape toate mănăstirile și bisericile într-o rețea electronică , fiecare cu pagini web conectate la facebook, a izbutit aproape imposibilul, monahii noștri comunică astăzi cu frații lor de pe Atos. Strădania sa poate fi asemuită doar cu cea a vechilor peregrini la mormîntul Mîntuitorului.Ultimul său popas la Mănăstirea Suruceni,loc de rai, este marcat pe facebook și  de cîteva imagini minunate  unite într-un întreg de clipa păpădiei și eternitatea pinului. Mă uit la ele și-mi zic că totuși se poate face ceva pe pămînturile acestea unde de douăzeci și cinci de ani nu izbutim nimic, doar dacă este voință și credință.
                                                                              ***

   Îmi place să-l citesc și recitesc pe părintele Gheorghe Calciu.Să-l învăț pe dinafară. Ceea ce mă impresiona la mama, scrie el, era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata.”Doamne, de ce găinele mele  nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copii aceștia!” Cuceritor acest fel de a gindi.Genială această relație personală cu Dumnezeu.Unde credeți că a fost dobîndită? În penitenciar.Celula și chilia iată marele dascăl al sfinților. Și al scriitorilor care au ceva de spus despre om. Printre care Dostoievski, Soljînițîn, Pascal și poate chiar Socrate. 


joi, 4 februarie 2016

POLITICA SFINȚILOR

  Se împlinesc 150 de ani de cînd F. M. Dostoievski a început publicarea romanului ”Crimă și pedeapsă”.Timp în care omul și societatea nu s-au schimbat cu nimic.Aceiași criză morală fără de ieșire. Aceiași bătrînică în zeghe, cu cîțiva bănuți într-un colț de șalincă,care face un drum pe jos, din Onești pînă la Țigănești, pentru cîteva picături de agheazmă.Și același tînăr orgolios care o urmărește pe internet,cu toporul în mînă, poate salvează lumea cu nenorociții ei de bănuți.Iată de ce mi-am schimbat fotografia de profil de pe facebook. Alta e calea. Eu sînt Alioșa. Eu sînt Cuvîntul.Eu sînt cu părintele Mihail.La față, în gînd și simțire. Asta e unica salvare,încă valabilă, oferită de marele geniu. Mie și lumii.Prin toată creația si suferința sa.
                                                                                          ***
   Întreaga mea copilărie a fost printre cai. Am copilărit lîngă o fermă de cai.Tata a fost grăjdar. A îngrijit de cai. A muncit și visat cu ei.A îmblat la fete cu ei și a murit cu ei.Întreaga lui viață și-a închinat-o cailor. Caii m-au învățat să rîd și să plîng și pe mine.Să cad și să mă ridic. Să călăresc la limita dintre viață și moarte, cu frica de a cădea sub copite .Să muncesc pînă la sleire. Să rabd. Să tac. Caii m-au învățat totul. Dar în primul rînd să iubesc. Pînă și astăzi în clipele de mare tulburare simt în nări mirosul  de coamă fremătîndă a Șargăi,o iapă care m-a învățat să călăresc și  mai tîrziu să mă țin tare pe pcioare în viață.De aici și prima mea creație literară,despre moartea  sau învierea Șargăi,într-un grajd pustiu, cu ușile deschise vraiște și pănuși purtate de vînt, care astăzi îmi dau seama că ar fi trebuit să fie ceva mai mult decît o nuvelă. Caii, aceste tandre și în același timp smerite făpturi, sînt pentru mine niște ființe cu deosebită căldură și afecțiune, pe care oamenii mai tîrziu nu au putut să mi-o înlocuiască cu nimic și cărora le datorez un roman.Poate chiar memorie veșnică.
                                                                                ***
Papa Francisc în Paraguay:„Cer să nu se ajungă la un model economic păgîn, care sacrifică viețile omenești pentru bani și profit.” Și pe noi , moldovenii, cine ne apără? Azi dimineață pe internet un filmuleț cu rînduri kilometrice la oficiul stării civile pentru perfectarea actelor nesare la obținerea cetățeniei romîne.Plecăm.În căutarea unor locuri de muncă, ca să ne sacrificăm viețile pentru un viitor incert al copiilor.Iar cei rămași disperăm, mîncați de funcționari nesătui, de sărăcii și nevoi.Se pare că sîntem cea mai sensibilă jertvă de pe harta Europei? De ce și de este cunoștință la Cel Înalt ne întrebăm cu cuvîntul psalmistului ? 
                                                                                 ***
Toți cei care doresc să influențeze alți oameni fac politică.Iar sfinții sînt oameni care fac politică. Și una mare. Asta spunea în 1994 bizantinologul englez Steven Runciman.De aici Vasilioos Kallakmanis pune o întrebare: cineva care nu este gata să jerfescă funcția, averea, propriul interes pentru binele urbei poate să facă politică? Într-o lume civilizată nu. La noi însă da. Și astă pentru că în loc de propria jertfă ne jertfesc pe noi.Propriului interes.O năucitoare răsturnare de valori.Sau mai curînd o lipsă totală de orice valori.

luni, 1 februarie 2016

BĂTRÎNA ÎN ZEGHE


 Fratele meu Nicolae Dabija scrie în ”Literatura și arta” de joia trecută un editorial memorabil, cu un titlu șocant:”Jos Gimpu!” Acum , după ce l-am citit, am înțeles din subtext că mesajul e tocmai invers decît cel anunțat. Un fel de apărare peiorativă, cu o mică doză de rezervă pentru sine.Nu însă și pentru dușmanii lui Ghimpu. Eu însă ce-am strigat în toți acești ani,după trădarea lui Roșca, cu text deschis? Doar ”Sus Ghimpu!” Ca la un idol. Ca pe o ultimă credință și șansă a mea. Sus în Parlament,trecînd peste toate .Sus la Primărie, sărind peste poate.Sus peste sus, pînă-n vîrful cireșilor mei.Poate că măcar odată ar fi trebuit să strig și eu ”Jos Ghimpu!”, precum fratele meu Dabija, ca să-l feresc de această greșală fatală a mea,dar și a sa, pe care iată o ispășesc, păzindu-l,  în vîrfuri, cu prăjina în mînă. De cine? De Șor? De grauri? De Alianță? De protestatari? Sau poate de vișin, din alt colț al ogrăzii, care-l repetă patern pe Dabija :”Jos Ghimpu !” Și adăugă tăcut:„Unde-i miliardul?„

                                                                                          ***
  Am întrat dăunăzi pe pagina de facebok a părintelui Irinarh, starețul Țigăneștilor,pentru a-l felicita în intimtate, mai departe de ochii lumii cum se spune, și ce-am descoperit? Atîta norod cum n-am văzut demult.Și eu care credeam că doar eu mă duc cu suferințele mele la el, că doar suferințele mele sînt pe lumea asta.Și cînd colo o grămadă de popor , fiecare cu cîte o suferință, din care iată abea dăcă răsare cîte o felicitare seacă: „La mulți ani!” Și dacă ar fi doar aceste suferinți. Dar mai există și o mănăstire care trebuie ridicată din cenușă.O obște monahală de peste treizeci de călugări care trebuie hrănită,îmbrăcată, încălzită, păstorită de la părintele Lazăr și pînă la părintele Tihon. O moșie mănăstirească pentru care se judecă cu forțele urîtului de ani de zile.Un drum spre mănăstire care mereu se surpă și mereu se cere îndreptat. Un minunat  monument de arhitectură, trapeza, care necesită restaurare urgentă.Sfintele Liturgii, zi de zi și Duminică de Duminică.Încît stau și mă gîndesc dacă nu cumva granițele civilzației acestea firave, înainte de a ajunge în punctele fiebinți ale lumii, în Siria sau oriunde în altă parte, trec mai întîi prin Țigănești și cum de le mai ține Starețul pe toate.Cînd se mai roagă penru sine? Dar poate că noi iști cu suferințele multe trebuie să ne rugăm pentru el,pentru că așa ne învață Domnul .Măcar o zi pe an.Cu speranța că Domnul o să ne audă pentru un an întreg, în suferințele noastre toate.

                                                                                      ***
Gînditor , cu fire argintii în pleată, și aplecat adînc către sine , așa l-am găsit în toamna aceasta pe părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor.Așa l-am văzut de ziua ingerului său păzitor,în miez de iarnă. Așa îl las de fiecare dată , sub teii și brazii eterni ai Țigăneștilor, cînd mă întorc în capitală.Și așa mi-l închpui în nopțile mele de rugăciune din Dealul Schinoasei, cînd somnul, această dulce zăbavă nu vine. Așezat pe aceiași bancă, cu aceiași borsetă în palme și cu aceleași frămîntări în cuget.Cine-și închipuie că viața de mănăstire este astăzi un rai  sau borseta lui plină de bani se înșală amarnic. Un milion și unu de gînduri plutește pe fața starețului și un duh mut în borsetă. O luptă crîncenă se duce cu aceste gînduri de reîmpărțire a lumii și omului în inima lui.La care,după fiecare mărturisire a mea, se mai adaugă unul ,cel al mîntuiriii mele, păcătosul și deznădăjduitul din urmă, ce le răstoarnă pe toate și-l pune într-o mare dilemă:să între la înjerul său păzitor sau să nu între? Să pună adică un cuvînt pentru mine,duhul cel mut și surd, care iarăși mi-am mărturisit necredința, sau nu?  Curaj părinte. Bătrîna aceea din Onești , care bate de ani buni drumul Țigăneștilor pe jos, prin ploae și vînt , ninsoare și vifor,mai este încă unica chezășie a sfințeniei tale și singura nădejde a mea,păcătosului și necredinciosului.Că de fiecare dată , cînd printre cărți îmi pierd credința, o regăsesc la Țigănești, îmbrăcată în zeghe și îngenunchiată  sub teii și brazii etrerni . Așa că întră.Îndrăznește.