PERDEAUA

Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                     ...           
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.
                                                                           ...
O biserica mica, din lut, cu un soare galben, obosit, pe acoperisul ei de cupru, si-a luat eri zborul din curtea Spitalului de Urgenta. Ca o pasare. Schelele au cazut si-a ramas doar minunea zborului.
                                                                         ...
I-am scris pe mesenger lui Dumitru Crudu: "Frate, spune-mi ce sa aleg din Tokarczuk?" A raspuns: "Poarta-ti plugul peste oasele mortilor" . Eri am deschis cartea si azi sint la pagina 68. De dimineata pe mintea proaspata, am parcurs fragmentele, pe care le-am insemnat ieri cu creionul. Iata o fraza germinativa :"realitatea a imbatrinit". Sau alta, mai la vale: "lumii i-au cazut petalele". Adevarate tururi de forta face scriitoarea in aceste pasaje .Merg insufletit mai departe. Presimt cutremurul. Multumesc, Dumitru Crudu. Esti cu adevarat un lup al cititului si scrisului.

SCRISUL DE LIBELULĂ

Recitesc "Ramasitele zilei" de britanicul Kazuo Ishiguro,detinator al Nobelului pentru 2017 mi se pare, intr-o traducere perfecta de Radu Paraschivescu.Dabija imi spunea ca dupa asemenea lecturi se simte inspirat, debordeaza..Eu nu, dupa asemenea carti uriase ma inchid, pierd pofta de scris.Scrisul meu devine unul de libelula.Ca sa-mi revin trebuie sa-mi iau o pauza de gindire.Sa citesc ceva de acasa, autohton.
  ...
Sint perioade cind diminetile respir si deschid computerul cu un fior de neliniste. Scriu si sterg. Sterg si scriu. Dupa care inchid. Alta as fi vrut sa scriu. Mai adevarat decit viata. A doua zi reiau exercitiul de la inceput, cu aceeasi exigenta. Este de fapt frica de a nu mai putea scrie. Au mai trait-o si altii. A doua dupa frica mortii. Daca nu chiar prima. Pentru ca, daca nu mai poti scrie, care e sensul？
                                                                                ...
Altele erau diminetile cind ma trezeam si aveam sentimentul ca sint vesnic.Mai putin sure si fara perdeaua tremuratoare de frica la geam ,pe care trebuie sa o dau intro parte si sa privesc lumea, ca odinioara, in neintrerupta inlantuire.
                                                                              ...         
Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata acru, bănuind că s-ar putea să nu-l ascult, - te duci la Bălți, la matematici!” Avea dreptate. La Bălți, la matematică, era sora lui, Lidia, Liusea cum îi zicea tata cu dragoste și cum o alinta toată lumea. O știam bine. Deși mai mare ca mine, cu vreo opt , unsprezece ani  sau poate chiar mai mult, apucaserăm să copilărim cîțiva ani fericiti împreună. Mama obișnuia să ne lase în grija ei de obicei verile, pe timpul secerișului , cînd tata abandona grajdul și caii și relua obișnuita lui Odisee prin marile orașe  ale Uniunii : Piter, Moscova, Riga. Numai pe unde n-a umblat el ,facind negot.  Cu ceva trebiia să ne hrănească și scoată în lume. Sa ne dea scoala. Își umplea tacticos valizele cu pere abea date în copt și dispărea. Iar peste scurtă vreme apărea Liusea. ”Liusea! Luisea!„ - îi strigam noi de departe, sărind în picioare și alergînd spre ea de cum o vedeam întrînd pe ușă. Ceva în făptura ei ne tulbura și ne entuziasma. Poate că mersul , ușor și suav, cînd mergea parcă scria. Era o caligrafie a ierbii în mersul ei. Sau poate că mai presus de toate blîndețea și blaginătatea ei, care se așeza ca un balsam pe rănile și nedreptățile copilăriei noastre.Linga ea se puteau indura toate suferintele lumii. Toți o iubiau. Frații. Bunicii. Întreaga comunitate stabilită între cele două dealuri preistorice de la izvoarele Răutului. Dar mai cu seamă noi copiii. Ca pe  o unică posibilitate  de a scăpa  nevâtâmați din  urzeala unor instincte și patimi vechi, care uneori,  doar la un simplu cuvînt , izbucneau din comportamentul aparent blînd al adulților și se revărsau peste noi amenințînd să ne înghită. N-am înțeles niciodată cum un instinct  primar de ura se poate declanșa la o nevinovată poznă de copil și mai ales cum pe parcurs acest instinct uită de această poznă, devine ură curată, nemotivata, gata să șteargă totul în fața ei.Nici mama probabil care s-a ciocnit nu odată cu el. ”Să fiți cuminți!„- ne îndemna mama și aburcînd merindele pe umăr, dispărea. Asta era lectia ei de viata. Iar Liusea,  zvîcnea viu , ca o veveriță, și-n cîteva clipe era sus, în prăsadul de la streașina casei. Acolo, pe patul de vară al tatei, tronul lui temut, îi plăcea să ne urce , unul cîte unul.  Urcam, ca într-un cuib de păsări. În inima fricii noastre. Copacul acela se cocea devreme. O miroznă pătrunzătoare plutea peste el. Perele, galbene, licăreau prin frunziș, iar Liusea băga mîna-n sîn , și la un moment dat , potrivindu-si vocea la foșnetul frunzei, scotea o carte și-începea să citească o poveste, o întîmplare oarecare. Nu știu cîte povești ne-a  citit . Nu ștuiu cîte cărți au încăput în sînul ei. Cu siguranță însă , sînt convins încă pînă acum,că din cuibul acela de frică de unde tata ne supraveghea in continuu, din paradisul acela de sub streașina casei,  s-au născut , au crescut și-au rămas în memoria mea pentru vecie  Spînul lui Creangă, Micul prinț al lui Exupery, rățușca urîta a lui Andersen, o mulțime de alte personaje cheie ale lumii fără de care  astazi aș fi fost extrem de sărac. Da numai poveștile? Mai erau și călătoriile tatei, pățaniile lui din aceste călătorii pe care la un moment dat le-am indragit, am început să le așteptăm mai mult decît orice poveste. Tata fabula miraculosc, reusind de fiecare data la intoarcere sa sfîrșeasca patania cu niște daruri reale ale civizației, ba o bicletă cu trei roate, ba un rînd de hăinuțe. Anume aceste daruri m-au făcut să înțeleg precoce ,că unica  șansă de fericire a copilariei mele promiscuie, guvernate de frici si instincte obscure, inainte de-a ma fi pierdut si transformat intr-o bruta, este s-o împletesc cu imaginația. Cu fila de carte. Cu visul. Textul. Și din acel moment am început să citesc.Să înghit toată biblioteca satului.Și să aștept.

PÎNĂ LA VARA

Eri familia, prietenii si cei apropiati l-au inmormintat pe remarcabilul publicist Ion Tibuleac de la fostul saptaminal "Cultura". Tatiana Țîbuleac, fiica sa , scrie pe facebook ca a plecat impacat. Nu stiu cum se moare impacat. Poate doar sfintii stiu si pot asta. Mai ales ca in loc sa fie inhumat dupa merit in cimitirul de pe srada Armeneasca , asa cum s-a intimplat cu majoritatea echipei de la "Cultura", de la Zenon Reabosapca pina la Victor Teleuca,  a fost dus de catre autoritatile noastre pe un deal sterp de la Sfintul Lazar.Acolo unde urla lupii si sufla vifornita. Dar, ca sa intretin ideia Tatianei ,imi amintesc ca in anii de dupa independenta, cind s-a stins "Cultura" si noi ne-am imprastiat ca niste potirnichi, intr-o zi, la oprirea de troleibus, vizavi de statuia lui Stefan cel Mare, ma intilnesc cu Ion Tibuleac, impacat cu sine cum scrie Tatiana si cu un buchet de crizanteme in mina. "Ioane, cine e fericita?"- am dat eu sa-l imbratisez. "Care fericita, a murit Sergiu Manea ?! " mi-a zis el si s-a retras oripilat. Am impietrit pe loc. Sergiu era cel mai mare ptieten al meu. N-am sa descriu aici acea inmormintare. A fost poate una din cele mai tragice in viata mea.Fapt este ca daca nu era Ion Tibuleac cu florile asa si nu l-as fi condus pe prietenul meu in ultimul sau drum.Si pentru ca a venit vorba de flori , casa aceasta a presei din centrul Chisinaului, care acum se scalda in lumini pe timpuri era poate cea mai urita din urbe.Semana cu un cavou. Sau mai curind cu o camera de gazare. Se fuma pe ruptele in ea.Fum in cabinete. Fum pe coridoare .Fum pe scari.Fum in toate ungherele. Fum la toate subsuorile incit nevestele aproape ca nu-si primeau barbatii seara acasa. Asa erau vremurile , toti scrieau cu tigara.Si doar in biroul lui Ion Tibuleac aerul era pur si inalt, bucovinean, aproape de munte, mirosea a muscate si levantica, a musetel si salvie.Ion scria cu florile. Si probabil de asta , plecind in concedii incredinta cheile biroului doar Lidiei Berstein, o dactilografa evreica,tacuta, de credinta veche, prafuita, iudaica, care aproape ca nu vorbea, de parca nici n-ar fi fost in  redactie. Intr-un an insa evreica s-a imbolnavit.Si atunci l-am vazut , prin sticla, in prag de concediu cum se framinta indelung la usa biroului meu: sa intre sau sau sa nu intre. A intrat:"Stii, florile...te-as ruga!" "Cu placere!" - i-am zis luind cheile de la el. A fost un gest de incredere  absolut unical care mi s-a oferit in viata aceasta. Asa ca eri de ziua inmormintarii lui, legat de pat de o crunta raceala, am crezut si mai cred si azi ca am comis o mare tradare cind am ezitat sa ma ridic si sa-l conduc in ultimul sau drum. Dar draga Ioane! Si draga Tatiana. Viata nu moare.Nici aici pe pamint.Nici in noosfera. Vor trece citeva luni, va da soarele si acolo ,pe mormintele sterpe de la Sfintul Lazar va razbate iarba, deasa ca peria.Asemeni scrisului pur al lui Ion si al lui Sergiu , si al tau Tatiana ivit de sub muntii de moloz al vremurilor urite pe care le-am trait. Atunci voi lua doua crizanteme si le voi pune la radacina erbii de pe aceste morminte. Ca un argument ca cei care scriu cu florile si cu iarba nu mor niciodata.
                                                                         ... 
In fiecare dimineata ma dau la geam si caut prin semiintuneric  toiagul.Sta la locul lui.Nimic nu-l clatina ,nici ploile, nici vinturile , din firida portii. Sta si asteapta deschiderea traseului de vara .Iar pe traseu, la liceu, subt un scaun parasit ,ma asteapta o furnica.Intr-o dimineata am numarat cum s-a intors de o suta de ori ca sa poarte o coaja de piine.O, de-as putea ridica asa rugaciunile mele. Ori textele mele. Sau vointa de viata.Pina la vara. As fi perfect fericit.
                                                                              ...
Vin zile cind somnul devine un lux. Am invirtit de cu seara pe degete pastila rozalie,impartita in doua, s-o iau sau sa n-o iau.Am pus-o la loc.Nu stii niciodata cind vine somnul, acest mare dar al zeilor. Parca cei cinci kilometri parcursi ar fi trebuit sa-i imbuneze. Dar n-a fost sa fie. Ratiunea lor e alta. A urmat o noapte de ginduri grele. Pe an ce trece ,ma conving ca din toate singuratatile cea de noapte e cea mai cumplita.
   

PRIMA CURSĂ DE LONDRA

Colac de la Volodea. Am rupt o bucla si am inghitit. Mi s-a oprit in git. O farimitura aspra si noduroasa. Ca insesi viata. Doamne, cite lucruri am invatat de la el. Sa rabd. Sa astept. Sa sofez. Dar mai ales sa tac. Era in stare sa parcurga mii de kilometri si sa taca. Cu ce-si implea el capul pe o asemenea primejdioasa monotonie？N-am sa stiu niciodata. A plecat pentru totdeauna.
                                    ...
Azi avem cea mai scurta zi din an: 8 ore si 50 de minute. V-ati bucurat de lumina？Priviti macar apusul. Este varianta prescurtata a zilei. Iar uneori , de aici din Dealul Schinoasei, de unde urc si coboara avioane, chiar firimitura fascinanta a vietii.
     ...
Dupa ce a stat o zi , sub scaun, si a plins a  iesit. S-a ridicat, scuturindu-si blana,  si-a plecat in noapte. Credeam ca dimineata se va intoarce. Nu s-a intors. Acum am inteles ca isi cauta stapinul. Si in aceasta sfinta pornire a lui nu era nici o forta care sa-l opreasca. Nici noaptea. Nici foametea. Nici frigul. Nici singuratatea. Nici frica. Nici moartea. Nimic. Doar maretia iubirii .
                                                                   ...
 E labrador, fata. Si copiii, dupa ce au cumparat-o de undeva din suburbii , au vaccinat-o si i-au dat numele de Sally. Este un diminutiv feminiin al vechiului nume ebraic Sarah , foarte popular in SUA si Regatul Unit , care la origini are semnificatia de printesa. De aici si exigentele, intai sa o scot la fiecare doua ore afara , apoi sa comunic cu ea, lucru exasperant pentru mine care m-am deprins sa tac cu saptaminile. Sa speram insa ca ne adaptam si-mi fac un prieten.Caci altul viata, zgircita si economa, nu mai are de unde si cind sa-mi dea.
                                                                ...
Au plecat. Cu prima cursa de Londra. Azi dimineata din obisnuinta am strigat de pe scari: "Ana!" Si mi-a raspuns doar ecoul. Cumplite aceste plecari. Au trecut atitea ani
 si nu ma pot obisnui nicidecum cu ele. De parca ar zmulge ceva din adincul meu, cu tot cu carne, deschizind o rana care nu se va inchide deplin niciodata.
                                                              ...
Daca simtiti cumva ca viata, sau gindurile, o iau razna, la vale. Faceti-va drum spre vrafurile de bliduri din bucatarie. Nu le lasati sa va depaseasca.Nici o zi. Nici o secunda.Lichidati-le! Lasati loc liber. Asta imblinzeste egoul si reda increderea in sine.Si-n cei pe care-i iubiti.
                                                              ...
Concentrati pe Grigore Vieru parca am uitat in aceste zile de Petru Carare. Ca poate a avut si el geniu. Ca ar fi implinit si el optzeci si cinci ani de viata. Oricum , in zilele cele mai negre, pe marea vietii, pluta lui Petru Carare,credoul lui, trebuie sa recunoastem, ne-a ajutat pe toti sa luam cite o gura de aer, ca sa nu cadem si pierim in adincuri. Chiar si pe Grigore Vieru.