CANA DE LUT

Atîta știm. Două Boboteze. Două revelioane. Două Crăciunuri. Ca un semn al duplicități. Al stricăciunii nostre morale. Face impresia că trăim mai mult după înstincte decît după lege. Asta este fraților și surorilor viața ,ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, linu-i lin si deodată se produce minunea.Dacă ăți ști cîtă iubire netrăită este încă în mine. Și-n voi.Dar mai cu seamă în pruncul care abea s-a născut. Vă mulțumesc! Crăciun fericit la toți! de altă parte, care alt prilej pentru redescoperirea bucuriilor esențială ale copilăriei care ne ajută  să învingem păcatul și moartea. Așadar care bucurie? Sau mai degrabă: ce ? Colindele celea  pe care prindeam a le învăța cu mult înaintea   sărbătorilor și pe care , ajunși la geamul bunicilor , le uitam .Atîta rămînea în memoria noastră doar un cuvînt ,- linu-i lin și iarăși lin -  pe care-l repetam  fără istov , pînă ieșea bunica și ne împlea străistuțele cu mere ,nuci  și bomboane , strecurîndu-ne  și cîte o rublă ,două . Pe atunci o rublă însemna o mare avere  și ce nemărginită era bucuria cînd descopeream în șumuiagul de ruble din buzunare și cîte o bancnotă. Oare cine ne-a dat-o, ne tot  întrebam, cine ne iubește mai mult: mătușa Chița, unchiul Toader,  ghea Vanea sau  totuși nanu Ile? Cineva ne iubea mai mult și acela  era doar unu. Unul singur și desăvîrșit. Sau poate nămeții aceea cît casa pe care îi traversam necontenit, ca  niște mari călători, și de sub care răzbăteau ici și colo doar hogeagurile , cu șuvițe de fum care scrieau sus pe cer o caligrafie minunată.Oare ce mesaj și pentru cine? Sau focul din vatră la care ne adunam cu toții, ca într-o oglindă a veșniciei, cu chipuri dintr-o altă lume, trecută sau viitoare, aceiași de fericiți, numărînd trofeele și mereu înghețați, uzi pînă la piele. Sau sacrificarea porcului. Venea bunelul , alegea cuțitul potrivit ,slobozea porcul, o namilă cît muntele,îl prindea de  picior și  dintr-o lovitură direct în inimă  îl amuțea.Ce forță avea acest om. Ce cuvînt de stăpînire a lumii.Toți se temeau de el,dar mai ales noi copiii, care dacă se întîmpla să-l supărăm cumva ,gata nu mai apucam să gustăm din bunătățile porcului. Ne gonea ca pe o ciumă.Stăteam deoparte cu inimile strînse  și tăceam mîlc.Pînă cînd la un moment  dat îl auzeam că tună: „Haide, călăriți-l!” Îl încălecam , îl goneam ca pe un cal sadea și abea după aceia ne oferea  darurile Crăciunului: coada și urechile pîrlite ale porcului.  Doamne ce deliciu. Și totuși nu ele erau bucuria cea mare.Cutremurul Crăciunului  era o  cană pe care   bunelul  o împlea  din sîngele scurs de la animalul tăiat și curățat. Lung o inea deasupra capului. Ca pe un trofeu .După care  slobozea un chiot gutural, nedeslușit, și-o golea dintr-o sorbitură, urmînd ca picătura de la fund s-o ofere cu infinită blîndețe copiilor: ”Luați și gustați!„  Fugeam și ne ascundeam de el în acea ca nebunii. Prin toate vizuinile .Într-o iarnă  însă ca aceasta, venită pe neașteptate , am lunecat și m-a prins.„Haide bea, sălbatecule!„ - s-a aplecat el peste mine. Am băut cu gîndul că mor, mă cufund în întuneric. Dar am descis ochii și ce mare mi-a fost mirarea cînd am descoperit soarele pe umerii bunelului. Și bunătatea pe față. Din clipa aceea cana de lut din mîna bunelului m-a atras irezistibil. Ani întregi , întrega mea copilărie și adolescență, am gustat  din acel lichid rubiniu, aproape aburind , cu gust de cireașă amară .Timp îndelungat m-am întrebat: care e rostul și sensul acestui ritual unic și sălbatec, pe care nu l-am mai întîlnit la nimeni pînă atunci și care , cuprinzîndu-mă de la un Crăciun la altul mă făcea tot mai liber și mai descătușat?  Mai aproape de bunel. Oare nu cumva viața adevărată?  Acel mare  joc în care dacă ai curajul și demnitatea să întri orice frică dispare subit, nu mai ieși decît liber deplin sau  mort. Alt răspuns n-am găsit  Poate deaceera într-un Crăciun asemănător cu cel din anul acesta  porcul în loc să se lase biruit s-a răzvrătit și l-a zvîrlit mortal la pămînt. Lucru pe care l-am plîns și regretat amar. De atunci un nor cenușiu s-a așezat peste viața mea .Pe care nu-l mai destramă nimic.Poate doar vișinul . Poate doar vacanțele scurte ale Anei. Și un colind arhaic, - linu-i lin și iară lin-  pentru pruncul din Betleem , care-mi amintește că dincolo de falsul  sărbătorilor și vieții de acum există și o altă viață, un joc măreț cu o cană de lut și libertate deplină, taina căreia bunelul a luat-n mormînt, înaine ca eu să o aflu.
                                                                * * *
Am publicat aici o fotografie , dragă sufletului, cu  un scurt comentariu:„ Ana. În pelerinaj la Buda. Respinsă de taină.” Gheorghe Bobînă, cărturarul și prietenul meu, a reacționat , prompt după lege:„Ion,  Buda este un sat din județul Orhei. Marele trezit este Buddha.” Bancul e vechi. Reflexul meu însă  nou: „Frate Gheorghe ,iertare! Eu deocamdată nu m-am descurcat cu Isus. Este cea mai chinuitoare problemă a mea: ba Îl  am cîștigat , ba nu-L am. Cînd ajung la Buddha cel autentic, ca să-l trezesc, îl articulez cu „h” mumaidecît.
                                                                 * * *
După publicarea enigmatecelor imagini viberdin Paris, Frosica , buna mea colega de la Donduseni , coboritoare din celebra școală de frantuzoaice a Teofilovnei, ma intreaba:"Nelu, ești și tu acolo? " Raspund: " Nu, Frosica! " Dar pretutindeni, adaug ca sa fiu înțeles de toti,  unde calcă copiii mei fericiti,  în călătorii de vacanta sau interes de serviciu, Paris, sau Atena, sau Peru este și prezenta mea nevăzută.

CARE-I PRIBEAGUL?

  Recunosc , papa Francisc m-a cucerit încă de la primele sale mesaje  de pontificat, urmînd mai departe să-mi dea nenumărate prilejuri de bucurie duhovnicească pe care n-ar strica uneori să le am și de la ierarhii mei de acasă. Mai ales prin atașamentul Pontifului pentru lumea săracă. Prin îndemnul  lui către cardinali de a duce o viață austeră, conformă Scripturii . Simplu în purtări, ascet în trai, econom în vorbire iată că mă încîntă încă odată.  Ați văzut?  Ați auzit? Tot internetul s-a înferbîntat. Un moldovean pribeag , alături de patru iatalieni, doi romîni și un peruan au fost învitați de către octogenarul  Pontific la o modestă masă de sărbătoare oferită cu prilejul zilei sale de naștere , dinaintea sărbătorilor de Crăciun .Cum, mă întreb?  Atîta elită de pe aici din Moldova, de la omul politic și pînă la cel de cultură,  și-a dorit, pentru laude, o închinare măcar de o clipă la Înaltul Scaun. Atîtea nenorociri  s-au scurs pe aceste pămînturi, de veacuri. Atîtea cataclizme sociale. Am ars în iad. Și nimic. Nimeni n-a văzut și nimeni n-a auzit. De parc-am fi fost în afara istoriei. A trebuit într-o zi să strîngem capetele tuturor suferințelor noastre trecute,  prezente și viitoare, pe care să le ducem la   capetele altor suferințe , în îndepărtata Italie, să le legăm acolo apoi de  firul nădejdei celor de nădejde aflat în mîna Fecioarei ca să fim mijlociți. Și ușile milosteniei s-au deschis.Mă uit , pe internet, la cei opt bîntuiți, la cei  opt fericiți și mă întreb: cine e moldoveanul ? Care-i pribeagul?  Nu știu. Dar stau liniștit de acum înainte săntem parte din chinul cel dulce, chinul cel groaznic , mîntuitor,al lui Isus.  Putem zice , fiecare, deopotrivă cu Apostolul Pavel:”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos,  prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Galat.6, 14) Ca să ajungem cumva, vorba lui Noica monahul, măcar la porțile Raiului.

                                                                 ***
Nu v-am spus, dar vișinul meu din Dealul Schinoasei are calitatea  de a vorbi nu doar cu mine. Vorbește cu oricine .Asculta pe tot omul.De parcă s-ar asculta pe sine. La bucurii, dar mai cu seamă la mîhniri și nevoi este deajuns să te unești deplin cu propria deznădejde și într-o clipă ești sub ramul lui.În mila și la judecata lui. Fără skype.  Fără telefon. Fără facebook. Doar cu gîndul. Și astăzi cine nu vrea să scape de gînduri? Și de-ntuneric. Uneori am impresia că diminețile , pe mînecate, sub geamul meu din Dealul Schinoasei, se află adunată o lume întreaga .  Mai multă decît la chilia unui călugăr ascet de pe muntele Atos. De la Atlantic și pînă la Urali.  Președinți. Șefi de state. Cerșetori. Campioni. Muncitori.Țărani. Tîrfe. Stău și așteaptă, cu piatra sub cap și cerul deasupra, luminata și sfînta zi a unuia născut vișinului din Dealul Schnoasei:”Doamne, poate că măcar azi!„  ” Frate vișine , - îl văd mai dăunăzi  în convoi, pe deținuții din Pruncul, frații lui Dostoievski , cum strigă, -  ajută-ne!” ”Spuneți!„ -  zice vișinul prin vijelie.”Păi, am pierdut darul vorbirii, - zic ei - atîta știm doar :„Doamne, șini fași și șini șădi?„ De dimineață și pînă seara. Carcera și administrația ne termină pe toți. „ Vișinul tace, îngîndurat, apoi ridică ramul  și zice: „Se mai întîmplă. În pustie și penitenciare omul are nevoie de rugăciune neîncetată. Uneori aproape fără cuvinte.,,,”După care  vijelia îi rupe cuvintele din ram și  peste Dealul Schinoasei se așează prima zîpadă. Și deplina tăcere. Ca o rugăciune și faptă desăvîrșită , care nu poate fi nici încarcerată, nici pedepsită.
                                                                 ***
Asta este viața pe acest petec de pămînt: - numit Basarabia ,apoi Republica Sovietcă Socialistă Moldovenească, apoi republica Moldova -  ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Statul acesta pe care l-am visat ca pe ilbertate a devenit o robie. Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, -”Linu-i  Lin..„ -  pe care l-am pus pe facebook după lectura unui ”Cîntec de leagăn pentru lumină”, o nouă creație de Ion Druță, exact în ajun de Crăciun ,  si deodată se produce minunea. Sute de laicuri care habar n-au de acest poem. Cîtă iubire netrăită există totuși încă în inimile noastre..Dar mai cu seamă în inima pruncului din Betleem care ne-a adunat și dezrobit.Măcar pe o clipă.