E vară,Ana! O vară nebună. O vară cu inundaţii devastatoare, ruinătoare de destine şi aducătoare de deznădejde. O vară cu alegeri repetate care pun în joc iarăşi aceleaşi destine frînte. Doamne, oare cît mai poţi încerca credinţa acestui popor? O vară, poate ultima pe care am petrecut-o de la un capăt la altul împreună. O vară pînă la urmă cu călduri toride, insuportabile ,care-ţi topesc creierii şi te duc în pragul unei disperări şi singurătăţi fără ieşire cum n-aţi mai trăit niciodată, nici tu, nici eu şi nici prietenii mei. Staţi închişi în casă, şi tu şi prietenii mei, sau în birou, la serviciu, sau oriunde în altă parte, în vacanţă,pe plajă în Turcia sau la cursurile de vară în Anglia, ascunşi de căldură, ca peştele în mîl, cu răsuflarea tăiată de spasme şi vă întrebaţi dacă mai există vreo şansă,dacă ne mai ridicăm vreo dată noi, neamul ista al moldovenilor, dacă putem regăsi firul pierdut al speranţei în ghemul încîlcit al vieţii. Si tocmai în momentul cînd totul vi se pare pierdut de undeva din adîncurile disperante ale existenţei,de dincolo de uşile blindate ale birourilor, ale apartamentelor şi castelelor de locuit, din cealaltă parte a eului zăvorît de singurătate, iată răzbate o boare de vînt. Ca un iz de salcîm japonez înflorit.Ca dulceaţa unui cîmp de cînepă. Sau a unui iaz de sub geana unei păduri.
Nu ştiu ce înseamnă pentru tine această boare,dragă Ana!. O refacere a speranţei? O reînnodare a vieţii? O nouă şansă? Sau toate dimpreună.Pentru mine însă cu certitudine este o mare minune. Şi vine această minune din aceleaşi călduri, din aceiaşi vară toridă, numai că de la o depărtare de-o viaţă, de peste cincizeci de ani, din satul copilăriei mele, Donduşeni, cu tata tînăr şi voinic, îmbrăcat într-o cămaşă vărgată, de la Bucureşti, încă din fecioriile sale, sub care joacă muşchii ca nişte helgii, cu prietenii mei din mahală, toţi mai mari ca mine, cogeamite flăcăoani, dornici de zbenguială şi aventuri, cu unchii şi mătuşele mele, buni ca pîinea caldă , cu o lume întreagă făcută parcă anume să mă facă fericit doar pe mine. Căldurile deci,sufocantele călduri, paradoxul vieţii, cît de mult le iubeam ,cît de mult le mai doream ! Ca pe o felie de pîine unsă cu miere. Ca pe o fată iubită în taină. Şi asta pentru că veneau pe neaşteptate, în dricul verii,iar odată cu ele, cu valul lor de foc, tata-şi lua tradiţionala, celebra lui bîtă, cojocul , pălăriea, ustensilele de gătit şi se muta sub pădure, la harbuzărie, într-o colibă de toată frumuseţea.
Abea atunci, rămas doar cu mama, deveneam o fiinţă deplin liberă pe lume.Abea atunci puteam să merg unde vreau şi să fac ce vreau. Neuitate acele clipe pentru mine, desăvîrşite ca înseşi fericirea, cînd ieşeam din căpăstrul lui tata şi puteam să mă duc la scaldă sau să rătăcesc zile întregi cu caii prin coclauri nesupravegheat de nimeni. Şi totuşi nu ele au fost dulceaţa copilăriei şi vieţii mele , ci harbujii şi zămojii lui tata. Venea o zi în dricul căldurilor celea cînd un harbuz din ogorul bunului meu părinte se ridica la preţ de aur şi băetanii din jurul meu, fercheşii şi mîndrii flăcăoani din mahală , erau gata să facă sau să dea orice pentru el. Numai ce nu inventau şi ce nu cercau ca să-l obţină de pe domeniile suverane de sub pădure ale lui tata. Să momească paznicul devale la pescuit. Să-l ademenească în sat. Să-l prindă într-o clipă de somn.Săptămîni întregi îl urmăreau cu ocheanul de pe vîrful stejarilor din pădure, poate aţipeşte măcar o secundă, poate rup măcar un harbujel.
Nimic însă, nici o cedare, nici o zdreanţă de curpăn de la el. Tata cu harbuzăria în spate, universul în faţă şi bîta în mînă era de nebiruit în singurătăţile sale. "Va văd! Va văd! Împeliţaţilor!" - striga el cu stelele clipocindu-i pe umăr în clipa cînd părea că harbuzul, gata, a încăput în mîinele lor. Şi atunci fercheşii băetani înţelegeau, pentru a cîta oară, că altă cale spre inima marelui singuratec de sub pădure, cu cojoc miţos în miez de vară, decît unicul său fiu pur şi simplu nu există. Aşa se face că-n mijlocul căldurilor celea toride, strîngeau din dinţi furioşi, dădeau orgoliile jos şi pentru o vară mă puneau în centrul atenţiei lor, învăţîndu-mă, cu vorbe mieroase, ba să călăresc , ba să pescuiesc, ba să înnot, ba să merg pe bicicletă, lucru pentru care primeau cîte un harbuz şi rămîneau extrem de nemulţămiţi.
Nu pricepeam atunci zgîrcenia lui tata. Nu înţeleg nici astăzi de unde ar fi putut să vină. De la şiretenia bîietanilor? De la vicleniea lumii? De la neîncrederea, bănuiala ucigătoare a omului în general? Nu ştiu. Sînt sigur însă că tata urmărea şi dirija cu minuţiozitate acel proces, ţinînd în mînă cu fermitate haita ceea de băetani gata pentru un harbuz la toate relele de pe lume. Probabil că de asta m-am simţit în perioada aceea unul dintre cei mai utili oameni în lumea aceea, cel mai fericit şi cel mai încrezut în puterile mele vreo dată. Probabil că de asta am învăţat atunci o mulţime de lucruri folositoare pentru viaţă ca într-o bună zi să devin în sfîrşit matur şi eu. Probabil că de asta, uitîndu-se la mine, tata s-a cutremurat, avea flăcău şi el, şi-a scos de undeva din ascunzişurile colibei un harbuz mare cît o roată de căruţă, tăinuit special pentru pentru marele ospăţ.
N-am mai văzut asemenea harbugi, nici pînă atunci, nici după. "Uau!" - a strigat haita bucuroasă că a cîştigat duelul. Din păcate se grăbise. O aspidă neagră, veninoasă a ţîşnit de sub mîna lui tata şi-a cabrat periculos în faţa noastră în clipa cînd a înfipt cuţitul în harbuz. Încă o clipă şi-ar fi muşcat, dar bîta lui tata a zdrobit-o fulgerător, după care s-a întors şi-a şoptit greţos, cu dispreţ: "Duţeţi-vă pe ogor!" Au mîncat pe săturate. Au mîncat de nu se mai puteau ridica de la pămînt. Au mîncat pînă au început să spargă harbugii unul în capul altuia. A fost cel mai dezmăţat ospăţ pe care-l ţin minte în viaţa mea după care m-am simţit dintr-o dată cel mai singur om de pe lume. Şi inutil. Şi neîncrezător.
O viaţă întreagă am luptat apoi împotriva acestor deznădăjduitoare sentimente. În familie. Prin redacţii .În prieteniile care le-am legat. Aşa şi nu m-am debarasar de ele. Astfel încît mă gîndesc că harbuzul cela a lui tata o fi însemnînd totuşi ceva în viaţa lui şi a mea. O taină. O promisiune. O umbră sau o urmă a fericirii. Probabil că fiecare din noi pe lumea asta creşte şi tăinuieşte pînă la urmă pentru clipa supremă cîte un harbuz. Taina mea eşti tu. Iar harbuzul meu e libertatea în care te-am crescut, democraţia, valorile neamului şi ale civilizaţiei în spiritul cărora te-am educat şi pe care sper să le clădeşti aici în Mldova după şcolile tale din Occident. Pentru că asta am visat o viaţă-ntregă. Şi atunci ce mă fac? Cum te apăr la o eventuală întoarcere acasă de aspidele care iată pe căldura aceasta de august ţîşnesc de pe sticlele televiziunilor de ştiri şi ameninţă să pustiiască acest ţinut pentru alte sute de ani? Cu ce le răspund mocanilor, plugarilor, sîrbilor şi boţanilor ? Doar cu cuvîntul şi rugăciunile de pe blog? Doar cu o credinţa nestrămutată într-o posibilă victoria a ta? E puţin? S-ar putea. Dumnezeu ne vede pe toţi, însă, şi are măsurătoarea lui, mult diferită de cea omenească.Drum bun la studii ,fiica mea iubită, şi întoarcere fericită.
