UNA CU CERUL

Mi-am pus poruncă: dimineața pe mînecate și seara înainte de somn doar rugăciunea. Mi-am zis, asemenea părintelui Serghie: „Rugăciunea să-ți fie lege necălcată! Ori te rogi ori nu te rogi, într-adevăr. E vorba aici de viața și de moarte. Că nu respiri după cum ți-e voia. Nu întrebi: la ce bun să respir? De ce respir eu oare? Atîta știi: mor de nu respir ! Așa e și rugăciunea.„ Și iată că iarăși am încălcat. Iarăși am privit pînă la miezul nopții ” Fabrica„. Iarăși mă trezesc dimineață cu capul ca un Vezuviu. Cu tot studioul ”Fabricii„ la mine în chilie. Cu Petru Bogatu, cu Cristian Tabără, cu o legiune de analițti etc., etc... Stau și se ceartă: face oare să întocmim  o ”Carte neagră a ziariștilor„?  Cu tărăboi te culci cu tărăboi te scoli. Ce pot să spun cu privire la ”Cartea neară„ ca să scap de tărăboi ? Sigur că nu ! E aberant, e mortal. Cine se poate decide astăzi la o asemenea nebunie?  Cine poate să judece lumea? Poate doar cel care este desăvîrșit și nu se poate înșela, spune Serafim Ciceagov, un sfînt din închsorile enchevediste ale rușilor. Cel care pe toate le știe  și, în principal , știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui ci după voia și patimele sale. Azi fiecare se poate bizui doar pe sine, pe propria lui conștiinșă. Cum zice și Petru Bogatu. citîndu-l pe Kant:„ Legea morală în mine și cerul înstelat deasupra.”  Prfect. Problema este doar să ne facem una cu cerul.Altfel această lege devine un cui prin care scrigelăm  în loc de vecie un singur cuvînt: „H..!„ Atît. Așa cum fac ”turiștii„ estici aici ,pe edificiile noastre  publice, sau departe, în Kenisberg ,pe piatra de mormînt a filozofului.
                                        
                                                         * * *
  Demult n-am  ieșit la plimbare. Din ziua alegerilor. Am stat în casa, cu toate singurătățile mele , toate cărțile mele  și am căutat un gînd , dar n-am găsit nimic. Totul e gol în căpățîna mea. Totul e la pămînt. Dar mă așteaptă Vera ,acolo sus în Dealul Schinoasei, cu cărările măturate lună, mă așteaptă  vișinul cu suluri de frunze împrăștiate în cale .Mă așteaptă Ana la Londra, măcar cu un sunet.  Iată mă îmbrac și es. Dați-mi un gînd cît nu-i tîrziu.Ceva deștept , nemaipomenit de deștept. Să recunosc că sînt un prost și uitîndu-mă în ochii acestor prieteni ai mei să pricep că viața abea începe . Atunci cînd se pare că totul este pierdut.
                                                         * * *
Vasile Năstase se alarma mai dăunăzi  într-o postare pe facebook că ne sînt ascultate telefoanele. Foarte bine , telefonul, facebookul, internetul pentru aceasta au și fost inventate, să ni se citească pînă și gîndurile.Va veni o zi cînd nu ne va asculta nimeni. Și atunci   ce  vom zice, noi care avem gînduri și cei care nu ne mai ascultă:„Că spre tine Doamne am nădăjduit, tu vei auzi Doamne Dumnezeul meu!„  Vom putea oare? Vom avea puterea și credința de acum două mii de ani a Prorocului ? Ca să ne cîntăm cîntarea la porțile Ierusalimului?
                                                        * * *
Azi și alaltăieri și toamna aceasta. printre căderile de frunze,ca niște uriașe talazuri care cobor din infinit, văd numai copaci tăîați. Numai copaci care plîng .Doar răni adînci pe pămînt. Vecinul meu  a tăiat trei nuci bătrîni și și-a lărgit ograda.  Altcineva, la Orhei mi se pare , pe un deal, ca să  se răzbune pe stăpîn   a zdrobit  cu toporul o livadă de nuci tineri și a pus foc pe o casă  de vacanță. Aici prin oraș geniul rău al primarului doboară copacii , de la un capăt în altul , ca într-un holocaust. Dincolo în Romînia sînt  dezgoliți munții, cu tot cu tot cu păduri și cu cuiburi de vulturi . Oameni buni, primari și mai puțin  primari, stăpîni ai acestui pămînt, dați-vă sama ce faceți.  Va  veni o zi cînd veți rămîne , ca mine, decît doar numai cu un vîșin la geam și înțelege că e un mare noroc pentru om ca să aibă la geam măcar un pom, că omul e ca și pomul și ceea ce faceți  este o mare crimă. Ca și cum v-ați ucide frații, care vă bat în geam. Drept care real , pentru o gură de aer, ar trebui să cădeți și să vă cereți iertare, încă de pe acum, și să vă tîrîtți  ca nițte rîme  în țărîne pentru un loc cît de mic aici pe pămînt.
                                                       
          
    

UN VIS AMORȚIT

Este în asest peizaj autumnal , de o profundă tristețe , acolo în colț, un detaliu pe care atunci cînd l-am prins în obiectiv  din împrejurimile  Schnoasei  nu l-am observat. O vilă acoperită cu oloaane roșii.. Un castel părăsit în sălbăticii, care  se desprinde dintre cărările încîlcite, dintre desișurile de nepătruns ale  pădurilor, dintre  cețurile  abea sesizabile, dintre dealurile pleșuvite și văile ușor înverzite , din stingerea aceasta  ireversibilă și învingătoare de toate   și dă să vorbească. Să caute  un sens. Așa precum  diintr-o viață trecută de om se ridică și începe la un moment dat să vorbească un om pe care la timpul lui nici măcar nu l-ai observat.Nici nu l-ai cunoscut. Sau o întîmplare. Sau o frică. Sau un vis. Sau o revelație. Sau o casă cu oloane roșii pe care o vezi prima dată, dar în care  simți că este ascunsă întreaga ta viață  și pentru care ești gata să le lași pe toate și s-o cauți pînă la capătul lumii , ca s-o  găsești , s-o cunoști, s-o trăiești , să te ascunzi în ea , ca într-un vis amorțit, și  s-o povestești lumii  cu toate cele neîntîmplate.  Mai adevărate poate decît  cele întîmplate.
                                                                    * * *
Ziceam că nu deschid azi internetul.Este o zi atît de frumoasă.Ca o galbenă gutuie. Și vișinul atît de  feciorelnic s-a dezgolit, cu straturi grele de frunze la talpă, ca niște mari împliniri ale lumii. Dar am deschis. Și iată prin vraful acesta de frunze , învelit în lumină și purpură , s-a mai dus încă unu. După Tarlapan. După Belicov. Iată a murit și Haralambie Moraru. Dragă Haralambie , dacă mai auzi ceva,  nu știu să fi iubit cineva literatura pe lumea asta mai mult decît tine,  poate mai mult decît pe sine, poate mai mult  decît viața. N-am să uit niciodată cum pe coridoarele  „Tinerimii” mă strigai de departe:„ Avigius!„ Mă ierți Haralambie. În ultimul timp m-am gîndid des la tine.Știeam că iești singur.De mii de ori mai singur ca mine. Știim că ți-e greu. De un milion de ori mai greu decît mie. Ziceam c-o să prind o zi ca să mă duc la tine, la vilele din satul scriitorilor.N-am mai prins ziua aceea. Și n-am s-o prind niciodată. Mă ierți . Rămîn cu o datorie, cu o întorsătură de destin,  care n-o să ți-o-ntorc niciodată. Vrafuri enorme de frunze te-au acoperit in clipa aceasta, ca niște file nescrise de roman. Iar vișinul meu dezgolit îți șoptește de aici de departe  din Schinoasa:”N-ai frică! Moartea e tragică.Nimic tragic însă nu este în ea!„ Aș vrea să cred că este anume așa. Că învelit în mantia toamnei urci fericit spre tărîmul luminii. Pentru că un alt scriitor mai singur și mai teribil de nefericit în încercarea de a descoperi și tălmăci tainele omului decît tine nu știu dacă a fostt în ultimul timp aici pe pămînt.
                                                                   * * *
Catastrofă. Pojar. Căcăcioși. Acestea sînt calificativele care nu încetăm să ni le punem pe mînecate aici pe facebook după alegerile prezidențiale de ieri. Un mare scriitor englez J. K. Chesterton  în minunata sa lucrare  despre creștinism „The  Everfasting  Man„  spune undeva că pentru a cunoaște adevărata noastră valoare, a afla cine sîntem este nevoie din cînd în cînd să ieșim din carapacea noastră și să ne privim dintr-o parte, de departe. Asta a făcut diaspora duminica trecută. La londra, în Franța, Canada, pretutindeni.Mii de chilometri parcurși pe jos, pe apă, pe calea aerului. Doar pentru un vot. Ceva incredibil .Și imposibil.De oameni care poate nici nu mai au nevoie de țara asta așa cum este ea. Asta trebuie să facem și noi acum, acasă. Imposibilul. Și să vedem că de fapt noi sîntem Dodon. Sau Dodon sîntem noi. Că altă cale și altă ieșire decît să începem să ne schimbăm chiar din clipa aceasta n-avem.  Altfel vom fi înghițiți cu toții. De caracatiță, care de acum salivează.
                                                               

DESCHIDE-TE!

Mulțumesc mult pentru felicitări, dragă Jnt! Eu de fapt sînt născut mai tîrziu, pe 5 noiembrie. Blogul meu ,pe care se pare îl mai citești, te-a dus un pic în eroare, ca și pe finii mei de la Iași. Dar asta nu contează. Eu singur sînt în eroare. Tata meu venit odată în ospeție la mine și văzînd că îmi serbez ziua de naștere, lucru neobișnuit pentru un țăran, mi-a zis că s-ar putea să fiu născut chiar undeva prin decembrie. Oricînd n-am fi născuți , important este că din cînd în cînd ne aducem aminte unii de alții, mai ales în timpurile de azi cînd viața ne-a împrăștiat prin toată lumea, făcîndu-ne mai singuri ca niciodată..Ce să-ți spun, am citit scrisoarea ta de cîteva ori, am citit-o pînă cînd ,din negligentă, am șters-o împreună cu alte cîteva emailuri, mai vechi. Îmi cer iertare. Îmi pare rău. Dar chiar așa ștearsă mi-a rămas în memorie ca  un act de voință, ca o mărturisire a unui om care  nu cedează , care cade și se ridică, iar asta mă bucură.La asta m-am gîndit cînd  te-am întrebat unde ai dispărut de pe  facebook? De asta am știut că ai nevoie. De o mărturisire. Este acolo  în această scrisoare ștearsă ,o părticică din inima ta, din viața ta care caută dureros un sens, un punct de sprigin, un răspuns la viața aceasta eronată a omului aici pe pămînt. Un zvîcnet  al sufletului , care nu se poate șterge nicicum și nicicînd  de nimeni din Univers. O semînță de eternitate care acum sau mai tîrziu va da în colte și te va face să înțelegi că omul este o lucrare a Domnului. Că Domnul are cu fiecare din noi  un plan, unic și irepetabil aici pe pămînt.  Un plan de iubire  care de pe facebook, ai dreptate, nu se prea vede .Și care de cele mai multe ori ni se descide din ascuns ,prin suferințe, căderi și urcușuri. Deaceea mă bucur că-ți porți suferințele cu vrednicie.Felul cum îți cauți acolo departe, în Franța, un loc de muncă și de viață m-a cutremurat.Așa firavă și fragilă cum iești ești demnă de bolovanul lui Sisif. Deaceea ori de cîte ori îți este greu, ori de cîte ori scapi bolovanul devale,  scrie-mi, deschide-te , lasă suflul vieții să între în pînzele tale , cuprinde bolovanul strins în brațe, aburc-l pe umeri, și această suflare te va duce , după cum spune mitropolitul Antonie de Suroj,spre limanul tău ultim,  suprem,  piscul salvator, al fericirii umane.
                                                     * * *
Am  stat și m-am gîndit astăzi la ziua de Duminică. La noile alegeri prezidențiale.  Ca la o  zi de Sfîntă Liturghie. Și dintr-o dată am realizat că de fapt  de la 1990 încoace, noi moldovenii , cu excepția primului Parlament  democratic , n-am avut de ales în aceste Duminici  decît  dintre nomenclatură și clonele ei. Adică între omul vechi al lui Voronin și emanațiile lui. De aici și performanța miliardului furat. Duminică pentru prima dată  avem posibilitatea să alegem între omul vechi și  omul nou.Nu știu prin ce se explică, spre deosebire de alte popoare, acestă întîrziere a lui. Carte puțină. Lene intelectuală. Uitare. Dar el a venit.  Iată- l s-a urcat pe corabie și, cu măsura lui Isus, ne cheamă la adînc. Haideți s-aruncăm mregele, fără frică. Nu se poate să nu  le  umplem . Doar dacă avem puțină credință.
                                                   * * *
Asta e Vera.Muta. Măturătoarea de la  Liceul teoretic de arte   ”Nicolae Sulac„ din Dealul Schinoasei. O cunoașteți deja. Astă toamnă , de  1 septembrie, cineva s-a rupt din mulțimile fericite  și i-a întins un buchet de flori. Mii de likeuuri a adunat ea pe internet. Azi dimineață pe timp de plimbare o întreb: ”Vera, nu ți-i frig?”   ”Nu!„ - clatină ea din cap. N--are cum ,într-adevăr, e călită. Vară și iarnă îmblă cu mîneca scurtă. „Vera , - îi zic eu admirativ, - tu cu cine ai votat?„ Stă o clipă și se uită la vraful de frunze din față, ridică apoi mătura sus la cer, o scutură și încordîndu-se,  cu  toate coardele vocale, scoate un sunet ciudat, dezordonat, și în același timp extrem de armonios, de cunoscut nouă în aceste zile , care se așează într-un cuvînt: „ Maaaiiiaaa!„ De ani de zile tace și mătură gunoaiele din curtea liceului. De ani de zile ne explicăm și comunicăm doar prin semne. Și iată că ,mare  minune, a vorbit. Pînă și soarele s-a cutremurat pe cer și a trimis peste ea o fîșie  sfîntă de lumină. Eu cred că a venit timpul ca duminica cealaltă toți moldovenii care ieri au stat muți pe la televizoare să iasă și să-i urmeze exemplul. Să zică :„ Maaaiiiaaa !„ . Altefel riscăm să devenim un neam  mut pentru totdeauna , pe care nimeni nu-l vede și nu-l aude. Nici acasă. Și nici în străinătate. Și nici soarele.
                                                                   

TRECUTUL NE PUPĂ ÎNDATĂ

   Astăzi am făcut o fotografie 3 x 4 , pentru carnetul de scriitor, al treilea în viața mea, cu o zi înaintea Congresului. Astfel sînt nevoit să constat că am întrat în posesia a trei carnete. Comunișltii  mi-au dat un carnet. Cimpoi al doilea carnet. Și iată că Suceveanu l-a semnat pe  cel de al treilea. Fiecare putere cu carnetul ei. Si fiecare  carnet cu puterea lui. Mă uit la fotografiile lipite în ele. O față în trei ipostaze. O viață. 3 x 4 sau 4 x 3. Parcă-i a mea și parcă nu este a  mea. Adaog alte fețe din fotografiile expuse sus, la etaj. Mă uit la fețele care s-au adunat jos, pe coridor, în Congres , unele aproape de nerecunoscut după atîta vreme cît nu le-am văzut. Cu o neschimbată și neînfruntată de vremuri întrebare   spre ele: „ Cine ?”  Cine este astăzi la masa de scris? Și cine a fost ieri ?  Cine a fost la început ? Cine e țintuit?  Cine este mîhnit? Cine vine și cine pleacă?Cine este jertvit în lupta pentru putere ?  Cine pînă la urmă  învie din morți și pe toate le iartă? Cuvîntul. O umbră  de fapt , care încet se adună din putregaiul puterii ca să șteargă lacrima  de pe fața cea mare, ziditoare de viață a poetului:”Ar trebui/să se-ntâmple ceva./Aştept raţiunea coioasă./Adevărul să fie//trântit pe podea –/altfel este/ o farsă./ Bunicul vine neaşteptat./Pacea mă scoate din balamale./Pentru 1000 de dolari Costică Munteanu / ar vinde orice partid./El are principii/orale./Mă-năduşă scârba de somităţi./ Detergentul e unica artă./Pentr-un trabuc pot să-ţi torn şi-o idee/cărnoasă;/trecutul ne pupă/îndată.(Eugen Cioclea)
                                                                        * * *
Inca n-am iertat tot. Zicem cu gura c-am iertat. Dar inima n-a iertat încă. Întotdeauna mai avem cîte ceva de iertat.Dupa un an și după toată viața.De șaptezeci de ori cîte șaptezeci.Ca să putem fi iertați și noi.    
                                                                       * * *
Mihail Bortă , preot la biserica  Întîmpinarea Domnului  a  USM , consilier în Departamentul relatii cu publicul al Mitropoliei, redactor șef al portalulului electronic „Moldova Ortodoxă” și-a sărbătorit cu ceva timp în urmă ziua de naștere. 33 de  ani. Vîrsta lui Hristos. Cineva spunea   despre  generațiile  de preoți din Rusia de astăzi că ar fi provenit din Dostoevski. La fel am putea spune și despre generația mai tînără de preoți din Republica Moldova că provine din  cele două volume  „Oamenii lui Dunnezeu  din biserica de altădată”  pe care Mihail Bortă le-a scris și conceput împreună cu un alt preot, Octavian Moșin , tînăr și el, paroh al aceleiași biserici. Cine din preoți  citește aceste cărți, ori le ia măcar în mînă,  nu este posibil să  nu se cutremure de jertfa lui Isus care s-a arătat  meteoric în  închisorile comuniste din Basarabia  prin exemplul de viață și credință  al unui șir întreg de slugittori ai cultului de pe aceste meleaguri. Nu are cum să nu observe că   această jertfă  se  prefigurează  și-n  pașii autorilor acestei cărți, preoții Mihail Bortă și Octavian Moșin. Să  nu cugete asupra  altor fapte memorabile ale părintelui Bortă. Precum ar fi fondarea  Centrului cultural istoric „Cuconeștii Vechi” pe locurile unei vechi așezări, baștina părintelui Sofian Boghiu, înghițite de acumulările de apă de la Costești. Sau întemeierea unei rețele de comunicare on line prin internet dintre așezările monastice ale Moldovei. Iar în final să  realizeze că o activitate preoțească gratuită , superficială, ar putea să însemne astăzi un mare păcat: după o pauză semnificativă din istoria noastră, preotul își reia sever și demn , prin puterea jertfitoare de sine, misiunea grea de călăuză morală a neamului. Și să încerce, cu ochii pe modelele istoriei, dar și ale zilei ,să o repete , măcar parțial.
                                                                  ***
Iraida Condrea , lector la USM, profesor de vocație, continuatoare a școlii de lingvistică a lui Anatolie Ivanivici Ciobanu, este foarte activă și pe facebook. Cu tematica ei dominantă: limba, cuvîntul. Pînă și-n postările despre frumoasa și inventiva sa nepoțică cearcă explorări lingvistice.Probabil că simte că  logosul pe internet  piere fără salvare? O , maică a Cuvîntului ... scria pe  vremurile de prigoană ale creștinismullui Teostirict Monahul, un călugăr bizantin, într-un Paraclis devenit  între timp nemuritor. Un calificativ mai potrivit decît acesta, ca s-o apreciez, nu-i găsesc. Și asta pentru că prigoana pentru cuvînt nu este cu nimic mai mică decît atunci. Iar nevoia lui pentru o grijă maternă la fel de mare.