UN VIS AMORȚIT

Este în asest peizaj autumnal , de o profundă tristețe , acolo în colț, un detaliu pe care atunci cînd l-am prins în obiectiv  din împrejurimile  Schnoasei  nu l-am observat. O vilă acoperită cu oloaane roșii.. Un castel părăsit în sălbăticii, care  se desprinde dintre cărările încîlcite, dintre desișurile de nepătruns ale  pădurilor, dintre  cețurile  abea sesizabile, dintre dealurile pleșuvite și văile ușor înverzite , din stingerea aceasta  ireversibilă și învingătoare de toate   și dă să vorbească. Să caute  un sens. Așa precum  diintr-o viață trecută de om se ridică și începe la un moment dat să vorbească un om pe care la timpul lui nici măcar nu l-ai observat.Nici nu l-ai cunoscut. Sau o întîmplare. Sau o frică. Sau un vis. Sau o revelație. Sau o casă cu oloane roșii pe care o vezi prima dată, dar în care  simți că este ascunsă întreaga ta viață  și pentru care ești gata să le lași pe toate și s-o cauți pînă la capătul lumii , ca s-o  găsești , s-o cunoști, s-o trăiești , să te ascunzi în ea , ca într-un vis amorțit, și  s-o povestești lumii  cu toate cele neîntîmplate.  Mai adevărate poate decît  cele întîmplate.
                                                                    * * *
Ziceam că nu deschid azi internetul.Este o zi atît de frumoasă.Ca o galbenă gutuie. Și vișinul atît de  feciorelnic s-a dezgolit, cu straturi grele de frunze la talpă, ca niște mari împliniri ale lumii. Dar am deschis. Și iată prin vraful acesta de frunze , învelit în lumină și purpură , s-a mai dus încă unu. După Tarlapan. După Belicov. Iată a murit și Haralambie Moraru. Dragă Haralambie , dacă mai auzi ceva,  nu știu să fi iubit cineva literatura pe lumea asta mai mult decît tine,  poate mai mult decît pe sine, poate mai mult  decît viața. N-am să uit niciodată cum pe coridoarele  „Tinerimii” mă strigai de departe:„ Avigius!„ Mă ierți Haralambie. În ultimul timp m-am gîndid des la tine.Știeam că iești singur.De mii de ori mai singur ca mine. Știim că ți-e greu. De un milion de ori mai greu decît mie. Ziceam c-o să prind o zi ca să mă duc la tine, la vilele din satul scriitorilor.N-am mai prins ziua aceea. Și n-am s-o prind niciodată. Mă ierți . Rămîn cu o datorie, cu o întorsătură de destin,  care n-o să ți-o-ntorc niciodată. Vrafuri enorme de frunze te-au acoperit in clipa aceasta, ca niște file nescrise de roman. Iar vișinul meu dezgolit îți șoptește de aici de departe  din Schinoasa:”N-ai frică! Moartea e tragică.Nimic tragic însă nu este în ea!„ Aș vrea să cred că este anume așa. Că învelit în mantia toamnei urci fericit spre tărîmul luminii. Pentru că un alt scriitor mai singur și mai teribil de nefericit în încercarea de a descoperi și tălmăci tainele omului decît tine nu știu dacă a fostt în ultimul timp aici pe pămînt.
                                                                   * * *
Catastrofă. Pojar. Căcăcioși. Acestea sînt calificativele care nu încetăm să ni le punem pe mînecate aici pe facebook după alegerile prezidențiale de ieri. Un mare scriitor englez J. K. Chesterton  în minunata sa lucrare  despre creștinism „The  Everfasting  Man„  spune undeva că pentru a cunoaște adevărata noastră valoare, a afla cine sîntem este nevoie din cînd în cînd să ieșim din carapacea noastră și să ne privim dintr-o parte, de departe. Asta a făcut diaspora duminica trecută. La londra, în Franța, Canada, pretutindeni.Mii de chilometri parcurși pe jos, pe apă, pe calea aerului. Doar pentru un vot. Ceva incredibil .Și imposibil.De oameni care poate nici nu mai au nevoie de țara asta așa cum este ea. Asta trebuie să facem și noi acum, acasă. Imposibilul. Și să vedem că de fapt noi sîntem Dodon. Sau Dodon sîntem noi. Că altă cale și altă ieșire decît să începem să ne schimbăm chiar din clipa aceasta n-avem.  Altfel vom fi înghițiți cu toții. De caracatiță, care de acum salivează.