Ion Bradu, Schinoasa Noua, Chisinau.
* * *
Diaspora face parte din fiinta mea intima.Diaspora e fiica mea de la Londra si diaspora e milionul de moldoveni in pribegie. Diaspora e sensul pe care ei il cauta chinuitor in strainatati ca eu sa-l gasec in singuratati. Diaspora e ceea ce ne lipseste noua acasa si ceea ce n-au ei acolo. E viata noastra a moldovenilor care fara de drumuri, copii si iubire devine un nonsens.
* * *
Insomniile își au și ele rostul lor în econimia vieții , dar mai cu seamă a creației.Aseară ,tot impunîndu-mă să dorm, am luat niște decizii importante. Bunăoară să nu mai dorm pe partea dreaptă. E păgubos.Și încă. Să-mi curăț scrisul de artifiiciile verbale. Sînt mortale. Să cerc , să mă impun să scriu , simplu, direct , confundîndu-mă cu viața adevarata dinafară, dar într-ales cea dinăuntrul meu. Măcar cît o pagină. Măcar cît un alineat. Sau un cuvînt de Ferrante. Din care am citit pînă-n zori tot impunîndu-mă să adorm fără ca să pot dormi.
* * *
E post și toată lumea creștină se roagă. Îl slăvește pe Domnul. Îi mulțumește pentru binefacerile primite de la El. Se roagă pentru alte binefaceri.Pentru că bun este Domnul. Și blînd. Și îndelug răbdător.Așa fac și eu.Rugăciunea împletită cu viața , pentru cine înțelege asta, sopun Sfinții Părinți, este un post perfect. Poate unicul prilej de a ne întîlni cu Domnul și învăța ce să facem cu răul care a devenit un fapt recunoscut în viețile noastre.Nu știu cum se face însă că tocmai atunci cînd sînt gata să mă întîlnesc cu El , să mă deschid, ceva se întîmplă.Apare un sunet de telefon. Deslușesc un zgomot. Descoper o sintagmă neînțeleasă. Și cînd m-am întors, gata, nu-I, a plecat.S-a topit ca un fum. Și iarăși trebuie să iau lucrurile de la capăt.Nu știu dacă există ceva mai greu pe lumea asta decît să te rogi cu adevărat.E ca și cum ar trebui să miști un munte.Ca și cum ai urca pe cruce. Ce-o fi însemnînd oare aceste întrări și eșiri ale mele? O neputință a mea izvorîtă din chiar înseși textele rugăciunilor :” Binecuvîntează Doamne toate întrările și eșirile mele, faptele, cuvintele, gîndurile...”. O viață a mea în căutare de sens.O ușă care se deschide cînd o închid și se închide cînd o deschid? Asta l-am întrebat într-o zi pe preotul meu de la biserica ”Sfînta Parascheva„ din Dealul Schinoasei.”Așteaptă!„ - mi-a zis el și s-a dus să desăvîrșească Sfinta Liturghie.De atunci au trecut zeci și zeci de liturghii. Am tot așteptat .Și n-a eșit.Așa încît uneori stau și mă întreb să fi descoperit oare și el , între timp, această veche rugăciune iudaică, care pentru mine a fost o revelație.Rugăciunea spune așa:„Noli foras ire, in interiore homine habitat veritas!„ Adică ,nu eșiți ! Nu vă duceți afară, în omul interior sălășluește adevărul. Deci, lăsați-mă ,părinte, în neputințele mele.Nu vă faceți griji. Și poate într-o zi se naște din ele izvorîtorul de har și de milă și atunci vom eși împreună.Cu un colind de milenii. ”Linu-i lin și iarăși lin...„
* * *
Omul nu rămîne nicidată singur. Ar fi insuportabil. Rămîn animalele. Rămîn plantele. Rămîne vișinul. Toate înrudite cu el.Spun asta gîndindu-mă la primele zile de ocnă ale lui Dostoievski, deosrbit de grele pentru scriitor, Niciodată nu m-am simțit mai deprimat ca atunci notează undeva el. Și iată că in mijlocul iadului acela am descoperit că ceva cald, omenesc îmi sare la piept.Era Tărcuș, cățelull penitenciarului. Și dintr-o dată m-am simțit salvat.
