O PĂPĂDIE ETERNĂ

Ceva etren, profund intim, o farima din fiinta mea pe care o simt cum se desparte  si pluteste peste aceste paminturi ca o alcatuire autonoma , sfidindu-mi vremelnicia , la inceput de iulie , in plina vara, cind lutul prinde sa rasufle cu cerurile.
                      * * *
"A fost un semnal fals de vremuri noi" scrie la un moment dat Simon Sebag Montefiore in monumentala sa lucrare "Ierusalim. Biografia unui oras." Nu stiu de ce , dar ajuns la ea , trecind peste milenii , peste maririle si caderile evreilor , m-am gindit cu neliniste  la noi ,cei de acum , pe care , fara un Templu Sfint , istoria ne spulbera incolo-incoace ,ca pe niste suluri de nisip in voia vinturilor.
                                                                           * * *
Un lan de la bastina mea, Dondusenii.Griul acesta din pacate nu se va mai ridica.Doar cu secera. Cine insa daca lucratorii cu secera s-au dus definitiv, fara intoarcere?
                                                                           * * *
3,5 KM. Este ziua celor mai mari deportari din istoria noastra. Pe Grenobl urla urgentele . Legat de aceasta ma gindesc ca in loc de sirene bisericile, la un popor care se respecta , ar fi trebuit sa traga clopotele pe tot intinsul.In lipsa acelui zvon al memoriei ma limitez la o floare.Un trandafir al rusinii.
                                                                           * * *
"Fiecare suflet va gusta moartea" - scrie Coranul. Oare care e gustul mortii? Poate ca dulce. Poate ca amar. Poate dulce amar . Nu stiu. Nimeni nu stie. Cu certitudine insa ca gustul acesta presupune o victorie asupra ei. Pe care au obtinut-o doar cei care , ridicati ca azi si dusi in Siberii , n-au ezitat ca sa muste din moarte ,ca pe unica sansa de viata a generatiilor urmatoare.
                                                                         * * *
Un fir de iarba. Un pin liber. O papadie etenă. Un trandafir ranit. Ceva numaidecit descoperi dimineata pe traseu. Sub picioare sau sus. Si daca i te deschizi , daca i te predai sensul este ca si cum garantat pentru toata ziua.Cineva are grija de tine.
                                                                       * * *
Pietrele ca niste carti.Un lucru pe care l-am invatat de la Jung.Deaceia am lasat prin gradina, intre flori ,si niste pietre , aspre, coltutoase, asa cum le-am gasit desprinse din magma, asemeni unor carti deschise inapoi spre origini.
                                                                      * * *
Cafeaua de dimineata. O beau cu stinga. Mina cu care tata tinea friul. In marea calatorie a vietii.
                                                                      * * *
Ehei , ma uit la motanii mei castrati, cu sale de muieri , cum , dupa citeva ore de pinda , au reusit totusi sa urce pe masa, sa insface cite un sold de gaina si sa se retraga frumusel in tufisuri , de unde acum ma urmaresc cu ochii sticliti.Nu le ajunge portia pe care le-a servit-o in mod civilizat sotia de dimineata. Si-au mai facut rezerve. Asta in timp ce soarecii se plimba nestingeriti prin bucatarie , asemenea unor cete de migranti si chitcaie savuros ca de mine urca in biblioteca , se apuca de marea lor lucrare: "Invepem cu "Demonii" lui Dostoievski si terminam cu "Peregrinul" lui Brodschyi . Nu iertam nimic. Facem praf civilizatia. Cacatei marunti!." Nici securistii pe timpiri n-au fost atit de cinici si siguri pe ei."Ba, voi cind o sa va saturati, cind o sa  fiti oameni, -le zic eu blind prefacut de departe si apuc incet, tiptil, pe dupa spate, matura cu dreapta, - cind o sa  intelegeti ca traiti intro democratie fragila, in Republica Moldova, finantata de Banca Mondiala,  la marginea Europei?" Si unde fac odata zzzbang  matura catre ei. Credeti ca au inteles ceva? Ca s-au speriat? S-au lasat de narav? Pe naiba! Au urcat sus pe gard si de acolo rid de mine, ca niste demoni, cum imi caut matura. Asa e intro lume cu motani castrati si politicieni impaiati , unde furia poporului dureaza cam cit o aruncatura de matura .                                                               

PRIN NOAPTE ȘI PLOAIE

 Vasilie Bulicanu , un bun si disciplinat prieten al meu , compozitor si interpret de cintece basarabean stabilt la Buciresti, ma anunta ca pleaca de pe Fb. Mi-am dat seama ca ceea ce fac aici , scrie el, n-are nici un rost. Domnule Vasile, am incercat si eu de multe ori sa plec de pe Facenook.E toxic.E nociv. Dar totodata am aflat aici si multi oameni valorosi, cum esti Dumneata, alti creatori de frumos si oameni minunati. Apoi nu uita de fiica  care iti paseste pe urme si intr-o zi, daca-ti amintesti , m-a bucurat enorm.O zi intreaga am ascultat-o atunci.Repetat.Cu acelasi cintec.Era ceva viu in acel "Ionele, draga...", in insesi expresia fizica a interpretei.Ceva magnific. Poate chiar viata mea.Ca o margica magica care cerci sa o prinzi, dar nu poti si asta te fascineaza dar in acelasi timp te dezamajeste profund. Acea bucurie nu piere,pentru ca e izvorita mai mult din tristete.. Ea se inmulteste in alte mii de bucuri si aspira la bucuria cea vesnica ,creatiea fara de-nceput si fara sfirsit.Pentru ea  , pentru clipele ei magnifice , cred ca face sa ramii.Si cine stie poate intr-o zi ne intilnim chiar in viata reala .Ca sa descoperim ca frumusetea si cintecul nu mor niciodata.Mai ales in clipele de criza...
                                                                         * * *
E vara adevarata, inalta, fascinanta.Cu cirese in lobul urechilor. Si-i liniste pe traseul meu. Nici Vera nu mai este.Nici liceistii. Toata aceasta lume din curtea liceului teoretic de arte brusc a disparut. S-a scurs.A ramas doar un barbat tacut cu sechele de ictus. O mama cu doi baieti gemeni.Niste femei fara virsta , cu pungi de seminte, mereu pe aceiasi banca. Si un batrin, pe o alta banca , care ofteaza nedeterminat. Este o lume a tranzitiei, aproape moarta, care nu mai crede-n nimic si nu mai asteapta pe nimeni. Poate doar pe mine care in fiecare dimineata si seara simt obligatia s-o salut si sa trec printre ea,ca un metronom , confirmind ca sint viu.
                                                                       * * *
Eri pe internet , la Libraria din Centru, am privit  lansarea volumelor de poezie "A(H) Rh + eu Apa. 3D." de Emilian Galaicu-Paun.Imi pare rau ca n-am izbutit sa ajung acolo. Dar a fost frumos. Pentru ca asta face Emil, urmindu-i pe marii poeti in aceste doua volume care de fapt sint unul , releva frumosul, transcede sensul. Cite odata cu o singura clapa de pian. De cele mai multe ori cu  atingeri erotice. Si poate uneori  printr-o simpla soapta launtrica , ca o rugaciune , pe care ca sa o deslusesc si traesc a  trebuit din intimplare sa ratez si sa ma aflu departe, departe de lansare si de aglomeratia ei de vorbitori. Felicitari, Emil!
                                                                   * * *
Da, n-am gresit. A fost o ploaie de demult. A milit si pamintul musteste si astazi de apa. Dupa asemenea ploi mama isi atirna sapa in sui pentru citeva zile si-si spala gita , lung, clatind-o cu buruiene, in mai multe ape. Apoi, imbujorata , incepea sa numere florile patulite, ridicindu-le in picioare,fir cu fir, si vorbind cu fiecare. Era important sa nu moara nici una. Dupa care se aseza pe prag si ,cu minile in poale, le privea.Fara de grigi. Ca pe o mare sarbatoare.
                                                                  * * *
Un batrinel haios, pe timpuri sofer,  pe care l-am gasit , asteptindu-si prietenul, din prima zi  pe traseu:"Borea, ti-a venit prietenul?" "Inca nu, dar hai sa-ti zic o intimplare cu sefu." - zicea el. Sefii se schimbau si prietenul nu venea. Iar intr-o zi n-a venit nici Borea. Si iata ca azi , dupa o pauza de citiva ani, a reaparut."O, Borea ti-a venit prietenul?" - i-am zis. "Nu tin minte." - mi-a replicat el de pe banca putrezita de ploi. Credeam ca urmeaza istoria cu seful. Dar n-a urmat nimic. Pur si simplu a tacut si s-a cufundat intr-o asteptare fara memorie, atemporala , care m-a eliminat si pe mine, ultimul martor al ei..
                                                               * * *
Stiti cit e de nu stiu cum, cind cineva pe ploaie te suna tirziu asa dtintr-odata ,de la un capat al pamintului , si-ti zice: "Ce faci ,tata? Mi s-a facut dor de tine!" Ramii mut. Este minunat. Vreai sa le traiesti si descoperi pe toate din nou. De la inceput. Descult , prin noapte si  ploaie.

ZIDUL CU ROZE

Nu am văzut-o de astă-toamnă, pentru că iernile nu prea ies pe traseu. Așa că atunci cînd am observat-o de departe, cu un enorm buchet de flori în brațe, m-am gîndit că era sfîrșit de mai, ultimul sunet în liceu, și ca de obicei cum se întîmplă la asemenea sărbători i-a picat și ei iarăși, din întîmplare, un buchet de flori de la cineva dintre părinții sau copiii mărinimoși. Așa am cunoscut-o cu ani în urmă pe Vera, muta, măturătoarea de la liceul teoretic „Nicolae Sulac”, cu un buchet de flori într-o mînă și cu mătura în alta. Așa am întrebat-o într-o zi decisivă, la alegerile prezidențiale: ”Vera, tu pentru cine votezi?”. Și ea mi-a strigat tulburată, poate pentru prima dată în viață: „Maaaaiiiiiiaa!”. Și așa am vrut să-i mai fac o poză, ca pe o biruință definitivă a ei și a mea asupra destinului uman care, asemeni celui din tragediile antice, nu moare, trăiește aici în Dealul Schinoasei, în ciuda gunoaielor și mizeriei veții din jur, dar am clacat. ”Nuuuuuuuuu!” – a protestat ea vehement și s-a îndreptat spre poartă. Apoi s-a întors. Apoi am fotografiat-o lung, neîntrerupt, chinuitor, ceva parcă nu-mi ieșea, ceva lipsea. Sute de poze i-am făcut cu mobilul. Astăzi selectîndu-le pentru a pune ceva aici pe internet și uitîndu-mă la la graba suspectă a emisarilor străini, sosiți la împărțirea puterii, îmi dau seama ce anume: mătura. Iar buchetul, buchetul era de la administrație, de la putere. Asta înseamnă că în loc de biruință am fotografiat de fapt plecarea Verei, ultima ei zi de muncă în liceu. Asta e viața, dragii mei prieteni. Totul se destramă. La început a plecat Rem. Apoi Ana. Și iată că acum a plecat din viața mea Vera, marele reper al cercului din Dealul Schinoasei, care m-a ajutat să-mi înving disperările de la venirile și plecările Anei. Întotdeauna m-a așteptat în curtea liceului, în vîrful Dealului, la capătul plimbărilor, mai nefericită de o mie de ori decît mine, dar total optimistă, neînfrîntă, ajutîndu-mă să dau un sens deznădejdilor mele. Acum nu mai este. Cineva mi-a furat biruința. Abia acum am realizat acest lucru. Nu însă si pe Ana. Nu și sensul. Care e de fapt Maia. Sau mai exact libertatea din morți, cum scria la ieșirea din ocnă genialul Dostoievski, sugerînd că libertatea nu se fură și nu se învinge niciodată. Și de nimeni. Nici măcar de moarte.
                                                               * * *
 Simplu, carismatic, cu aplecare adincă spre cei săraci, papa Francisc a făcut un gest cu adevărat măreț , pășind pe teritoriul Romîniei: beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici, martiri ai luptei anticomuniste. Iar noi , aici în Basarabia, punctul nodal de rezistență al identității, continuăm să-i ținem pe ai noștri în gropile de var și lut, uneori în deplin anonimat, nici cu însemn creștin elementar deasupra. Suferința  lor însă nu moare , ea trăiește în deznădejdile și neputințele noastre  de azi, în noosferă,  ca un soare negru al neutralității și nedeterminării ,și va trăi de-a pururi, atăta timp cît nu vom canoniza macar pe cineva din  călugării sau preoții martiri ai meleagului acesta înstrăinat.
                                                            * * *
Un trandafir cu spini am rupt din zidul cu roze de la geamul meu si l-am dus lui Octavian Moșin. Mai alaltaieri, de ziua parintelui, pe furtuna, mii de riuri si frici s-au rupt din Dealul Schinoasei si mi-au barat calea. Azi le-am invins si a fost minunat.Acum ma uit la fascinantul zid de roze si m-a cutremur.Cite riuri mai am de infruntat ca sa ajung cu adevarat la oameni!
                                                             * * *
Zicem ca au disparut minunile. In timpul cit azi , eu si cu parintele Mihail Borta la sufragerie ne-am cufundat in tainele vieti, dezbatind probleme metafizice, pianul meu , pe care dupa plecarea fetelor il credeam mort definitiv, dintr-odata s-a trezit la viata. Fiica parintelui s-a furisat in salon si-a inceput sa cinte. Ea care se pare nu s-a asezat niciodata la un pian. A fost fabulos.Mai ales ca, abea acum aflu de la mama sa, Magdalena Munteanu , si-a facut si un video unde cere copiilor 5000 de laicuri