Nu am văzut-o de astă-toamnă, pentru că iernile nu prea ies pe traseu. Așa că atunci cînd am observat-o de departe, cu un enorm buchet de flori în brațe, m-am gîndit că era sfîrșit de mai, ultimul sunet în liceu, și ca de obicei cum se întîmplă la asemenea sărbători i-a picat și ei iarăși, din întîmplare, un buchet de flori de la cineva dintre părinții sau copiii mărinimoși. Așa am cunoscut-o cu ani în urmă pe Vera, muta, măturătoarea de la liceul teoretic „Nicolae Sulac”, cu un buchet de flori într-o mînă și cu mătura în alta. Așa am întrebat-o într-o zi decisivă, la alegerile prezidențiale: ”Vera, tu pentru cine votezi?”. Și ea mi-a strigat tulburată, poate pentru prima dată în viață: „Maaaaiiiiiiaa!”. Și așa am vrut să-i mai fac o poză, ca pe o biruință definitivă a ei și a mea asupra destinului uman care, asemeni celui din tragediile antice, nu moare, trăiește aici în Dealul Schinoasei, în ciuda gunoaielor și mizeriei veții din jur, dar am clacat. ”Nuuuuuuuuu!” – a protestat ea vehement și s-a îndreptat spre poartă. Apoi s-a întors. Apoi am fotografiat-o lung, neîntrerupt, chinuitor, ceva parcă nu-mi ieșea, ceva lipsea. Sute de poze i-am făcut cu mobilul. Astăzi selectîndu-le pentru a pune ceva aici pe internet și uitîndu-mă la la graba suspectă a emisarilor străini, sosiți la împărțirea puterii, îmi dau seama ce anume: mătura. Iar buchetul, buchetul era de la administrație, de la putere. Asta înseamnă că în loc de biruință am fotografiat de fapt plecarea Verei, ultima ei zi de muncă în liceu. Asta e viața, dragii mei prieteni. Totul se destramă. La început a plecat Rem. Apoi Ana. Și iată că acum a plecat din viața mea Vera, marele reper al cercului din Dealul Schinoasei, care m-a ajutat să-mi înving disperările de la venirile și plecările Anei. Întotdeauna m-a așteptat în curtea liceului, în vîrful Dealului, la capătul plimbărilor, mai nefericită de o mie de ori decît mine, dar total optimistă, neînfrîntă, ajutîndu-mă să dau un sens deznădejdilor mele. Acum nu mai este. Cineva mi-a furat biruința. Abia acum am realizat acest lucru. Nu însă si pe Ana. Nu și sensul. Care e de fapt Maia. Sau mai exact libertatea din morți, cum scria la ieșirea din ocnă genialul Dostoievski, sugerînd că libertatea nu se fură și nu se învinge niciodată. Și de nimeni. Nici măcar de moarte.
* * *
Simplu, carismatic, cu aplecare adincă spre cei săraci, papa Francisc a făcut un gest cu adevărat măreț , pășind pe teritoriul Romîniei: beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici, martiri ai luptei anticomuniste. Iar noi , aici în Basarabia, punctul nodal de rezistență al identității, continuăm să-i ținem pe ai noștri în gropile de var și lut, uneori în deplin anonimat, nici cu însemn creștin elementar deasupra. Suferința lor însă nu moare , ea trăiește în deznădejdile și neputințele noastre de azi, în noosferă, ca un soare negru al neutralității și nedeterminării ,și va trăi de-a pururi, atăta timp cît nu vom canoniza macar pe cineva din călugării sau preoții martiri ai meleagului acesta înstrăinat.
* * *
Un trandafir cu spini am rupt din zidul cu roze de la geamul meu si l-am dus lui Octavian Moșin. Mai alaltaieri, de ziua parintelui, pe furtuna, mii de riuri si frici s-au rupt din Dealul Schinoasei si mi-au barat calea. Azi le-am invins si a fost minunat.Acum ma uit la fascinantul zid de roze si m-a cutremur.Cite riuri mai am de infruntat ca sa ajung cu adevarat la oameni!
* * *
Zicem ca au disparut minunile. In timpul cit azi , eu si cu parintele Mihail Borta la sufragerie ne-am cufundat in tainele vieti, dezbatind probleme metafizice, pianul meu , pe care dupa plecarea fetelor il credeam mort definitiv, dintr-odata s-a trezit la viata. Fiica parintelui s-a furisat in salon si-a inceput sa cinte. Ea care se pare nu s-a asezat niciodata la un pian. A fost fabulos.Mai ales ca, abea acum aflu de la mama sa, Magdalena Munteanu , si-a facut si un video unde cere copiilor 5000 de laicuri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu