sâmbătă, 14 noiembrie 2020

DIN OMENIE CURATĂ

A plecat Sarah cu Ana la Londra si exact in zilele celea cineva l-a aruncat in strada. Nina l-a cules si l-a adus in casa.Trist el si trist eu. Fiecare avem cite o pierdere. Cite o poveste. Si el si eu.Va trebui sa treaca timp pina  sa ma recunoasca Stapin. Chiar tradati ciinii continua sa-si iubeasca vechii stapini. E Djechy.Iubiti-l, cu iubirea lui.
                       ...
A murit domnul Leonid, schinosean vechi, care in viata lui i-a dus cu masina pe toti sefii de la Institutul viilor si livezilor, iar la urma, cind Institutul s-a destramat , pe Nina cu afacerile ei si pe Ana la scoala. Ce pot sa zic  despre el. Nu l-am auzit niciodata, intr-o lume tulbure ca azi  , sa murmure impotriva vietii. Mai departe ,mi-a reparat de zeci de ori lacatul de poarta, care dupa plecarea Anei ba se incuie, ba se descuie. Stia sa faca lucruri simple, elementare , care  , ginditi-va,  de obicei pe mine, cu droaia de mesteri smecheri de pe internet, ma prind si lasa neputincios , iar el le tocmea cu o mare indeminare.  Dar mai ales mi-a adus un mester livadar , mort si el de citiva ani ,care a curatat ani de zile acest visin, ca pe o faptura vie. Si toate acestea din omenie curata, pentru ca asa se cuvine zicea el . De ani de zile vorbesc cu acest visin , de la geam, din chilia tixita cu carti. Asa cum vorbesc cu poetii si sfintii. Priviti-l ,cu inima si arterele  , duhul lui e poate ultima ,cea mai mareata fiinta, dintr-o civilizatie de oameni onesti si simpli ce iata se stinge aici in Dealul Schinoasei.

marți, 10 noiembrie 2020

LEGENDA MAIEI

 Dragii mei frați, prieteni, iubit popor! N-am scris niciodată scrisori către mulțime. Este un lucru extrem de greu. Marele Shakespeare scrie undeva într-un sonet:„ Singur de ești mulțimii pari niciunul.” Și totuși chiar cu riscul de a părea nebun, iată îndrăznesc. Ce s-a întîmplat? De ce?Problema, după mine ,din punct de vedere psihologic  este elementar de simplă. Vremurile de libertate și  democrație venite peste noi pe nepregătite, în loc să ne unească și să  ne pună la treabă, cum au făcut cu popoarele baltice de exemplu, care în scurt timp au durat niște state civilizate , ne-au dezbinat. Lupta intestină pentru putere și lipsa de cultură a maselor s-au dovedit a fi fatale pentru noi. Nu aceasta însă este pricina cea mare. Răul cel mare în Republica Moldova este nomenclatura comunistă care  ,solidară, rapace și antinațională s-a furișat în buna noastră intenție,în visele noastre și  guvernează de peste trei decenii, de la puciul agrarian, umplîndu-și pungile fără nerușinare.Trăim pe ruine de vis. Se spune , că la ora actuală Republica Moldova cunoaște cel mai mare exod din Europa.Nimeni nu știe, însă,  adevărul curat.Știm în schimb că avem sate pustii, aproape șterse de pe fața pămîntului. Știm de asemenea că uneori în aceste sate se  întîmplă  cîte un bătrîn , neputincios și bolnav , care abandonat așteaptă ca cineva să-i întindă o cană de apă. Așteptăm. Este cea mai cumplită așteptare  a moldovenilor  de după război încoace. Știu ce spun. Am simțiit-o pe pielea mea proprie în ziua cînd poarta de la casă s-a-nchis , ireversibil, și Ana , fiica mai mică, a plecat la studii în Europa, mai întîi la Srasburg, apoi la Milano. Știeam că de acolo nimeni nu se întoarce,ca să-ți deschidă poarta, dar nici s-o opresc nu puteam. Fiecare pe lumea asta cu destinul său. Acum s-a stabilit definitiv la Londra. Are casa și masa ei. Dar eu continui să aștept, cu așteptare absurdă, antică.  Toți se întorc. S-au întors, trecînd peste mări ,eroii vechii Elade . Sau întors  de asemenea ,  călătorind prin pustiu, înțelepții iudei. Se vor întoarce numaidecît, cu lecțiea învățată a civilizației,  și moldovenii. Așa se face că într-o zi, aparennt fără de nici un motiv, o tînără moldoveancă, cu numele Maia Sandu, abea răzbătută în finanțele mondiale, și-a făcut bagajele și-a părăsit în grabă birourile Băncii Mondiale din  Washington. Părea un jest nechibzuit. Pe de altă parte , îi murise tata și nu putea s-o lași pe mama singură. Deaceea a acceptat din prima oferta de ministru al învățămîntului.  N-a fost ușor. Corbii nomenclaturii comuniste, de cum au văzut-o în fotoliu de ministru , au și început a se roti hulpavi deasupra ei. Unul din principile lor care i-a salvat întotdeauna, de la Druc și pîne azi, trebuie să se știe, a fost și este eliminarea oricărui element străin, imediat apărut printre ei. Multe mituri au creat ei pe sama Maiei Sandu.Mitul ibovnicei. Mitul falsei reformatoare. Mitul femeii aspidă. Nici unul din ele n-a reușit s-o prăvale. Astăzi elevii care au  susținut bacul pe timpul reformelor educaționale ale Maei Sandu sînt studenți  la Harvard.Iar Ana, fiica mea, în centrul financiar al Londrei , de la HSBC, și-a creat un model din cariera ei, privește  temerar spre Banca Mondială. Și mai ales contează că la un moment dat  într-o ședință de guvern, cu miniștrii în plen , s-a ridicat și a zis curajos:„Stimați  colegi , noi ce facem? Votăm acoperirea unei fraude bancare uriașe cu mijloace bugetare?  Unde-i miliardul? În buzunarul cui?” Afirmația aceasta a șocat nomenclatura și entuziasmat mulțimile.Era pentru prima dată cînd un reprezentant al puterii critica puterea din chiar sînul ei.  De fapt, cu acea afirmație a început adevărata ei cariera politică. Sîntem un popor care am crezut totdeauna într-un Mesia. Și acest Mesia nu știu de ce trebuie să vină din mijlocul puterii. Așa ne-a modelat istoria. Iată de ce am fost cel mai  fervent susținător al Maiei Sandu la alegerile prezidențiale în Dealul Schinoasei.Nu  există  gospodar pe tot traseul meu de plimbare ,de la bătătura de sub vișinului meu și pînă sus,pe culme, la liceul de arte „Nicolae Sulac”, pe care  să nu-l fi convins, măcar odată,  de necesitatea alegerii Maei Sandu la cîrma țării. „Măi oameni buni ,- le ziceam, -  noi avem nevoe de un președinte tînăr, onest, curajos,instruit!”  ”Da, sigur!” - încuviința fiecare. .A doua zi însă iarăți se îndoia„ Ce poate face o copchilă?” Și așa luni de zile. ”Copii în Occident, Romînia, la școli aveți? ”- nu mă lăsam. „Avem!” „Credeți în ei?” „Credem!” -  susțneau ei în cor.„Atunci? ” ”Ei, asta e altă poveste!” Povestea lor adevărată este însă că ei nu cred în nimic. Fraudele imense ale nomenclaturi, lipsa moralei elementare, rapacitatea , trădările ei i-au învățat să nu creadă în nimic. Nici măcar în copiii lor. Dostoievschi spune undeva că în lume există doar trei forțe în măsură să subjuge , în numele propriei lor fericiri, conștiința oamenilor.Miracolul, taina și autoritatera. Nomenclatura comunistă și descendeții ei din Republica Moldova au explorat magistral aceste forțe,  mai performant decît premergătorii lor din fosta URSS. Mai întîi le-au umplut mințile cu povestea de succes a Europei  și „lîna de aur” care-i așteaptă acolo , provocîndu-i la  un exod nemaipomenit.Apoi , în mare taină , prin persoane interpuse, ofșoruri , firme fantomă i-au furat pînă la ultima ață .Astfel că într-o bună dimineață s-au trezit niște  robi perfecți la marginea Europei.Cîte o pensie mizeră și cîte un apartament în niște blocuri de beton jerpelite,  mîncate de igrasie , cu pisici sălbăticite și cîini vagabonzi pe la scări, atît le-a rămas din agoniseala de-o viață. Nimic altceva. Banca vopsită în tricolor din curtea liceului , unde dezghioacă semințe și macină visele neîmplinite este  unica lor mîngîiere . Stăteam  în preziua alegerilor din 2016  pe acestă bancă, ascultam  un fragment muzical necunoscut, care se revărsa tumultos din ferestrele deschise ale liceului, și-mi ziceam necăjit: „ Cu ce mă ocup? Timpul pe acest Deal, care mie îmi place să-i zic Țară este mort, indiferent. Cum să-l fac deferent. Despre ce-am uitat să le mai vorbesc? Poate doar de Moțart! ”  Vera, stăpîna locului, sau muta cum i se mai zice aici în Dealul Schinoasei , dovedise  să facă pe mînecate lună curtea liceului.Acum,  măturătoarea strîngea ultima grămadă de frunze și o presa într-un sac mare de celofan. Bolise probabil și-n curte se  adunase gunoie pentru o duzină de asemenea saci. Peste ceva timp , urma să-i aburce  pe umeri și să-i care unul cîte unul la tomberon.Dar înaite de asta s-a îndreptat din spate și ,văzîndu-mă ,a  fluturat  bucuroasă cu mătura. Putea în sfîrșit să facă o mică pauză. Să schimbe cîteva semne cu mine. Așa face cu fiecare trecător prin curtea liceului. Cu fiecare schinoșean care întră și ese pe scurtătură din Dealul Schinoasei.Cu cei care pleacă în Italia. Cu cei care es doar pentru o zi de muncă în oraș. Cu cei care es diminețile cu pungile de gunoi și în loc să ducî la tomberon, i le las hoțește ,pe sub arbuști. „Doamne , -mi-am zis, - cum am putut să uit de Vera?” Era  ultimul om din Schinoasa pe care-l mai puteam convinge mai înainte de a mă fi convins și pe mine. Nu știeam nici măcar dacă are pașaport. Nici dacă era pe listele electorale. Nici cînd a apărut în acest  necăjit cartier. Nici cine i-a pus mătura în mînă și i-a dat un pat la subsol.De parcă ar fi existat aici din toate timpurile. Să cerc sau să nu cerc? Treizeci de ani m-a întîlnit ea pe traseu, neînfrîntă, cu mătură în mînă. Oricît de necăjită ar fi fost, pe ploaie sau vînt, știam că mă așteaptă, Mă uitam la mătura ei și de odată am simțit că era unicul semn de iubire  care mi s-a aratat  de cînd am venit aici în Schinoasa. „Vera , tu cu cine votezi?„ - am zis într-o doară, ca și cum aș fi încercat să mă conving că oricît de necăjit omul nu trebuie să se predea niciodată vieții . Așa cum stătea cu mătura sus, dintr-o smucitură a ridicat-o și mai sus,  ca o amenințare zeilor,s-a îndreptat din umeri ,și-a strigat clar, răspicat:”Maiiiaaa!„ Strigătul acela al ei n-am să-l uit niciodată.A bubuit ca un tunet, în urechile mele,după care împletindu-se,  în adînc, cu toate fricile pe care le-am trăit vreodată, ca un vîrtej, a țîșnit afară și-a spart cerurile. Fuioare de frunze s-au desprins de pe copaci și, legănîndu-se încet , sau revărsat peste întreaga Schinoasă. „Gata, - și-au zis  schinoșenii înfiorați împreună cu mine , pășind peste ele ca peste niște prejudecăți - mîine votăm Maia! ” Așa și l-am pus pe internet. Mii și mii de likeuri a adunat. Ca o predicție a victoriei. A doua zi însă tot Dodon a cîștigat, ca și-n primul tur . Și nu s-au mirat. N-au protestat. Așa sînt ei de cînd îi știu. Asta e conștiința lor mutilată de nedreptățile istoriei. Dragonul care ne mănîncă de veacuri. Și pentru asta-i urăsc. Dar este în firea lor, în caracterul poporului meu o forță, întegratoare, deasupra tuturor autorităților și minunilor, un material de multe carate, o realitate care mă determină să-l și iubesc. Așa ptrcum mă  iubesc pe mine, precum o iubesc pe Ana. Este adevăr și este simplețe. Este dîrzenie și este cumințenie de acasă. Un ceva în care, dacă-ți iubești cu adevărat poporul, dacă trăiești umilințele lui ca pe umilința ta proprie  , nu ai cum să nu descoperi un ideal de libertate și frumusețe refulat de secole în adîncurile subconștiente ale memoriei lui colective .Ca o ultimă șansă de fericire, adevăr și dreptate. Întrega viață de pînă acum a Maiei Sandu , gîndiți-vă, școala de acasă, studiile și munca în strinătate, accederea în guvern, demisia, alegerile prezidențiale confirmă reabilitarea lui .Așa se face că la un moment dat în alegerile prezidențiale din toamna aceasta Maia Sandu a devenit pasul acestui popor. Urechea lui. Întruparea lui. Mila lui. Iubirea lui Nimeni nu ne-a adunat mai mulți la grămadă ca Maia în ultimii ani.Alegerile prezidențiale din primul tur au fost un triumf al nostru asupra dezbinului  și neputințelor noastre. O biruință a sinelui. Iată însă că după ultimile sale declarații, după solidarizarea dreptei în jurul ei, după denunțul depus la procuratură cu privire la fraude acest ceva s-a clătinat. Cîrduri răzlețe de corbi s-au ivit pe neașteptate la orizontul toamnei  și i-au aținut pasul, oriunde nu s-ar fi îndreptat și orice n-ai fi spus.Și tot vin și vin,cu fiecare pas, de la gunoiștea de la Țînțăreni, de la aeroport, de la firmele fantomă , de la Orhei, de la politicienii ratați de peste Prut, de pretudindeni unde mai zace cîte o rămășiță de hoit nomenclaturist. Plopii din Dealul Schinoasei aproape că se rup sub greutatea lor.Cerul e plumburiu. Ce i-o fi stîrnit în această toamnă de se adun atît de agitați și agresivi în Dealul Schinoasei? Renumitii nucari din vale? Tomberoanele pline vîrf cu gunoaie? Nu cred. „Caaarrr!” Și iarăți:„Caaaarrr!” Ascult  aceste  strigăte  și dintr-o dată realizez că prada e alta . Prada lor este de fapt biruința Maiei. Care iată plutește în aer. Au simțit-o demult , încă pe cînd nomenclatura a primit-o, corp străin, în organismul ei. Au trăit-o devastator , ca pe-o înfrîngere în acești ani, ascunzînd-o de noi, și-au așteptat tăcuți  ca să i se clatinele pasul. Măcar odată. Și acum s-au năpustit asupra ei. Feroce . S-o devoreze. Ca la un mare festin. Ce să vă spun, iubiți mei frați? Doar o mărturisire. Altceva n-am. Legenda aceea care cu ani în urma va ridicat pe toți, de la mic la mare, și va dus la urne nu mai este. A plecat  sau a murit Vera și odată cu asta s-a destrămat și legenda. Afara de asta nici nu știu dacă a vorbit cu adevărat. Ceva ă încercat să spună , un sunet primordial, care, decepționat cum eram, l-am suprapus cu numele Maiei. Fapt este însă că după aceea n-am mai auzit-o să vobească. Nu este de mirare că Dumnica cînd Nina pregătindu-se să iasă la vot mi-a zis:„Totuși, nu mergi?” ”Nu, - am zis hotărît, - treizeci de ani am votat!” ”Mai votează unul!” - m-a îndemnat ea. Știa ce spune. Are gîndire matematică. Așadar, uitîndu-mă peste fereastă, spre infinitul ploii, am linitit-o:„Ploua. Mă duc în turul doi. Deci, frații mei, iubit popor marile , sfintele biruințe se obțin doar o singură dată.Urmînd ca mai departe să fie doar apărate. Haideți la 15 noiembrie, cei care ați obținut biruința, precum Nina prin ploaie, cei care la un moment dat vați îndoit în ea, cei care ați amînat votul pentru turul doi, haideți toată suflarea de acasă și din diaspora să ținem cu dinți biruința. Pentru că din urmă, pas cu pas vin nenumărate generații, care să ducă neamul spre  civilizație și carte. Să desăvîrșească această minunată legendă a Maiei, o plăpîndă ființă, cafirul de iarbă, care a biruit Dragonul, savîndu-și neamul.

 

duminică, 1 noiembrie 2020

ITACA

 Da, viata-i viata. Sally a ajuns la Londra. Si zburda fericita. Ana mi-a trimis un videou. Ciinii, ca si oamenii , isi au destinul lor. Iubesc. Sufera. Se despart. Numai ca o fac in tacere. Unii mai fericiti. Altii mai putin fericiti. Acum am s-o stiu si pe asta. Cineva le scrie indiscutabil, fara sa ne intrebe, in cronica veciei. Oare doar intimplarea?

                      ...

Cerul Schinoasei. E ca o catedrala azi. Maret. Si soarele lui. Obosit. Vested. Ca un peregrin care scapata, se prelinge printre crengi ,isi cauta  adapost in frunza amortita a verii. Firul de iarba sta nemiscat. Verde. Necosit. Indiferent la toata Creatia. Ca un Cirmaci.

                                                                           ...

6,4 km. Record de toamna. Nimeni nu respecta regula.M-am saturat. Nimic nu trebuie sa vorbim. Nimic nu trebuie sa-i invatam pe altii. Trebuie sa ne dezvatam a vorbi. Trebuie sa nu putem vorbi. Trebuie sa murim. Ca sa ne putem auzi, din morminte, unii pe altii.

                                                                          ...

 Elena Lupu, cumnata mea,  a suportat covidul la faimosul spital Toma Ciorba. Acum scrie pe Facebook despre florile sale :"Frumoasele mele.Au supraviețuit  cit nu am fost acasa.Trei săptămîni." Da, trebuie spus, florile nu doar supravietuiesc in conditii vitrege, in desert si in pustie, florile asteapta, florile iubesc in viata noastra obisnuita. Mai puternic decit oamenii.Cineva trebuie sa ne astepte in Itaca, macar un fir de iarba, ca sa izbindim.