Mîna ţintuit-a lui Iisus

E primăvară. E iarăşi primăvară.O primăvară cu  un vişin nebun la ferestrele mele din Dealul Schinoasei.Nu l-am  mai văzut niciodată să-nflorească aşa. E nebun şi se rupe de floare. O vedenie în miez de noapte acest vişin. O haină dalbă la migit de zori. De parcă ar fi venit tata, de undeva de departe, şi iată mi-o întinde în fiecare dimineaţă şi-mi zice:"Ia haina, copile, îmbrac-o şi mergi!" Odată demult ,în copilăria mea îndepărtată, cam pe vremea aceasta, de Florii, cînd înfloreau vişinii, inainte de Paşti, tata mi-a cumpărat de la tîrg un costum nou nouţ. De velur.Cu o sumedenie de buzunare.Şi o pereche de sandale.M-a mîngîiat pe cap, cu mîna lui bătucită de munci, şi mi-a zis:"Ia haina copile, îmbrac-o şi mergi!" Am îmbrăcat-o   şi cu Veruţa Arapu de mînă, o fată din vecini, am mers la şcoală. Se zbiceau cărările, drumul abea migea, picioaoarele noastre erau uşoare-uşoare , pentru prima dată ţineam o fată de mînă, şi alergam,alergam şi alergam.Şi nu mai ajungeam nicăieri. De parcă ne-ar fi crescut aripi.De parcă  unghiul cucoarelor din înalturi ar fi ţipat în inimile noastre. Niciodată n-am fost mai fericit ca atunci.Nici pînă la drumul acela.Nici după el. Este drumul vieţii mele pe care odată făcut, sau odată împlinit, sau odată rătăcit, sau odată pierdut nu l-am regăsit niciodată.Mereu l-am căutat şi mereu mi s-a părut că-l am în faţă.Mereu am căzut căutîndu-l şi mereu m-am ridicat aflîndu-l.De găsit însă niciodată nu l-am regăsit..Chinul vieţii acest drum.O taină care vine poate de la mîna tatei,încărcată de muncile grele, de la unica ei mîngîiere ce  nu s-a mai repetat niciodată. Sau de la mîna fetei acelea, Veruţa Arapu, furată şi ea din palmele mele, de alte munci şi mai grele.Sau de la costumul acela de velur cu buzunare multele,  pe care mereu mi l-am dorit şi nu l-am mai avut.Atîtea costume am cumpărat în viaţa mea. O adevărată manie.Şi nici unul nu mi-a venit. Ba au fost mai mari. Ba mai mici. Ba sclipitoare.Ba sărăcăcioase.Pînă cînd într-un tîrziu m-am pomenit în această înaltă casă de piatră din Dealul Schinoasei.Plină de haine care nu le mai îmbrac.Şi de cărţi care nu le mai citesc.Şi de singurătate care mă îngroapă.De ani de zile mă îmbrac doar într-un costum de sac.De ani de zile citesc doar Psalmii .De ani de zile îmi plîng păcatele. Şi de ani de zile mă întreb: ce este în cele din urmă această casă a mea? Un loc al minţii mele? O avere? Un turn de simgurătate? Un sălaş al sufletului? Sau ce? Şi tot mai des din vechile cîntări de mii de ani ale lui David, din aceste desăvîrşite rugăciuni, răzbate doar un singur verset, ca un epitaf : "Şi am aşteptat pe cel care m-ar milui şi nu era şi pe cel ce m-ar mînghîia şi nu i-am aflat." Să fie oare această podoabă a mea, acest chin al meu , această viaţă a mea un simplu accident. O întîmplare care s-a întîmplat înainte de a se fi întîmplat? O  aşteptare absurdă? Dacă e aşa atunci şi rugăciunile mele din iarna aceasta şi de pînă la iarna aceasta şi de după iarna aceasta sînt absurde.Un strigăt din nimic spre nimic. Iată însă că de undeva de sub viforul alb al vişinului, ca un paradox, răzbate o cărăruie albă de petale.Parcă e de departe din copilărie .Şi parcă e de aproape de la Mănăstirea Ţigăneşti.Se scutură  de glodurile iernii, de gropile primăverii, de pietrile de dezbin ale lumii şi urcă încet spre şoseaua Balcanilor. De acolo o rupe în viteză spre Europa, dulcea mea Europă, face un cerc la Milano, o îmbrăţişează pe Ana şi se  întoarce cuminte în Dealul Schinoasei, la pragul casei mele.Iată şi minunea.Iată şi marele meu drum .Iată şi mărturisirea mea.Alerg, sîrguiesc să n-o pierd. Nu dovedesc să mă apuc însă de mînerul uşii şi undeva în Pădurea Domnească  răsună o împuşcătură. Apoi încă una la Mănăstirea Ţigăneşti.Şi încă una în rugăciunea mea de Spovedanie.O diavolească treime.Şi totul s-a prăbuşit.Totul s-a-nchis.Stau iarăşi zăvorît în casă.Pentru ce să mă mai rog ? Pentru casa aceasta care e păcatul păcatelor mele? Pentru uşa ei care nu se deschide nici nu se închide? Pentru ferestrele ei care nu dau nicăieri? Absurd. Sau poate totuşi pentru vişinul ei de sub geam? Care de fapt nici n-are nevoie de rugăciune.El înseşi este o rugăciune.Un suspin ce cuprinde necuprinsul.Şi rugăciunile mele.Şi venirile şi plecările Anei.Şi dorul de pruncie al Veronicăi.Şi toată nebunia lumii de afară.Şi nimicul nimicului. Cred Doamne, ajută necrediţei mele.Binecuvîntează  Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, această scurtă rugăciune a mea.Şi suspinul vişinului de la geam.De unde iată se întinde spre mine-n ascuns  mînă ţintuită de mire a lui Iisus, fiul tău.Departe pe muntele Golgotei.Aproape la Mănăstirea Ţigăneşti. Sau în chiar însămi mireasă inima mea.De păcatul şi orgoliul omenesc. Iau haina,  îmbrac inima şi merg. Amin!