CERCUL 2.JURNAL SĂPTĂMÎNAL LA EOROPA LIBRĂ

               JOI , 2 MARTIE
    În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros , cu coperțile tari, ca o carte ,ce am de făcut pentru ziua curentă. Un obicei absurd, încă din tinerețe , pentru că  puține din inscripțiile mele devin fapte de viață.Dacă aș aduna toate caietele pe care le-am împlut în viața mea, toate inscripțiile și intențiile, ar fi trebuit să ridic potrivit lor un munte aici în Dealul Schinoasei sau undeva aiurea, într-un pustiu. Așa însă doar o brumă de lucruri s-a ales din zbuciumul meu, nici tu carieră, nici tu literatură, cîteva nuvele, nimic mai mult.Demult , pe cind lucram la vechea "Cultură " , marele Zenon Reaboșapca, primul judecător al texttelor mele literare, vazindu-ma într-o zi trudind la aceste inscripții mi-a zis filozofic:"Știi ce înseamnă asta? Niște muci! " A vorbit de parc-ar fi fost un proroc. Dacă viața mea sau oricare alta viață din țara aceasta e niște muci, constat eu astăzi , notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune , etc .., atunci de ce le fac eu oare, la ce bun acestă țară? Sînt întrebări fără răspuns, o rațiune a iraționalului, sensurile căreia le prind doar pe multpătimitul meu traseu, care iată iarăși e plin cu haite de cîini.Cît n-am luptat eu cu aceste haite sălbatice.Cu primării, cu primari demagogi, de pe sector și din centru, cu cîte metode, totul în deșert.Pînă cînd n-am tăiat însă, din brațul vișinului , cu sînge, de parcă aș fi tăiat din trupul meu, un toiag pe măsura palmei și brațului meu, n-am putut să scap de ele.Astăzi acest toiag este nu doar armă pentru cîini, ci și păstor de gînduri, a unui sens ascuns al cercului care m-a adus iată pînă în curtea liceului. Cu Dodon e clar, î-mi zic ,vazind-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele de prin unghere și colțuri întunecoase.  Dar Maia ,mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine , dar și pentru Mișa Ghimpu , din vârful cireșilor mei, pe care ,după Iura Roșca și  până  la Maia ,l-am  votat neîncetat.Ce face , așteaptă o nouă roadă? L-a prins pe Șor sau a vândut pupăza și el? Iarmarocul e mare, greu te descurci. Întors acasă am lucrat toată ziua. În toamnă trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea ese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă , mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă.Nu cred că va fi un roman.Sînt totuși un nuvelist. Pe amurgite, apar iarăși haitele și hamaie cu voci amorțite și flămânde pe sub ferestre. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cit a trecut de cînd a pierit? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul sau,neclintit de nimeni, precum singurătatea mea, umple tot Universul.
                                                               * * *
                                                   VINERI  ,3 MARTIE
  De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski.Îmi place mai ales "Amintiri din casa morților,care este de fapt o carte cu o serie de portrete . Iată bunăoară Achim Achimici , care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare.Ii prepară ceaiul.  Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea sa ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat  punctează neasteptat:"O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă."Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna  ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală ,ci un simplu păcat. Adică viata.E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină din Dostoievski. De exemplu , să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună ,într-o bibliotecă pentru posteritate, precum spunea Saramago .Iar sie să-și lase doar Biblia și suferințele. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și evanghelie.Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capătȘi nu doar să-l trec, dar și să găsesc niște sensuri care transced de la o zi către alta.Să trăiesc o viață și să reușesc să scriu o carte pînă la capăt.Să iubesc un om, măcar unul, pe lumea asta.Tot pînă la capăt. Cu jertfă. Așa că seara cînd nepotul a venit  cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpere un baston fain, ca la europeni, am zis:„Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur.Cîrja tatei, dar de papt toiagul meu.Și mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr la geam buburuza pierdută în pragul casei din Dealul Schinoasei și al copilăriei mele îndepărtate.Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele.”Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii.Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care te-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai  puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada.Cine știe poate ca atunci ,când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară , iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani.” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.Tocmai cînd m-a sunat Ana, din Londra:”Tata, la mine totu-i OK!„          
                                                               

                                                               

CERCUL. JURNAL SĂPTĂMÎNAL.RADIO EUROPA LIBERĂ.

 LUNI
 O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor.  Dimineață devreme, privită de la balcon, Valea Grecului plutea într-o ciață abea perceptibilă, copacii, cărările, viea, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță, stejarul măreț de lîngă ea, prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum , după ce soarele s-a ridicat și împresurările de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă.Acolo devale si aici , în ogradă la mine, firea se scaldă desăvîrșită în lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare, pînă în cele mai mici, infinitezimale detalii. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală din împrejurimile casei și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea sub tălpi,dar și în depărtare, pe zare traseul meu de primăvară și vară. A fulgerat ca un vis. Mai întîi ,vișinul de la care încep minunatele mele plimbări de vară, partea mea esențială de viață.De parcă s-ar fi desprins dintr-un fuior urmînd pentru început strada Schinoasa Nouă, căptușită cu case de două etaje, proaspăt ridicate de noua boierime moldovenească. Apoi stadionul , blocurile jerpelite cu multe etaje, ca o amintire a timpurilor de odinioară. Cît de puțin își dorea atunci omul.Două odăițe la etajul nouă, veșnic inundate de vecini, cu geamul spre vacarmul celei mai aglomerate șosele din Chișinău .Atîta m-a făcut fericit, pe mine și pe milioane de oameni. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”.Alături de liceu Vila Verde.Și mai departe Valea Grecului. Apoi iarăși vișinul din celălalt capăt, dinspre Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată ,cînd îl reiau, după lungile pauze de iarnă, mă ridic către vișin și-ntreb ca în rugăciunea ceea nocturnă: „Iată Doamne, drumul îl am în în față și cumpăna îmi stă înainte .Îl voi mai trece oare încă odată, vișine al meu?„ N-am reușit să-mi adun gîndurile însă și am lunecat, mai să calc   pe o buburuză.De unde s-a luat pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, de sub care coajă a vișinului, unde și încotro a pornit atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat am renunțat.M-am întors în casă și-am trudit, cu traseul în minte, toată ziua la masa de scris. De fapt , în pat căci patul pentru mine , cu problemele de spinare care le am, este și masă de scris. Și loc de dormit.Și loc de plîns.Și loc de sperat.
                                                                   * * *
                                                                 MARȚI
  Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, dintr-o firidă a porții unde a stat ascuns toată iarna, și echipat cu o scurtă călduroasă, cu ghete sportive am pornit iarăși ferm decis să cuceresc traseul de primăvară pe o vîntoaică aprigă de început de martie.Cînd la poartă: cine credeți că mi-a ieșit în cale? Iarăși buburuza.Exact sub tălpile mele.M-am oprit cu mîna pe clanța porții și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cum luptă cu vîntul, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină,înapoi pe vișin, printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit.Cine știe unde e puterea și unde e viața adevărată pe lumea aceasta, în mînele cui? Vîntul suflă unde voiește , spune evanghelistul, și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință , care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu pe care îl parcurg de ani de zile și care de fiecare dată mi se deschide cu nou sens. A unui nou post .A unui sens care mereu îmi scapă în viață, potipit printre deznădejdile ei.A fost fost Rem, cu viața lui scurtă. Afost Ana, care a plecat fascinată de Londra.Acum ce-a mai rămas.O buburuză întîmplătoare. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare. Doamne cîte posturi n-am început eu în călătoria mea pe pămînt și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor.Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării.În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni, totul. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne, toate cîteși le am și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris.La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara ,cu inima plină,  m-am întors peste geam și am zis:„Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că...” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut.De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, atent și cu teamă, lăsînd-o în drumul ei etern către taină.  
                                                                   * * *
                                                               MIERCURI
  Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît cea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pretudindeni, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Parcă mai eiri am poposit în mahalaua aceasta de margine a Schinoasei cu un puiet de vișin de la tata subsuoară. Am cuprins cu vederea împrejurimile minunate , am făcut o groapă și l-am plantat, ridicînd și un gărducean în jurul lui, nu cumva cineva să pună ochiul pe locul meu. Cît de mare însă și vînjos a crescut de atunci, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă.Este unicul meu sprijin la greutăți pe lumea aceasta. Deși astăzi la auzul noilor atentate din Londra s-a cutremurat și el. Ana, nu sună, tace. De ce oare? O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot ce a mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă a iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în  orice clipă. Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica.Răul și binele , moartea și viața se luptă la hotarele ei. E înseși creația.Cuvîntul între tăcere și vorbire, duhul pe care, așezat la computer , cu ceaiul matinal în față, încerc să-l prind din imensitățile ecranului.Și tocmai, cînd părea că l-am prins , mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie.Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina.„Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?”- întră el plin de suflet pe ușă. „Care cîrjă?” - tresar eu. ”Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tucma m-o strîns la inimă.Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știem ce înseamnă asta.” A spus, a luat mașina și s-a topit.Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Sigur că este toiagul meu pe care ieri, după plimbare, porăindu-mă cu lădița poștală, l-am uitat lîngă poartă. De unde însă această potrivire cu bățul lui tata? Cînd? Să fie oare aceiași palmă modelatoare întipărită din jenerație în jenerație ,de mii de ani , pe capătul noduros al lui? Cum? De către cine?
                                                 

PLÎNSETUL BĂRBAȚILOR

   Primăverile nevasta cumpără de la florării o sumedenie de vazoane  cu flori.Petunii, mușcate pe care le expune afară, pe balcoane pentru frumusețea ochiului.Toamna le strînge și le bagă în beci, la iernat, unde de obicei toate pier.Anul acesta le-am luat la mine pe geam, cum făcea mama. Și le-am salvat, au slobozit boboci, gata să-nflorească asupra primăverii. Am așteptat. După cea roșie , am adastat-o pe cea albă. Toate zilele și nopțile acestea am stat cu ochii pe ea. Am privegheat.S-o prind când  se deschide.Ca o recompensă pentru grija pe care i-am purtat-o în iarnă.  Degeaba.Doar o clipă am ațipit și atunci s-a deschis pe-ntuneric.  Iubirea la mușcate , ca și la oameni, e taină .Probabil , de asta există mărturisirea unde iubirea și păcatul se-ntilnesc dimpreună.
                                                                       * * *
Astăzi emoțiile sunt tari. Dau peste maluri. Am imprimat Jurnalul Saptaminal la Europa Liberă. Am văzut oameni care nu i-am văzut de o viață.Femei peste care au trecut vinturile aspre ale vietii și care, uimitor,  nu le-au  frint,au rămas cu aceiași capacitate de a iubi viata. Și Mihaela Perciun .Si Valentina Ursu, care ieri într-o emisiune de autor cu locuitori din nordul Moldovei afirma:"Pentru prima dată am văzut mai mulți bărbați care plâng. " Este o frază memorabila ,cit un roman, la care astăzi ,iată  , cind mă  fotografia  din toate unghiurile am adăugat și plânsetul meu.
                                                                      * * *
Ninge peste Schinoasa, cu o ultimă ninsoare, cu floare de vișin, ca o esență a iubirii.
                                                                      * * *
 Halla.Pâine evreiască. Asta a copt nevasta astăzi. Evreii pe lingă număratul banilor au și niște aptitudini culinare superbe.Lucruri pe care le-a deprins de la ei admirabil. Laudă ei din toată inima pe facebook.
                                                                       * * *
Am niște visuri emblematice de iarnă neterminate.Care se prăbușesc și mă trezesc. Printre ele unul în care tata încălecat pe un armăsar sur ,cit o avere, adus de la Fetești, unde pentru insamintarea iepelor a pus casa în gaj, ese la plimbare și pierde în galop pălăria , iar eu o culeg de pe jos și aștept  cu inima frântă că se prăvale și el la pământ. Nu s-a prăvălit. Era tare.Asta atunci demult,in viață,cind grajdul era plin cu iepe. Dar iată că acum  îi string diminețile in palme pălăria botita și intreb: este posibil oare ,d-le Jung,ca un vis, cind grajdul acela nu mai este, s-a pustiit, a rămas fără iepe, să-l dea jos pe un om de pe coama?
                                                                      * * *
 Nu beau in general. Iar acum nici ficatul nu-mi prea permite. Așa că  ani întregi nu pun în gură nici o picătură de alcool.  Doctorul Groza îmi zice:"Ion, bea, dacă ai pofta bea, este chiar folositor din când în când."L-am ascultat si-am băut.Doamne, ce deliciu. M-am topit și unit cu cerul. Iată ce înseamnă asceza , adevărata măsură a băuturii și iubirii.Si nu doar. Stoicii, dar și sfinții părinți știeau acest lucru.
                                                                      * * *
Scara care leagă biroul meu de bucătărie și de tindă este nervul casei.Într-o anumită măsură, mai ales iarna, chiar viața mea. Pe zi o urc de sute de ori. Ca sa mănânc, să  beau un ceai, să deschid ușa la oaspeții nepoftiți și  încasatorii de taxe. Sa găsesc un cuvânt potrivit la textele mele. Sa leg o zi de alta. Tinăr fiind, parca zburam pe ea. Acum, după ce-au plecat copii, îi număr treptele. Și știți ce-am descoperit o zi are șaisprezece, iar alta șaptesprezece trepte.  Depinde  cu ce picior m-am sculat ?Ce e cu aceasta treptată,in plus sau în minus, mă  întreb? De ce? Când? Care? Și există oare? Iata asa o numărătoare.Zilnic.Si fără de spor.  Este o întrebare vitală, de Nobel , pe care intr-o zi ajungem sa ne-o punem fiecare  și la care puțini se încumetă săgăsească un răspuns.