miercuri, 15 august 2018

CEASORNICUL REGAL AL ANEI

E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii  curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus,  în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă,  plin de necaz , mă ridic și pășesc  prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător  de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb  scuip pe  umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou.  Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă  pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca  a fost , descoper acum,  singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde  Încastrat într-o cutiuță argintie ,  cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne  regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții,  cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam  și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica  aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie,  de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l  punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a  plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat  să aflu amănunte.  Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat  rămas bun? Și pe care alte pămînturi

                                                                    * * *
 Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani.  Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a  dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia   că monstrul acesta mă absoarbe  și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment  dat,  iadul  se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele  lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama  de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una  de sens. Licuricii.

luni, 13 august 2018

PATA DE PE ASFALT


Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut  școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și  cum,fiind azi,  ar fi furat  pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii  de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare  care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație  cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate,  parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor.  De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom  care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi  să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
                                                           * * *
 Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide.  Cum însă dacă  Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine?  Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare.  Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă.  Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală  capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob.  Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea.  Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla  de pe asfalt și textul  pe care urmează să-l scriu despre ea.