O FLOARE DE SUB PICIOARE

E sfirsit irsit de toamna si casa mea, ca pe timpuri la mama, se umple de crizanteme. Ziua mea. Ziua copiilor. Multe evenimente si multe crizanteme.Si iata ca din aceasta mare de flori s-a desprins o stibla de crizantema si-a cazut sub picioarele oaspetilor..Mai sa o calc si eu. Ca pe timpuri in tineretile mele de reporter ,la un concert din provincie, a unei mari cintarete , acoperite cu o mare de flori, multe din ele risipite jos , pe podele. Doamne cum a mai cintat. S-au cutremurt peretii. Putin mi-a lipsit sa ma indragostesc de ea. Doar o floare. Si de unde sa o iau in clubul acela de provincie decit de sub picioare. Doar ca nu am ridicat-o si nu i-am dat-o, frica mi-a fost sa n-o umilesc.. Poate de asta si-am purtat-o in inima intreaga mea viata. Ca pe un dor de cintece multe. Ca pe un vis de carti nescrise si desavirsiri neimplinite. Pentru ca intr-un sfirsit sa-mi cada iarasi sub picioare, ca semn de fericit naufragiu. Si accept ca in viata pot fi si alte impliniri, simple de tot. De exemolu.,sa ridici de pe jos o floare , cu un gest de profunda noblete, si sa o pui intr-o vaza ,separat de marea de flori, intru amintirea marilor artisti, care coboriti de pe scena au intrat in uitatre.

NU ESTE OMUL

  Eri toată ziua cu o altă frază din Fiodor Mihailovici Dostoievski, care spune Bursov, unul din interpreții săi principali, este deviza scriitorului: „Nesti celovec, ije ne sogreșit.” Am raportat-o la toată opera scriitorului, la destinul lui. Am trecut-o,ca s-o-nțeleg, prin viața mea.Am vînturat-o prin toate dicționarele din biblioteca mea.Am tradus-o în zeci de variante, pe care le-am șters și scris din nou.M-am consultat cu prietena mea, Eugenia David, o foarte bună traducătoare. Pînă la urmă am dat mîinile în jos și am scris pe un petec de hîrtie, lipit de ușa bibliotecii:” Nu este omul, pînă ce nu va fi păcătuit.” Cu gîndul că poate cineva mă ajută azi, sau mîine, sau undeva spre sfîrșitul vieții,, pentru că dincolo de aparenta ei simplețe se ascunde o adîncime înspăimîntătoare.Poate chiar destinul umanității.
                            ***
E toamnă,o toamnă atît de de adîncă aici în Dealul Schinoasei,încît parcă o văd pe Ana prin gălbenușul de aur al soarelui grăbindu-se spre muncă,acolo departe prin cețuri, la Londra.E toamnă , o toamnă soră cu veșnicia încît aud printre tăcerile ei,cum cade frunza.Iat-o se rupe din creștetul vișinului, face cîteva piruiete prin aer, se rotește și pică.Nimic mai măreț în lume decît această cădere.O viață de om încape în ea,Totul.Citeam măi dăunăzi la un călugăr de pe Atos că fiecare frunză pe lumea asta are identitatea ei absolută,unică și irepetabilă, asemeni omului. Pică frunza,deci, aici în Dealul Schinoasei, se aude cum pică fruza pînă la Londra și-n Europa.Pic eu.Pică Dealul Schinoasei.Pică Streleț.Pică Lupu.Pică oligarhia.Pică Europa.Pică civilizația.Totul se duce dracului și clipa și veșnicia.Și eu iată mă bucur ca nebunul.Dar știți de ce, pentru că am la geam un prieten al meu, cu un trunchi prin care aud,printre căderi, cum urcă iarăși frunza. Urcă omul.Același și mereu altul.Fratele meu care-mi dorește binele și mereu face răul de-a pururi.                                                              
                                                               ***                                                                      
Cineva dintre prietenii mei mai noi mi-a băgat pe peretele meu de Facebook niște domnișoare cu țîțele goale.Altcineva s-a grăbit să le apricieze.I-am radiat și pe unii și pe alții.De acum înainte ușile mele pentru astfel de oameni sînt îmchise.Nu înainte însă de a le spune că altele sînt femeile mele. Și altul sînul lor.Poate îmbrăcat în mantia toamnei acestea desăvîrșite.Poate cufundat în albastrul cerului ei. Acolo departe, la hotarele dintre creat și necreat, unde legile firii se suspendă și unde minciuna se preface în adevăr, iar gestul de jlob devine printr-o mare minune unul de mare ascet.Un sîn desăvîrșit, temeinic ascuns, de orice ochi omenesc,motiv pentru care.vorba lui Marian, rușinat, un timp mă retrag. La fel îi sfătui și pe prietenii mei mai noi, pentru că drumul e lung, cere putere, multă rușine și nu se știe cine ajunge.                         

MĂRTURISIRE PE HÎRTIE

  Am ascultat și eu în direct , de la Parlament, de pe tribuna centrală a Țării, luarea de cuvînt a lui Vladimir Filat după ridicarea imunității sale parlamentare și înainte de arestul preventiv provenit dintr-o pîră pentru complicitate la furtul miliardului.Ce să zic, așa, omenește vorbind este cutremurătoare.O mărturisire de fapt, care zice el de acum înainte, avînd timp berechet, urmează să o pună pe hîrtie în izolator.Pentru istorie adică, drept cel mai viu document despre zbuciumatele vremuri ale democratizării.Și pentru sine, aș adăuga eu, pentru eul său lăuntric care de acum încolo ancorat în ea, strivit de ea,renăscut din ea, urmează s-o repete la nesfîrșit ca să-i adaoge noi și noi amănunte și să-nțeleagă într-un sfîrșit că altul e sensul vieții aici pe pămînt decît avuțiile și măririle.
   Eu altceva însă mă întreb dacă au înțeles cumva acest lucru și cei din sală, care au votat unanim pentru ridicarea iminității lui Vladimir Filat.Căci este nedrpept să-i promiți unui popr marea cu sarea ca să întri în Parlament și după aceea să-ți faci doar interesul tău propriu, deosebit de al țării.Ceea ce se întîmplă acum la noi în Moldova este o compromitere totală a democrației și liberalismului.Așa ceva nu se iartă. Nici sus, în cancelaria Domnului.Și nici jos, în cancelariile lumii. Doar dacă te apuci și te mărturisești.Pe hîrtie.

                                                                     ***
 Am citit acum cîteva dimineți un eseu al lui Vitalie Călugăreanu, ziarist de vocație de la Deutsche Welle,publicat în cadrul proiectului ”Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova” , despre presa din RM și m-am îngrozit. De fapt noi nu mai avem presă liberă.Analiști, păduchi, găinari, oricum nu ne-am numi, toți sîntem puși în buzunarul cuiva. Intuiam acest lucru.Iată că acum este formulat de către cineva aproape științific,pus într-o schemă matematică.Și dacă presa manipulează opiniile mai dihai decît pe timpurile comuniste, atunci cine spune adevărul? Politicienii? Ridicol. Profesorii ?Greu de tot. Scriitorii? Compromiși și ei definitiv sărmanii. Ajuns aici parcă presimt că cineva mă apostrofează:”Dar poporul, Domnule? Ai uitat?” N-am uitat. În toată istoria noastră n-am renunțat nicicînd la acest apelativ salvator:„Poporul!” N-am uitat nici noi. Nici părinții noștri. Și nici părinții părinților noștri.Iar uneori, simțindu-i muțenia,chiar l-am inventat.L-am tot chemat. Și cînd a vorbit ne-am îngrozit.Altfel cum se explică asemenea fenomene, curat anomalice, ca Usatîi la Bălți, Șor la Orhei, și Dodon la Chișinău.Și atunci ce aș putea face eu diminețile decît să deschid Biblia și să citesc un pasaj oarecare, la întîmplare, după care să purced în tăcere, la recuperarea cuvîntului.Și dacă-l găsesc în acest mare haos care s-a instalat în jurul nostru, dragii mei prieteni, să-l pun pe hîrtie sau să vă dau cîte un like,tulburător, adevărat și promițător ca toamna de afară.Faceți și voi același lucru și poate într-o zi ne regăsim , devenim un popor cum am fost, înainte de comunism, capitalism și oligarhism.Altfel fără cuvînt de-nceput ne destrămăm.