Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” Bine !” -zic. Si dau să închid.” Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele. Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată. Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult pe altuia.Mai întîi , consăteanul meu Ion Văluță a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, prorectorul lui Rădăuțan. Apoi, împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului ,fiind învinuiți de naționalism.Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Pentru ea a lăsat tot și a călcat peste toate.Între timp au murit frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere. Acum a rămas doar el și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat„Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Punct.
* * *
Credeam ca după ce l-au făcut americanii, după ce l-au călcat greiderile lor de mare tonaj, după ce i-au sapat canale de scurgere prin pădure sergenții din trupele lor de elită, după ce l-au netezit tavalugurile lor , drumul Tiganestilor va sta teapan, neted ca palma prin secole. Nu este chiar așa. Iată renumitele lui gropi au apărut iarăși. Înseamnă că va da o ploaie mai mare, o iarna mai grea, o furtună și intr-o zi vom descoperi ca iarăși s-a-nchis , s-a prăbușit ,nu mai pătrunde încolo și nu mai ese de acolo nimic, nici măcar gipul Mitropolitului. Doar o cărare știută de o bătrânică din Onești. Și Duhul Sfânt. Cu dările de la alții și către alții n-ajungem departe. E vremea sa ne dăm nouă înșine. Semn că marii noștri erarhi și strategi mitropolitani trebuie să se grăbească cit mai este ea-n viața sa fixeze bornele acestei cărări și poate chiar să pună umărul la restabilirea trapezei și bibliotecii , această minunată bijuterie arhitectonica care a adăpostit pe vremuri călugări de o mare credinta, cultură și probitate morală ,vorbitori de limbi europene. Altfel riscam sa nu mai ajungem niciodată la unirea credinței și la cunoștința slavei celei neapropiate a Domnului, cum spunem în pravila noastră de dimineață în fiecare zi de cum ne trezim și spălăm pe față
* * *
Părintele Irinarh, starețul Mănăstirii Tiganesti ,duhovnicul și călăuza mea prin labirintele încâlcite ale vieții de azi și-a sărbătorit zilele trecute ziua de naștere. Mai să nu-l găsesc în Mănăstire. Modest și ascet în trai fuge cu bună știință de aceste manifestări care pe an ce trece devin tot faste în mijlocul clerului nostru.L-am cunoscut și l-am ales întâmplător, la un ceas de destainuire izbucnit pe neașteptate. Și m-am îngrozit. 50 de kilometri până la Țigănești. Și 50 înapoi. 100 de kilometri la fiecare sfat. Iar eu sunt omul care are nevoie de 100 de sfaturi pe zi. De atunci am vrut să -l schimb de nenumărate ori.Pe cineva mai comod , în oraș .
Multumesc Domnului ca m-a oprit. Altfel nu aș fi înțeles niciodată că duhovnicul nu este pentru a plânge pe umărul lui la orice poticnit de picioare.Nici pentru a explica sau pune capăt suferințelor. Duhovnicul este pentru marile, rarele rascruci ale vieții,gata sa te smintească , cum spunea mitropolitul Limasolski, cind intri în biserică lup și eși om.
* * *
Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu a avut o iapă Malaxa care atunci cînd se-mbăta, deseori crîncen, pînă la pustiire, îl aducea cu „bidarca„ drept în prag .Și-l preda cuminte maicei mele , care-l lua la blesteme.
