sâmbătă, 20 ianuarie 2018

RÎNDUL NOSTRU SĂ FACEM MINUNEA

Aud ca la Chișinau in septembrie 2018 se va desfașura Congresul Mondial al Familiilor.Aud si nu-mi vine a crede. Aud si m-a intreb: cui i-a venit in gînd această poznă. Să  convoace un Congres al Familiilor intr-o țara unde familia trăiește poate cell mai mare șoc de la aparitia ei. Ca sa vorbeasca despre ce? Despre uriașul val de migratie ,despre despărțirea cuplurilor, despre pustiirea satelor, in timp ce solutia se afla la  suprafata, pe buzele oricarui prunc alăptat:locuri de munca pentru părinți.. Cineva e surd probabil si face congrese pentru  muti.

                                                                             * * *
De ce ni se intimpla mereu lucruri de care ne temem? De ce tragedia  "Oedip  rege" ramine vesnic vie? De ce incepem sa vedem doar atunci cind ni se deschid ochii intunericului, al marilor suferinte? Cum sa ne purtam azi cu raul , care a devenit o parte a vietii si  nu poate fi eliminat din ea ,ca el sa nu devina un rau si mai mare?Iata asa o suma interogativa acumulata printre sarbatori, timp in care am trecut de la Jung la Murakami, apoi la Ferrante si brusc m-am intors la Sofocle. Virajul omului modern. O nebunie.Dar poate si o cautare de sens, care ,in loc sa se arate din fata,  raspunde din spate .
                                                 
                                                                          * * *
Mănăstirile s-au impodobit in albul botezului.  Un alb pur.Un alb pe care mama isi cosea minunatele sale flori ,din matcale in toate culorile lumii.Ca mîine, ca pe o ninsoare de azi , iși îndrepta degetele amortite de ac , răsufla ușurat si așa dintr-odata florile  pe care le-a cusut toata iarna se  ridacau de sub miinele ei  și se contopeau cu alte flori ,argintii  ,de pe geam. Si  acum venea rindul nostru să facem minunea.Ne aplecam peste ele cu rasuflarea fierbinte si le sarutam dureros ,pînă la lacrimi, pina cind  se topeau, dezvelindu-ne sinul virgin al iernii.Sinul pruncului din Betleem si colindelor nemuritoare.

duminică, 7 ianuarie 2018

LUMINILE DE PE RÎUL SINGURĂTĂȚII

Intotdeauna de sarbatori  ,dupa clipele frenetice ale  reintilnirilor, ale colindelor, ale amintirilor,ale meselor pline  ,vin asa  de odata,pe neprins de veste cele nostalgice, prevestitoare de desparțire. Nu stiu daca le-ați simțit vreodata. Ele vin cam pe la mijlocul sărbătorilor,pe la capătul meselor, ca un revers , si se cuibaresc in sunetele stridente ale  farfuriilor vîrfuite în chiuveta de la bucătărie, in pașii furișați pe scara de la camera de dormit, in sunetele  încrucișate ale telefonelor mobile, care incet, incet te absorb ,te prind si te duc pe nesimțite într-o altă realitate, facindu-te riu de singuratate. Asta e legea vieții, contradictia sufletului si universului. Sarbatorile. Clipele de vesnicie. Luminile de pe rîul singurătății.. Care vin si se trec. Ne intilnesc si despart de oamenii dragi.Prin întunericul vieții și nopții.Iată de ce în preajma lor pun  la capatul patului faimosul roman al lui Dostoievski "Amintiri din casa mortilor".El m-a salveaza. În pofida marilor mele ezitări și confuzii.”Pe lîngă evlavia sădită din copilărie în sufletul lor, - se referă Dostoievski la sărbătorirea Crăciunului în penitenciar, - ei simțeau instinctiv că , cinstind cum se cuvine această sărbătoare, se apropie oarecum de lumea dinafară, că nu sînt cu desăvîrșire uitați de soartă și izgoniți din rîndul oamenilor, de vreme și în temniță le este dat să împărtășească o bucurie a tuturor.„ Citesc de ani de zile la sărbătorile de iarnă  această capodoperă .Este de o simplețe cuceritoare. Nici o notă falsă.Omul adevărat după care tînjim cu toții..Nicaieri in alt pasaj,la nici un autor, n-am intilnit o legatura mai strinsa dintre deceptia sarbatorilor si credința in viata.Dintre singuratate si om.  Libertate  și umilință. O legatura care pe an ce trece devine tot mai evidenta, pe masura deceptiilor acumulate , a imposibilului, dar si a vietii care  pe cit se scurteaza devine mai fascinanta.Alta decit mi-am imaginat ca ar putea fi vreodata. Ca o virtute descoperită  într-un suflet de ocnaș.Anul acesta insa,nu stiu de ce, l-am  inlocuit pe Dostoievski cu Ferrante. Poate pentru ca si singuratatea are limitele ei ,pe care traindu-le ajungi la iubire .Sau poate pentru că postmodernismul este și el unul din copiii bastarzi al lui Dostoievski. Sper sa nu fi greșit.

                                                                       * * *
O3:04. Noapte profunda. Ultima pagina din "Kafka pe malul marii"  de Haruki Murakami.O intrebare ravasitoare la  sfirsitul lecturii rostita de Kafka Tamura,protagonistul romanului :"De ce a iubi ptofund pe cineva e acelasi lucru cu  a-l rani profund pe acel om? " Este un mister pe care Murakami cearca sa-l dezlege de la o carte  la alta.Mereu schimbindu-și unghiurile ,  dar intrebarea si autorul ei ,sub diferite chipuri, ramanind dureros același.

                                                                       * * *
Pe vremuri o stație de cale ferată  reprezenta un model de civilizație. Gara de trenuri Dondușeni  , cînd am descoperit-o, a fost ca un continent, ca o lume nouă, un miraj.Într-o seară am rămas să înoptez acolo, la sora mamei.Pînă a mă băga în pat însă , ca sa ascult trenurile, a trebuit s-o las ca să-mi spele picioarele. Asta a fost condiția nanei.Acum aud că Guvernul Filip anunță închiderea a 14 stații de cale ferată.Și atunci , dacă închidem gările și mor nanele, unde ne ducem, domnule Filip, să ascultăm cum șueră trenurile și cine ne spală picioarele?

                                                                      * * *
Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne ținem disperați unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa ințelegem.     
   
                                                                     * * *
Fum si ceață  eri. Si senzația ca ne mișcam , calatorim fara de nici o ținta. Undeva pe șoseaua Balcani,la intoarcere din Țiganesti,  intr-un sat,  fumul a patruns violent in cabina mașinii.Lena a frinat si l-a tras adinc in piept .Era fumul inecăcios al rășinei de brad, de la focul cu lemn, mirosul casei parintești ,cînd toți eram launloc, grămadă si sănătoși, lingă soba fiebinte. Brusc a devenit, pentru citeva clipe ,fericita. A trait o așchie din acel sentiment atoatecuprinzator care, imediat si-a dat seama, nu-l va reconstitui niciodata.Si-a accelerat iarași, prin ceață si beznă.