O UMBRĂ

Nu stii niciodata ziua. Azi am ridicat Dealul dintr-o azvirlitura. La stadion insa, cit l-am trecut, a aparut o alergatoare.De trei ori m-a depasit. Cu casca pe cap, nu vede  pe nimeni, doar pista.Alearga si sufla ca o locomotiva. Prima data m-am ferit. A doua iarasi , sperind ca se va pricepe sa ocoleasca. A treia oara insa am stat locului si-am intins toiagul. "N-aveti cu ce va ocupa?" - s-a izbit la mine. "Vezi toiagul ista?" - i-am zis. " Si ce-i cu el?" " Are 1,5 metri. Asta e azi masura iubirii fata de oameni." S-a uitat la mine ca la un nebun.
                                                                           ...
 Azi dimineață pe traseu l-am întîlnit pe Iovan, prietenul meu cu sechele de ichtus.Nu l-am mai văzut de astă toamnă. „Ce faci?” - îi zic bucuros.  Imi arată creasta unui pin măreț și locul pe care stă, un scăunel improvizat din cîteva pietre  și o scîndură șubredă. „Uuuuuuu!”- oftează el adînc. Asta înseamnă că evită băncile aglomerate din curtea liceului.„Cum te simți?” - îl întreb. Sare în picioare și merge.” Oooooo !” - îi zic eu și mă îndepărtez. Îmi place acest mod de a comunica cu el. Îmi inspiră credință. Azi cînd cuvîntul nu costă nici măcar un laic. Nici cît milioane de voturi în parlamentele lumii.
                                                                          ...
Viata devine viata. Eri n-am esit pe traseu. N-am putut. Sint zile cind stau lipit de pat, ca de cruce. Azi mi-am zis ca trebuie sa es. Traseul, oamenii de pe traseu, cititul, scrisul sint preocupari esentiale pentru mine. Daca le lepad este ca si cum as cobori in mormint. Cind sa es  insa la poarta am descoperit ca lipseste toiagul. L-am cautat prin toata ograda. In firida lui.Sub visin .Pretutindeni. Nu l-am gasit nicaieri. M-am gindit : viata mea nu este decit o umbra cu toiagull in mina.Metaniere. Chei. Carti pe care nu le-am scris. Oameni pe care nu i-am iubit. Prieteni. Totul am pierdut.Si iata acum toiagul.Poate ca Nina l-a mutat undeva.Trebuie neaparat sa-l gasesc. Altfel viata isi pierde sensul. Altul ,viu , nu am cind sa cioplesc. Si am pornit incert pe traseu.                                   

BIVOLIȚA NEAGRĂ

In anii acestea de singuratate  am invatat un singur lucru cu adevarat si pina la capat, cum sa lupt cu bivolita neagra. Ati vazut-o vreodata? Stiti cit e de frumoasa? Stiti ce muguri de coarne are? Ce trup mladios? Ce piept? Ce nari frematinde si fragede? Ce copite de smalt? Vine de departe , din grajduri de aur , si ma inconjoara, face cercuri ,cercuri, o splendoare a splendorilor, ma ademeneste si dintr-odata - pac cu copita-i barbara: ma pravale intr-o uriasa gaura neagra. De unde nu ma scoate nimeni. Nici o lege.Nici o putere. Nici cartile.Nici priietenii. Nici scrisul.Nici poetii. Nici Paraclisul. Nimic. Doar suferinta ,pina la capat, dincolo de care de fiecare data se deschide o usa. Niciodata nu stii: a vietii sau mortii.
                                                                           ...
Am esit pe traseu, pe minecate.Pustiu. Asa e traseul vara asta. Doar trandafirii, plantele,  copacii si soarele din fata ma insotesc in drumul meu matinal. Pustie a fost saptamina acesta si gradina lui Valeriu Nicolaevici, vecinul, sotul Dariei, decedata de Covid. Maidanezii veneau , miroseau strachinile goale si plecau. Simteau si ei ca s-a intimplat ceva. Iata insa ca astazi a esit. Are cea mai frumoasa gradina din Schinoasa. N-o poate lasa. Fara gradina moare si el. "Condoleantele mele, Valeriu Nicolaevici!" -strig de departe. Plinge. Iar eu adun toiagul in palma si cu inima strinsa urc pe traseu.
                                                                        ...
Pustiu traseul de dimineata. Doar jeepurile care vin din fata sau ma depasesc din spate cu viteza. Si trandafirii cu gheara ernii in ghimpi. Nimeni din insotitorii mei traditionali. Care au plecat. Care stau inchisi in case. Care au murit. Pustii  terenurile de joaca. Pustie si sub lacata curtea liceului.Pustii bancile de sub brazii solitari. Singure furnicile de sub ele sint vii si-si continua lucrarea.  Abea acum imi dau seama ca dincolo de cartile care le-am citit, rindurile care le-am scris si citiva oameni pe care i-am iubit, strins, pina la disperare, in acesti ani traseul de fapt a insemnat viata mea. Acum pasesc pe cararile lui, cu premature frunze de toamna, ca pe niste fire dintr-o uriasa plasa de paiangen si ma intreb infiorat:"Pina cind?"
                                                                       ...
Dac-ar fi viata numai vale. Dar mai este si renumitul Deal al Schinoasei de pe traseu. Mai este si scara din casa. Aceste doua constante ale vietii mele , muntele pe care sint nevoit sa-l urc si cobor zilnic. Uneori , pe caldurile de afara, prea anevoie, doar cu Sonetele lui Shakespeare si rugaciunile Sfintilor Parinti. Ce se va intimpla intr-o zi ,cind nu ma va ajuta nici asta, nu stiu. Voi sta probabil la poalele muntelui si voi recita aceste nemuritoare rinduri - "al frumusetii duh ajuns farime , si apoi prelins si el in marea frica" - cautindu-ma undeva pe creste.