miercuri, 20 iulie 2016

UN ROMAN PE CARE NU-L VOI SCRIE NICIODATĂ

Nu țin minte cu exactitate cănd am pășit pentru prima dată la Mănăstirea Țigănești. O fi cu vreo șapte, opt ani în urmă , împreună cu Valeriu Volontir, un împătimit după locurile noastre sfinte. Atunci mi-am ales drept duhovnic , așa dintr-o fericită întîmplare, pe părintele Irinarh. Atunci m-am mărturisit pentru prima dată. Și atunci am întîlnit-o pe această neobișnuită femeie , care mai tîrziu a avut să mă însoțească în toate peregrinările mele spre această sfîntă Mănăstire, la toată sărbătoarea și la tot necazul meu sufletesc. Sora Maria , așa îi spun călugării. E din Onești, zic ei , a rămas toată viața fată și-a apărut acolo odată cu reașezarea lor mai nouă , cu telefoane mobile și mașini , pe locurile sfinte  de altădată , care păreau că vor rămîne pîngărite pentru totdeauna.
   O ciudățenie a zilei de ieri, așa o califică oamenii, chiar și călugării. Eu aș spune însă că e din timpuri imemorabile, din veacuri, cînd omul știea a simți  și plînge pe celălalt om, aproapele său, de departe. Pentru că este de ajuns să simt într-o dimineață pe buze gustul amar al deznădejdii și ea , gata , îi în picioare , în Oneștii ei depărtați și uitați. Îmbracă cizmele grele din timpuri trecute , haina de sac , șalinca cea neagră  și pornește pe jos spre Țigănești. Ca o îndreptare. Ca o umbră a mea. Este unicul călător pe jos din țara aceasta. Pe care eu , oricît nu m-aș fi străduit în anii aceștea  nu l-am prins niciodată în drum . Mereu o găsesc în biserică . Mreu o aflu în mătănii. Cînd vine și pentru ce vine ,fără de osteneli , ani de-a rîndul, nimeni nu știe cu adevăratelea. Nici eu. Nici călugării. Poate că să curățe deznădejdile noasre ale tuturor. Poate că într-o bună zi să-mi întidă un pumn de caramele , asemenea tușei Catinca în copilărie: ”Ia maică țucerci, de la Domnul!„ Sau poate să desfunde un drum pe care l-am pierdut de demult . O taină  despre care Dostoievski spunea că doar în adînc de popor mai trăiește. Un adevăr spre care ne duc doar încălțările ei uriașe. Doar supărările ei nărăvoase. Doar cvadrilioanele ei de mătănii. Și veacuri de suferință ascunse sub spuza de cenușă a vieții.  
                                                                           * * *
Toți  scriu romane astăzi. Ion Anton scrie romane, Ion Vicol Scrie romane. Aurelian Silvestru scrie romane. Leo Botnaru scrie romane. Toată lumea scrie romane. Pînă și Nicolae Dabija, iată și el a prins gustul romanelor , este la al doilea roman. Și asta tocmai în epoca internetului, cînd lumea, legată mai mult de imagine, citește cel mai puțin și scrie cel mai scurt , uneori comunică fără cuvinte, doar prin semne . De ce oare? Sigur  că  dintr-o sete de împlinire, care  la o anumită vîrstă poate fi astîmpărată , cu puțin noroc, și dintr-o singură lovitură: un roman. Înseși cuvîntul roman spune ceva. Un mesaj transcedental. O suferință. O mărturisire. Un eșec . O viață pe care o regîndești mereu și o  reașezi  cu speranța că îi  vei găsi un sens pe măsură să răspundă  la toate provocările, chiar și cele ale internetului. Probabil de asta mai dăunăzi seara , după ce am primit imaginile Anei de la celălalt capăt la lumii , din Peru, am adăugat la ele  un scurt comentariu: ”Ce este omul? O spumă? Sau poate un Duh etern ? La asta mă gîndesc  culegînd pașii Anei din praful uneia din cele mai vechi civilizații ale lumii.„ Ca un preludiu la un posibil roman, care ,dacă să fiu sincer, mă cam sperie . Dar pînă la urmă ce este acest blog al meu , întreținut de ani de zile , dacă  nu  respirația tainică, ușor perceptibilă  a unui roman? Ce sînt primele mele nuvele  ”Șarga”, ”Știința vieții„, „Lela” decît începutul acestui roman. Ce  ascunde mai departe peregrinajul meu prin Chiținău, ani de zile, de la o gazdă la alta, cu sacii de cărți după mine, decît lupta pentru acest roman. Dacă  lăsam redacția și mă apucam de roman pierdeam casa. Dacă rămîneam în redacție pierdeam romanul. Planurile Domnului au fost altele. Mai întîi Ana. Apoi o altă casă , alta decît cea  pentru care mi-am   sacrificat romanul și tinerețile și care la un moment dat , după plecarea Anei, a devenit pustie. Un nonsens.Trebuie să vă închipuiți o tindă largă și încăpătoare  în care poți să întorci o căruță. Mai trebuie să  mă vedeți pe mine , viața mea de lup, înghesuit în această tindă  de ani de zile din care  nu există nici o ieșire  decît doar venirile și plecările Anei. Să deslușiți gîndurile mele  legate de   această ieșire. Și abea atunci o să  percepeți subiectul unui roman  la care gîndindu-mă habar nu aveam că este roman. Era doar viața mea întoarsă înapoi, de la un capăt spre altul. O încercare de a mă descurca în ea. Dostoevski spunea că  nu i-a plăcut niciodată să scrie. Marea lui revelație a fost gîndirea romanelor. Doar creditorii îl așezau cu forța la masa de scris. Tinda este marele meu creditor care m-a înghesuit cu toate bagajele vieții într-un colț fără de ieșire. Am rămas doar cu venirile și plecările Anei . Atît.Nici mai mult nici mai puțin. Toate puse pe  un cîntar care nu iastă nimic.Cu ce se vor termina oare? Este o  gaură neagră din care se naște un nou univers. Un roman pe care , cine știe poate nu-l  voi scri niciodată. Dar mă afund în ea cu disperare că cel puțin voi păstra măcar nuvelele mele pe care, asemeni femeilor pe care le-am iubit, nu le-am trădat niciodată    

vineri, 15 iulie 2016

DULCEȚURI DE CIREȘE AMARE

 Citesc „Amintiri din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievschi. Sînt la a treia sau a patra lectură. Am citit-o în studenție. Apoi făcînd  ucenicia scrisului. Apoi pe cea a vieții.  Îmi să revin la această carte  a  marelui scriitor și cunoscător al sufletului uman. Mai ales  atunci cînd traversez  căte un segment de viață dificil, care de departe mi se arată de fiecare dată de nedepășit.  Este o carte  pe  care la timpul său a apreciat-o Tolstoi. Și este o tulburătoare mărturisire  din anii de ocnă ai romancierului  de unde Nițșe a avut de învățat mai mult de place cît din toate cărțile de psihologie. Ciudată  această cronică  de pușcărie. Ciudați   eroii ei, personagii în ultimul grad de degradare, făptași ai unor crime abominabile,  definitiv pierduți  din  inimile cărora la un moment dat începe să se prefire o tulburătoare lumină. O lumină care de fiecare dată  mă ajută să mă depășesc , în cele mai grave neputințe. De unde oare? Nu cumva din suferință? Abea acum observ că  închisoarea  are un gard   hexago nal, alcătuit  din 1500 de pari de lemn  bătuți adînc în pămînt și fixați pe dinafară cu chingi laterale. Unul din deținuți , plimbîndu-se de-a lungul lor, numără parii aceștea în fiecare  zi, scăzînd cîte  unul . Cine  se  apropie în felul acesta disperant  optimist de libetate? Nu cumva Dostoievschi? Și cu ce? Nu cumva cu Biblia , unica carte admisă în hexagon, care mai întîi îi este furată, apoi restituită ca în cele din urmă să devină un manual după care îi învață carte  și le dezleagă tainele. Se vede că pînă și marii criminali pot iubi, uneori mai abitir decît noi. Și iarăși, din suferință.1700 de însemnări  a făcut Dostoievschi în Bblia  pe care  a lăsat-o pe patul de moarte drept moștenire feciorului său. Cu unghia,  cu  creionul, cu lacrima. Ca niște stigmate pe frunțile ocnașilor.  De la unul din aceste stigmate  cineva dintre ei, probabil cel mai blănd,  a ridicat o cărămidă și a dat  în supravehetor.Ca să fie mai apoi omorît în bătăi și să sufere. Acesta i-a fost scopul. Noi care ne-am băgat în acest stat hexagon cînd vom înțelege  că de  fapt scopul lui a fost suferința. Că ni s-a făcut o mare dreptate pentru un milion de alte nereptăți? Că asta e lumea.Hexagonul. Și că putem răzbi în ea doar depășindu-ne, prin suferințe.

                                                         ***
Se întîmplă uneori  că nu vorbesc cu prietenii mei cîte un amar de vreme.  Vine ceasul însă  cînd la o  cumplită supărare  sau  pur si siplu la o  grea      nedumerire cum ar fi bunăoară prestația  nationalei  de fotbal a Romîniei  la   actualul campionat european  stau năucit și  deodată îmi amintesc  de cîte cineva  dintre ei. Sun. Și mare minune, de parcă  ne-am fi despărțit  doar eri.  Așa se zice că e la marile prietenii.  ”A, domunul Bradu?!- imi răspunde mai dăunăzi Iurie Opincă,  - Naționala Romîniei ? Păi , catastrofă!”  Mai schimbăm cîteva vorbe la subiect , după  care el , la fel de brusc ca și mine,   o ia din alt capăt. ”Da Dumneavoastră ce mai faceți ? Tot supărat?” Cireșele mele , sărmanele ,truditele mele cireșe . Și supărările , necugetatele, simandicoasele mele supărări. O viaiă întreagă  le-am tot purtat separat , prin necazuri și bucuri, ca iată în sfîrșit să se întîlnească aici în Dealul Schinoasei.. Cum poți să-ți faci intr-adevăr un  prieten pe lumea acesta la vremea în care se pare că le-ai pierdut pe toate, decît cu un pumn de cireșe? Și  cum  să-l crești ,să-l oferi  acest pumn cuiva din singurătățile tale  decît cu un gînd și îndemn supărat: ”Haide  frațe, vino!  S-au copt cireșele! ”   Altfel nu vine. Și așa an de an, neschimbat.Astfel încît primăvara aceasta , numărîndu-mii supărările  și  măsurîndu-le  cu belșugul de roadă din crengi mi-am zis hotărît :” Iată și ceasul prietenilor! Gata ,îi adun pe toți!„  Probabil de asta  Ana  s-a  grăbit să-și ia bilet din timp,  de la Londra. Probabil pentru asta  și  Druță și-a  fixat  premiera la Teatrul  Național ,ca să  prindă cireșile. Probabil de asta întru așteptare nici să m-ating de copaci. S-a întîmplat  însă  că Druță s-a cam grăbit  iar Ana a întîrziat. Iar între graba lui Druță și  întîrzierile  Anei s-au strecurat ploile,  printre ploi supărările. Și cînd am dat să culeg un pumn de cireșe pentru oastea mea de orieteni m-am îngrozit . Putrede toate. Iată și supărarea cea mare. Doar un pădureț a scăpat, copacul l  ui Druță. „Știi ce Ioane , - mi-a zis înțelept scriitorul. - pune-le pe toate la dulcețuri, ajungem la iarnă și vedem!”  Acum cu dulcețurile gata în cămară stau și v-aștept. Haide veniți , dargi prieteni, cînd doriți și cum puteți  ca să stingem supărarea cea mare cu dulcețuri de cireșe amare. Vesnice si netrecătoare ca și  duhul prieteniilor fără trădare.
                                                                     * * *
La început, pe cînd noua directoare a liceului teoretic de arte „N. Sulac” s-a apucat să facă ordine în curte m-am uitat  suspect la treaba aceasta. Flori într-o  curte  deschisă unde de ani de zile se aruncă numai gunoae, se fumează și se bea? Bănci vopsite în tricolor, pentru odihnă și reculegere? O utopie! Cum poți să  ți le imaginezi pe toate acestea decît cu  cîte un morman uriaș de coji de semințe lîngă ele.Dar e liceu de arte totuși , se învață Moțart, și de asta am încercat s-o ajut și eu. Mai întîi i-am atenționat pe cei mici. Apoi pe cei mari. Apoi chiar pe cîte un profesor mai liberal:”Domnilor, rușine!„ Ca într-un tîrziu să descoper că de fapt alții sînt adevărații  făptași și alta rușinea acestui dezastru.Trebuie să-i vezi cum arată. Măcar odată.Nea Mihăiță. Mama Valea. Tușa Catiușa. Tiotea Lina. Ca  mai apoi să nu-i uiți și să nu-ți erți niciodată că ai trecut peste ei și viețile lor..O lume și o constelație care se stinge. Supți la față, îmbrăcați sumar  și măcinați de tristețe , ei es din blocurile de beton încinse de căldură, adînc rușinați, și cu cîte o pungă de semințe  se îndreaptă  spre bătrînele bănci , de-o seamă cu ei, de sub tei.De douăzeci de ani  își povestesc ei viețile acolo în crepuscul.Din timpurile pe cînd  Dealul acesta era o grădină în floare. Din vremurile cînd li s-a promis un rai, aici pe pămînt. De douăzeci de ani ronțăe semințe. De douăzeci  de ani speră . Așa că ,văzîndu-se descoperiți ,au tăcut rușinați, gata s-a sfîrțit cu povestea. Și cu raiul., care s-a dovedit a fi iadul. Acum cu această poveste sfîrșită și cu iadul în față  stau și mă întreb  poate că ar trebui să le mai dam o șansă. Ca să biruim rușinea cea mare a miliardului. Cum credeți? Aici pe băncile vopsite în tricolor de directoarea liceului „N. Sulac”.