DULCEȚURI DE CIREȘE AMARE

 Citesc „Amintiri din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievschi. Sînt la a treia sau a patra lectură. Am citit-o în studenție. Apoi făcînd  ucenicia scrisului. Apoi pe cea a vieții.  Îmi să revin la această carte  a  marelui scriitor și cunoscător al sufletului uman. Mai ales  atunci cînd traversez  căte un segment de viață dificil, care de departe mi se arată de fiecare dată de nedepășit.  Este o carte  pe  care la timpul său a apreciat-o Tolstoi. Și este o tulburătoare mărturisire  din anii de ocnă ai romancierului  de unde Nițșe a avut de învățat mai mult de place cît din toate cărțile de psihologie. Ciudată  această cronică  de pușcărie. Ciudați   eroii ei, personagii în ultimul grad de degradare, făptași ai unor crime abominabile,  definitiv pierduți  din  inimile cărora la un moment dat începe să se prefire o tulburătoare lumină. O lumină care de fiecare dată  mă ajută să mă depășesc , în cele mai grave neputințe. De unde oare? Nu cumva din suferință? Abea acum observ că  închisoarea  are un gard   hexago nal, alcătuit  din 1500 de pari de lemn  bătuți adînc în pămînt și fixați pe dinafară cu chingi laterale. Unul din deținuți , plimbîndu-se de-a lungul lor, numără parii aceștea în fiecare  zi, scăzînd cîte  unul . Cine  se  apropie în felul acesta disperant  optimist de libetate? Nu cumva Dostoievschi? Și cu ce? Nu cumva cu Biblia , unica carte admisă în hexagon, care mai întîi îi este furată, apoi restituită ca în cele din urmă să devină un manual după care îi învață carte  și le dezleagă tainele. Se vede că pînă și marii criminali pot iubi, uneori mai abitir decît noi. Și iarăși, din suferință.1700 de însemnări  a făcut Dostoievschi în Bblia  pe care  a lăsat-o pe patul de moarte drept moștenire feciorului său. Cu unghia,  cu  creionul, cu lacrima. Ca niște stigmate pe frunțile ocnașilor.  De la unul din aceste stigmate  cineva dintre ei, probabil cel mai blănd,  a ridicat o cărămidă și a dat  în supravehetor.Ca să fie mai apoi omorît în bătăi și să sufere. Acesta i-a fost scopul. Noi care ne-am băgat în acest stat hexagon cînd vom înțelege  că de  fapt scopul lui a fost suferința. Că ni s-a făcut o mare dreptate pentru un milion de alte nereptăți? Că asta e lumea.Hexagonul. Și că putem răzbi în ea doar depășindu-ne, prin suferințe.

                                                         ***
Se întîmplă uneori  că nu vorbesc cu prietenii mei cîte un amar de vreme.  Vine ceasul însă  cînd la o  cumplită supărare  sau  pur si siplu la o  grea      nedumerire cum ar fi bunăoară prestația  nationalei  de fotbal a Romîniei  la   actualul campionat european  stau năucit și  deodată îmi amintesc  de cîte cineva  dintre ei. Sun. Și mare minune, de parcă  ne-am fi despărțit  doar eri.  Așa se zice că e la marile prietenii.  ”A, domunul Bradu?!- imi răspunde mai dăunăzi Iurie Opincă,  - Naționala Romîniei ? Păi , catastrofă!”  Mai schimbăm cîteva vorbe la subiect , după  care el , la fel de brusc ca și mine,   o ia din alt capăt. ”Da Dumneavoastră ce mai faceți ? Tot supărat?” Cireșele mele , sărmanele ,truditele mele cireșe . Și supărările , necugetatele, simandicoasele mele supărări. O viaiă întreagă  le-am tot purtat separat , prin necazuri și bucuri, ca iată în sfîrșit să se întîlnească aici în Dealul Schinoasei.. Cum poți să-ți faci intr-adevăr un  prieten pe lumea acesta la vremea în care se pare că le-ai pierdut pe toate, decît cu un pumn de cireșe? Și  cum  să-l crești ,să-l oferi  acest pumn cuiva din singurătățile tale  decît cu un gînd și îndemn supărat: ”Haide  frațe, vino!  S-au copt cireșele! ”   Altfel nu vine. Și așa an de an, neschimbat.Astfel încît primăvara aceasta , numărîndu-mii supărările  și  măsurîndu-le  cu belșugul de roadă din crengi mi-am zis hotărît :” Iată și ceasul prietenilor! Gata ,îi adun pe toți!„  Probabil de asta  Ana  s-a  grăbit să-și ia bilet din timp,  de la Londra. Probabil pentru asta  și  Druță și-a  fixat  premiera la Teatrul  Național ,ca să  prindă cireșile. Probabil de asta întru așteptare nici să m-ating de copaci. S-a întîmplat  însă  că Druță s-a cam grăbit  iar Ana a întîrziat. Iar între graba lui Druță și  întîrzierile  Anei s-au strecurat ploile,  printre ploi supărările. Și cînd am dat să culeg un pumn de cireșe pentru oastea mea de orieteni m-am îngrozit . Putrede toate. Iată și supărarea cea mare. Doar un pădureț a scăpat, copacul l  ui Druță. „Știi ce Ioane , - mi-a zis înțelept scriitorul. - pune-le pe toate la dulcețuri, ajungem la iarnă și vedem!”  Acum cu dulcețurile gata în cămară stau și v-aștept. Haide veniți , dargi prieteni, cînd doriți și cum puteți  ca să stingem supărarea cea mare cu dulcețuri de cireșe amare. Vesnice si netrecătoare ca și  duhul prieteniilor fără trădare.
                                                                     * * *
La început, pe cînd noua directoare a liceului teoretic de arte „N. Sulac” s-a apucat să facă ordine în curte m-am uitat  suspect la treaba aceasta. Flori într-o  curte  deschisă unde de ani de zile se aruncă numai gunoae, se fumează și se bea? Bănci vopsite în tricolor, pentru odihnă și reculegere? O utopie! Cum poți să  ți le imaginezi pe toate acestea decît cu  cîte un morman uriaș de coji de semințe lîngă ele.Dar e liceu de arte totuși , se învață Moțart, și de asta am încercat s-o ajut și eu. Mai întîi i-am atenționat pe cei mici. Apoi pe cei mari. Apoi chiar pe cîte un profesor mai liberal:”Domnilor, rușine!„ Ca într-un tîrziu să descoper că de fapt alții sînt adevărații  făptași și alta rușinea acestui dezastru.Trebuie să-i vezi cum arată. Măcar odată.Nea Mihăiță. Mama Valea. Tușa Catiușa. Tiotea Lina. Ca  mai apoi să nu-i uiți și să nu-ți erți niciodată că ai trecut peste ei și viețile lor..O lume și o constelație care se stinge. Supți la față, îmbrăcați sumar  și măcinați de tristețe , ei es din blocurile de beton încinse de căldură, adînc rușinați, și cu cîte o pungă de semințe  se îndreaptă  spre bătrînele bănci , de-o seamă cu ei, de sub tei.De douăzeci de ani  își povestesc ei viețile acolo în crepuscul.Din timpurile pe cînd  Dealul acesta era o grădină în floare. Din vremurile cînd li s-a promis un rai, aici pe pămînt. De douăzeci de ani ronțăe semințe. De douăzeci  de ani speră . Așa că ,văzîndu-se descoperiți ,au tăcut rușinați, gata s-a sfîrțit cu povestea. Și cu raiul., care s-a dovedit a fi iadul. Acum cu această poveste sfîrșită și cu iadul în față  stau și mă întreb  poate că ar trebui să le mai dam o șansă. Ca să biruim rușinea cea mare a miliardului. Cum credeți? Aici pe băncile vopsite în tricolor de directoarea liceului „N. Sulac”.