Raisa Curchina, celebra actrita rusa, care s-a filmat in "Beloie solnte pustine", "Idiot", "Beloruschii voczal" si alte pelicule de rasunet ale tineretii noastre. O mai tineti minte？Temperament vulcanic. Frumusete felina. Caracter neinfrint, slavon. Iata ca face 92 de ani, fara vreo obida pe destin sau viata, chiar daca fiica si nepoata ,unicele rude pe care le are, au emigrat in Canada. De la ea, dintr-un interviu sublim aflu despre un nou tip de singuratate. Singuratatea globala, intr-un apartament modest din Moscowa, captusit cu carti de poezie si poze din filmele jucate, unde traieste din amintiri , cu gindul la cei de departe, si se descurca cu fortele si miinele proprii .Anii aceștea am cercetat singuratatea pe toate fetile. Și am înțeles un lucru: în viața care ne-a fost dăruită de Cel de Sus cel mai important lucru este să-ți știi a purta singur de grijă.Să-ți poți purta neputințile. Din clipa cînd începem să depindem de alții inceteaza și viața. Dumnezeu întotdeauna întîrzie. Mandelștam are un vers genial despre asta :„ Eu sănt livădar și eu sînt floare. În închisoarea lumii nu sînt singur.” Stiu ca exista singuratate monahala. Singuratatea omului modern. Singuratatea omului bolnav. A omului sensibil. O mie si una de singurătăți, cu greutăți adiacente în care omul, dacă are voința să-și spună că-i sînt de folos, se poate sprigini pe sine. Se descurcă singur.Dacă nu , piere. Dar despre singuratatea globala aud pebtru prima data. Oare cite singuratati trebuie sa fi pus renumita artistă într-o altă singurătate, nemăsurată, de la capătul vieții, cîtă glorie deșartă, citi anI de pierderi si deziluziii , cita poezie, cite naufragii pe marea vietii, ca intr-un sfirsit sa ajunga la un golf liniștit, portul singuratatii globale. Din care să ne spună această minunată poveste în care nu-i obligatoriu să credem. Ar fi preafrumos.
...
Stiti cum e viata. Un zbor. Toate le faci din zbor. Ca un cintec. Ca un vint.Nu-ti trebiue nimic. Vine un timp insa cind te scoli dimineata , pui piciorul pe pamint, si desoperi ca pina si cel mai elementar lucru, sa te speli pe fata, sa te barbieresti sau pur si simplu sa stergi o picatura de apa de pe scindura mesei iti cere efort si ,culmea, nici atunci nu stii daca vei reusi sau nu vei reusi.Abea atunci tu care parea ca te-ai rugat o viata pricepi ce inseamna o rugaciune a inimii, adevarata, si ca uneori ,daca o prinzi ,te poate ajuta sa ridici o zi intreaga, cu toate greutatile ei, ca pe un cintec.
...
Cîte zile i-au mai rămas Anei pînă la plecare? Patru sau cnci. Puțin. Și asa s-a reținut nemăsurat de mult. A trebuit sî vină acasă ca să dea de blestematul de virus. Ca și cum în lume, la Londra, ar fi puțină bunătate de asta. Noroc că l-a simțit la timp. Acuma stau și mă gîndesc la despărțire. De zeci de ani am trăit-o, am plîns și am rîs la poarta de fier a despărțirilor din Schinoasa de sute de ori, dar știința despărțirii așa și n-am învățat-o. Pe lume sînt lucruri care nu se învață niciodată.Poti sa inveti ceva de la fier？Daca e despartire sau intilnire？ În asta e și farmecul vieții.Sau poate fatumul ei. Știam că trebuie să ne îmbrățișăm și să plîngem. Un instinct străvechi, arhetipal, de despartire dintre tată și fiică.. Atît. Restul le făcea Providența. Acum cînd nu ne mai putem îmbrățișa cred că nici lacrimi n-o să avem, doar suferință, ca un punct priponit, de neșters, linga o poarta de fier în Univers. Și Providența care niciodata nu stii...
