Odată ei vor muri fără a muri

Îmi place noua generaţie, noul val din literatura romînă şi basarabeană, aşa zis postmodernist, care ultimul timp întră triumfător pe scena scrisului din Ţară şi de la noi. Îl ador pe Dan Lungu de la Iaşi. Îl gust cu deosebită plăcere pe Daniel Bănulescu de la Craiova mi se pare.Îi apreciez pe Emil Galaicu Păun şi pe Nicoleta Esinencu de la noi.Uneori am impresia că aceşti tineri pur şi simplu se joacă cu viaţa. Aleargă necugetat.Înjură trecători.Pălmuiesc personalităţi şi răstoarnă valori. Fascinant şi irezistibil acest joc pe care nouă nu ni l-a permis nimeni. Poate de asta şi-mi place. Şi totuşi el se întîmplă doar la nivel de limbaj.Odată poate ,cine ştie, vor ajunge să înţeleagă cuvîntul nu doar ca instrument ci ca esenţă şi atunci vor descoperi adevărul. Atunci ,vorba lui Rafael Noica,vor muri fără a muri.Atunci vor crede şi vor iubi.Atunci se vor contopi deplin cu foaia.Vor trăi viaţa cu adevăratelea. Pînă atunci însă nu înţeleg un lucru: de ce unii scriitori septuagenari de la noi cum ar fi Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, etc. se erijează în rolul de arbitri ai acestui joc. Au nevoie tinerii aceştea cumva de secundanţi în duelul lor cu viaţa? Hotărît ,nu!Lupta scriitorului cu viaţa a fost şi va fi pururea de unul la unul. Şi atunci de ce scriitori aşezaţi, împliniţi o fac pe mentorii lor? Nu cumva pentru că au nevoie şi ei de acest joc căre măcar acum , tîrziu de tot, să-i scape de pe muchia prăpăstioasă a rătării?