DARURI DIN MUNTENEGRU

      Azi dimineață sau poate că aseară tîrziu, n-am precizat, Veronica și cu Slava sau întors din Muntenegru unde s-au aflat timp de o săptămînă.Mai întîi m-a semnalat Slava, pe facebook, apoi Veronica, care m-a sunat la ușă.Parcă ieri au plecat și iată că astăzi s-au întors. Plini de viață și energii.Cu fețe schimbate și luminate. Un fel de odihnă actvă această călătorie . Și nu doar al lor.Toată lumea călătorește astăzi, întreaga omenire s-a globalizat.  Pînă și eu, aici în Dealul Schinoasei, în chilie, călătoresc cu Sfinții Părinți spre cuvînt.Sau spre liceul de arte „Nicolae Sulac.Cel mult spre Țigănești.Atîta doar, că ei , călătoriile lor , ca de altfel  și cele ale Anei și Ninei sînt la capătul lumii și se îndreaptă spre polul opus decît cel al chiliei mele din Dealul Schinoasei.Londra. Bejin. Milan. Veneția.Antalia. În scopuri de odihnă sau de serviciu, de afaceri, indiferent.Încolo se îndreaptă călătoriile lor. O diferență de mișcare care, parcă ar trebui să  despartă călătoriile mele și ale copiilor, făcîndu-le antgonice și opozante. Nu știu cum se face însă că depărtîndu-le parcă le-apropie, despărțindu-le parcă le unește.Poate că , pentru omul modern, călătoriile sînt o descoperire de sine.Poate pentru că mă rog pentru aceste călătorii ale lor.Poate că visez la aceste călătorii pe care știu că n-am să le fac niciodată.Poate că întorcîndu-se din călătorii îmi aduc cîte un mic cadou, asemenea acestor minunate daruri , cu iz de veșnicie, lucrate de mîinile unor călugări de la mănăstirea Ostrog,creerul Balcanilor.Sau poate că toate și călătorii, și rugăciuni, și daruri din Muntenegru și toate în lumea aceasta se leagă și izvorăsc dintr-o singură și milenară poruncă Domnească - „cinstește   pe tatăl tău și pe mama ta...„- de roadele căreia îmi place acum să m-ating rușinat, ca de imaginea unui sfînt ocrotitor, și să mă rog neîcetat , gustînd din fagurii sălbatici ai munților.

UN MILIARD AL SĂRACILOR

   De fapt uitasem să vă zic că astăzi , ca și eri , ca și alaltăieri, ca și vara aceasta întreagă, mă îndrept diminețile , spre locul plimbărilor mele , Aleea Teilor de la Liceul teoretic de arte „Nicolae Sulac”. Adică, cum am mai spus și-n alte dăți, spre locul gîndurilor mele, spre locul singurătăților mele, spre vara mea, spre Polul meu Sudic, spre Veneția mea, spre taina nemărturisită a vieții. Odată demult buna și tăcuta mea maică a spus despre această viață, cutremurător de simplu și nevinovat de tot: „O scîrbă!” După care  a tras aer în piept , a zis „Of!”, unul lung cît o viață, și-a scăpat de scîrbele toate, pînă la moarte.
  Pe mine însă și pe Țara aceasta nu ne mai scapă nimic de la scîrbe, nici măcar Sfinții Părinți, cu ferbințile lor rugăciuni.Fă bine, pentru că binele e veșnic, notează undeva în scrisorile sale, se pare Breanceninov, către o prietenă- soră și spune, repetă această scurtă rugăciune , în fiecare zi: „Dumnezeule , fie voia ta! Binecuvîntat și sfînt este Domnul în toate lucrările sale!” Asta și fac, aleg o bancă sub teii eterni, mă așez cu fruntea spriginită-n toiag și zic: „Dumnezeule...” Și zilele trec, se-nghesuie, ca un mușuroi de furnici pe sub picioarele mele. Și scîrbele se-aprind și se sting , ca un roi de stele, deasupra în Univers .Pînă cînd într-o zi mă trezesc tras de mînecă, brusc, parcă de sus din Univers.„Luați!” - îmi întinde un tînăr o bancnotă de douăzeci. Șocat, - asta să-mi fie destinul și soarta? - ridic mîna să protestez. Cineva însă preface gestul meu de protest în unul de ascultare și smerenie.Acum să vă spun, toți care ați făcut clic pe această imagine,prieteni ai mai, probabil că ați anticipat , ați participat, fără să știți, la acest gest următor al meu, Vă mulțumeasc! Am luat! Dacă Domnul mi se descoperă după atîta chin și căutare de ce să fug de El.Țin și acum în mînă această bancnotă. Mă arde. Cu compătimire mă uit la zbaterile tale, scrie Breanceninov, către aceeași prietenă soră  a sa în continuare în aceeași scrisoare, tu te topești în pălălaia scîrbelor, ca într-un foc. Rabdă-le, îndură-le cu demnitate, totul trece pe lumea aceasta,afară doar de iubire, și într-o zi vei simți că au dispărut.Atunci, abea atunci vei înțelege că binecuvîntat este Domnul pînă și în scîrbele sale.Pentru că scîrbele vremelnice,dacă le știm a purta și răbda, ne duc spre bucuriile veșnice.Ce să zic. Rabd. Doar că am o problemă, cum să prefac un dar întîplător,într-o țară unde se fură totul,în unul veșnic, un miliard al săracilor.Sau poate că aceasta e lucrarea Domnului? Spuneți.

AZI DIMINEAȚĂ CIREȘII MEI...

    Azi dimneață pe căldura aceasta nebună de la început de iulie, înainte de plimbare pe care obișnuiesc s-o fac seara, pe răcoare, iar acum am mutat-o dimineață din aceleași motive,  cireșii mei  din Dealul Schinoasei, bravii mei cireși, după ce m-au uimit cu o roadă de pomină din care au gustat și Ion Druță la Moscova, și părintele Octavian Moșin de la Biserica USM, și părintele Mihail Bortă de la Portalul „Moldova Ortodoxă”, și Veronica cu Slava, și copiii din Schinoasa, și toată lumea care a vrut sau a avut poftă, iată că  iarăși bunii mei prieteni mă uimesc.
   Mă uit la ei și pe cine credeți că văd ascuns în frunzetul din vîrfurile lor dizdedimineață ? Pe veverițele  vesele care vin de alături, din pădurea de cedri de pe Grenobl, făcînd un drum de kilometri,  prin vii, doar să guste din ultimele cireșe, cele mai dulci, ale vîrfurilor? Sau stăncuțele bătăioase care poartă sus ,între ele,pe crengi, pentru o cireașă un adevărat război ? Sau coțofenele obraznice care vor să ia totul , fără ca să împartă cu nimeni nimic, nici măcar sîmburii? Da de unde, să vezi și să nu crezi, Mihai Ghimpu biruitorul  a toată această lume iubitoare de cireșe din vîrfuri , în carne și oase.
  Stă și strigă cît îl țin bojocii: „Dorine, tu vezi acolo jos la primărie, iar eu de aici de sus, nu cumva să-l scăpăm!„ „Ce faci Mihai? ”- zic eu înmărmurit. „Dapoi, iaca îl păzesc pe Șor, - spune el, ducînd un deget la gură în semn de mare secret,  - pînă nu-l bag la închisoare nu cobor și nu mă las!„ ”Bun , - zic eu stupefiat, - dar de aici, din cireșii mei? Parcă se poate?„ „Se poate, totul se poate în interes național, - zice el supărat ,strivind o cireașă zbîrcită în gură, - dar care alt loc de unde se vade totul în țara aceasta?„ Șocat și mîndru în același timp pentru acest loc al meu și pentru cireșii mei îl las în pace, îmi iau toiagul și pornesc la plimbare. Iată că și eu am o părticică de taină din uriașa taină a miliardului furat , pe care , pînă nu se așează țara, jur să nu o destăinui nimănui.

O CANĂ DE APĂ ȘI UN MUNTE DE SUFERINȚĂ

  Un blogher, un bun prieten al meu,T.V. de la care din cînd în cînd mai primesc cîte un semnal pe facebook, mi-a expediat zilele trecute imaginea acestui genial măgăruș însoțită de un text scurt și ubicuu: ”Filat ne crede pe toți măgari!„ La prima vedere imaginea acestui măgăruș, ca și textul, apare complect nevinovată.O glumă care în zilele noastre de astăzi, cu democrație fără margini, circulă cu duiumul pe internet, și ne descrețește frunțile , ne umple de optimism.Ne face adică să trăim, să supraviețuim acestor timpuri cumlite și vitregi.Konrad Lorenz , un strălucit cercetător al istoriei naturale a agresiunii, așa și spune în minunatul său studiu, că dacă vom supraviețui asta poate doar prin simțul umorului. Contemplînd  însă mai atent acest animal, citind textul încă și încă odată, raportîndu-mă la situația în care ne aflăm noi moldovenii,la statul meu cu un miliard furat și pe cale de a întra în incapacitate de plată, îmi dau seama pe zi ce trece, că el ascunde de fapt imaginea noastră nu doar în ochi lui Filat sau al oricărui alt guvernant, ci și ai lumii întregi.Pentru că ce altceva poți fi dacă tu ești încălecat și taci? Dacă ești înfometat și rabzi?  Dacă ești umilit și te smerești? Doar să zici:„Filat ne crede pe toți măgari!„? E puțin , mai trebuie să știi a zice :„Iată cine sînt și iată cine vreau să fiu!„ Bancher onest? Om de afacer prosper ? Judecător imparțial ?Om politic dezinteresat? Sau pur și simplu mai întîi de toate om, creștin adevărat?
   Pînă cînd semenii mei și prietenul meu blogher vor depăși acest aproape imposibil de depășit desiș de întrebări îzvorîte din hățișurile istoriei eu prefer aici în Dealul Schinoasei să mă identific cu acest blînd, disprețuit și depreciat animal .În primul rînd pentru că este un model de asceză.Îmi este greu să zic în clipa aceasta  dacă există vreun animal în preajma omului care să se mulțumească cu atît de puțin ca măgarul , spre deosebire de pisici, cîini, bovine sau cai. Pisicile sînt infinit de șirete iar caii nemăsurat de gingași în comparație cu măgărușul. Uneori se întîmplă ca acest animal fabulos  să treacă prin vremuri cumplite de foame și greutăți simplu de tot, doar cu un șumuiag de fîn și o gură de apă, și nu doar el, dar și stăpînul său , care se deprinde , după exemplul măgarului, a trece prin mari încercări doar cu o coajă de pîine și o fărîmă de speranță.
    În copilărie , înainte de a mă sui pe coama Șargăi și a galopa printr-un cîmp sălbatec de maci, am învățat a călări pe un nenorocit de măgăruș, printre spini și ciulini.Pe încăpățînarea lui am învățat ce-i răbdarea și ce-i suferința, mult prea devrema. Așa că nu întîmplător însoțitorul  lui Don Quijote , nemuritorul Sancho Panza călătorește și astăzi prin bibliotecile lumii pe un o măgăruș, o altă temelie mai durabilă a vieții pentru om nu există nicăieri. Și nu întîmplător toți marii peregrini s-au îndreptat spre Sfîntul Mormînt  purtați pe poteci de munte și pe drum neidentificat de pustiu de un măgăruș. După cum deloc întîmplător Domnul în ultimul lui drum, cel al Crucii, în care mai întîi , cu o creangă de măslin în mînă, este adulat apoi scuipat, are doar un singur însoțitor devotat, pînă la sînge, măgărușul.
  Așa că fericiți sînt cei pe care Filat și nu doar el, dar întreaga clasă noastră politică insipidă, îi consideră niște măgari. Fericit sînt eu care spre deosebire de colegii mai de la Uniune, mă consider singur un măgăruș, fără ajutorul lui Filat. Pentru că așa îmi rămîne o șansă. În clipa cînd marii noștri stăpîni de astăzi vor porni, fără scamă de copil alături și fără umbră de om drag, pe marele drum al Crucii, inevitabil pentru oricine în viața aceasta, să le ofer devotat o cană de apă și un munte de suferință , poate că măcar atunci vor înțelege ce înseamnă să trăiești și să speri într-o țară furată și pîngărită pînă la ultimul capăt de ață.