COPII FERRICIȚI

Este atîta lume  adunată aici, la cununia Anei , încît am pierdut darul vorbirii.Tatăl meu, în asemenea clipe globale, văzîndu-se depășit, avea un cuvînt magic care-l scotea totdeauna din situație:”Mulțumesc!„ Cui era adresat acest cuvînt? Poate chiar lui Chaitanya care iată o ia astăzi de nevastă pe Ana. Poate nevestei mele Nina, artizanul acestei nunți dar și lacrima tainică a ei. Poate lui Veronica și Ana, pentru că m-au ascultat, dar de fapt nu m-a ascultat nici una, nici alta. Poate părintelui Irinarh, multîncercatului meu duhovnic ,care ne-a ajutat astăzi să fim aici,desi putea sa nu fim. Poate, mai întîi de toate, acestor minunați oaspeți veniți din toate colțurile lumii.Din India.Din Statele Unite.Din Canada.Din Anglia.Din Germania. Din Romînia. Vă mulțumesc dragii mei , că ați făcut atîta drum ca să vă solidarizați cu suferînțele mele, a marita azi o fata nu este usor. Această solidaritate face pentru moment din Țigănești un centru de gestatie al lumii din care se naște un cuplu minunat: Ana și Chaitanya.Drum bun, dragii mei copii! Și nu uitați că din această clipă pe umeri voștri se lasă o responsabilitate uriașă. Salvarea lumii de la suferință și disperare. Prin iubire și întrajutorare.
                                                                   * * *
Trei generații s-au întîlnit la nunta Anei. A fost fabulos.
                                                                   * * *
 .Am întîlnit-o într-o primăvară de martie, stătea singuratecă pe un ciot din curtea liceului și citea.Scurta ei roșie și bereta violacee ,trasă adinc peste cap, contrastau puternic cu  peizajul șters al grădinii. Din cînd în cînd se ridica și făcea, ca să se încălzească, cîte un cerc larg în jurul stadionului.Apoi iarăși se așeza și  citea, luptînd cu vîntul care-i zmucea furios cartea din mîni.Într-o zi am numărat peste douzeci de asemenea cercuri. Atunci,se pare, am îndrăznit:„Ce autor citiți?„ ”A nu, învăț enleza, - mi-a mărturisit ea, - fiica mea-i la Londra...” „Vă-nțeleg , - i-am zis, - doar că  pentru mine, pe sfîrșit de cale, e prea tîrziu...” Așa am început să ne  spunem poveștile noastre de viață, cu o încredere și empatie reciprocă, izbucnite spontan.Fără măcar să ne știm numele. În momentul însă cînd  am ajuns la controversatele pregătiri de nuntă ale Anei inerlocutarea mea a dispărut.Poate ca si eu am ezitat sa ma deschid.  N-am mai văzut-o, posibil că vreo cîteva toamne , timp în care curtea liceului  tînjind după ea, s-a urîțit și mai mult. Și iată ca mai alaltăieri, pe timpul ciclonului rece de toamnă, cînd tocmai mi-o închipuiam într-o stație de metrou din Londra  sau de mînă  cu Ivia, fiica sa, la Madame Tussauds,  de odată a  reapărut. Drept in fata mea.Așezată pe aceeași cioată. Echipată cu aceeași scurtă roșie și beretă. Cu același vînt din față . Ca o garanție că, oricum , cit  nu ne-am zbate , toate lucrurile esentiale pe lumea asta, dintre viata si moarte, prin grija probidentei, stau trainic pe loc, neschimbate pentru vecie.  Doar că rafalele ciclonului îi rupeau din mănă, ca pe o pinza de catarg , o altă carte, Capătul Lațului de Joseph Conrad, celebrul explorator și marele scritor britanic, pe care-l citea in orihinal. „Dumnezeule sfinte, credeam că sînteți în Anglia!?„ Ei, nu ! - mi-a răspuns, cu o voce  vinovată, dar mai mult  curioasă,- si nunta, ce s-a întîmplat cu nunta?” Parea că , în absența ei, doar la atita s-a gîndit. Tăcut i-am întins mobilul. Lung a privit filmările de la nunta Anei.O dată. De zeci de ori. Cu meticulozitatea și perseverența care învăța engleza pe timpuri, pentru ca într-un sfîrșit să zică scurt:„Frumoasă!” ”Toate miresele sînt frumoase!„ - am obiectat.„Greșești, este o fericire frumoasa!- a prins deodată să mă tutiască. - Cîte mirese sînt pe lumea asta tot atâtea și fericiri.Fericiri urite.Fericiri de-o clipa. Fericiri violete.O infinitate de fericiri.Si sint uneori fericiri frumoase, aproape neintelese, care le cuprind pe toate dintr-odata.Ele ne zguduie si ne indreapta,prin suferinte , pe calea cea dreapta ,uitata :iubirea. ” Apoi s-a ridicat și ,cu un tic dureros,abea sesizabil , reprimat in coltul gurii, a plecat .Fara sa-si ia ramas bun.Depărtîndu-se usor, ca o corabie ,condusă  de căpitanul Whalley, nemuritorul personagi al lui Joseph Conrad, in ultimul sau drum pe învolburatele mări  , străbătute de recifuri ale vechului Regat. Iar eu am rămas descumpănit să mă întreb: nu cumva această  replică de ramas bun ascunde idealurile noastre de veacuri? Nu asta am vrut noi : să avem copii fericiți? Nu pentru asta ne-am jertvit? Și atunci de ce ni-i frică de ele , mai să nu le pronunțăm, de ce nu le trăim, pînă la ultima fibră, de parcă la prima atingere de ele ar trebui sa murim.
                                                         

LEACUL TRADĂRII

Mihai, m-am uitat în seara aceasta pe pagina ta, înainte să postez pe ea, și am constatat că vremea trece, iar noi rămânem neschimbați, cu aceleași vise în cataturile  noastre, cu  aceleași proiecte în inimile noastre  ,  ca pe vremuri cind Universitatea era o corabie care plutea ușor și sigur spre apele lumii. Astăzi s-au scufundat  toate. Și corabia. Și caminile .Si scaunele din fata lor unde discutam pina la  epuizare  despre revoluții si problemele lumii. Războiul a fost crunt. Doar noi am rămas. Și un loc gol. Și apele  , nemuritoarele ape. Ce-ai zice dacă am reabilita și  pune pe ape din nou hrintuita  ,bătrână noastră corabie, cu pinze noi,  aurite, ne mai așteaptă undeva cineva din fetele noastre  ,cu gindul la vintul din prora? Eu cred ca da,  intre timp devenite femei , stau și așteaptă asemenea nemuritoarelor șotii din vechea Elada .Sa ne întoarcem biruitori din război. Așa că sparge sampania. Taie otgonul. Înainte cavaler nemuritor ,frate drept cu Don Quijote.  La mulți ani!
                                                                        * * *
Cit privește întâlnirea noastră  ,părinte Andrian Mazur. Eu cred că se va întâmpla. Anume la Clopotnița Catedralei unde îți faci meseria de clopotar și unde mai și împletești metaniere. Ca sa-ți câștigi pâinea. Păstrează cele trei metaniere de cite treizeci de noduri, din lină ,moi, așa cum ne-am înțeles,  pentru ca eu tot le pierd și odată cu ele și rugăciunea. Vine toamna. Și clopotele toamna sună cel mai frumos din lume. Sună a frunză topita și cer stins. Sună  a mare tristețe . Numai clopotele mai știu da glas durerii poporului în tara aceasta. Restul toți au muțit.
                                                                        * * *
Problema nu este această nefericită oră de diriginție a ministrei Babuc, pe care să  zicem profesorul , dupa ce va da deoparte coasa cu care a stîrpit bălăriile din curtea liceului de arte "N.Sulac", se va duce sa o țină in fața elevilor.Nici Moțart care în aceste zile aici se cîntă în avans, trecînd peste toate mizeriile. Problema sint miturile fondatoare ale lui Druță care in anii aceștea s-au prabușit lamentabil si altele, ca sa pornim construi ceva , din pacate nu avem.Este ca și cum la această oră ne-am uita inapoi unde practic nu mai exista nici o posibilitate de intoarcere...Doar cea de a-l sarbatori pe scriitor.
                                                                     * * *
 „Ce înseamnă pentru mine Ion Druță?„ - cu această dificilă întrebare mă așez la masa de scris în ultimele zile și cu ea mă ridic, făra să fi sclipuit măcar un rînd pe sticla computerului. I-am promis mai demult lui Valeriu  Volontir, redactorul șef al revistei „Noi”, să-i scriu ceva pentru aniversarea de nouăzeci de ani a lui Ion Druță și acum, aproape de toamnă, am întrat într-o mare dilemă. ”Greu!„ - îl sun eu, cu gîndul să renunț.”Cincizeci de rînduri, - mă încurajază Valeriu, - cît ai rupe o frunză dintr-un copac!„ Ușor de zis. Ce să scriu însă pe acestă frunză? ”Ion Druță -  clasicul viu al literaturii romîne?”Asta s-a spus.”Ion Druță - piatra de temelie a spiritualității basarabene?„ Și asta s-a zis.” Ion Druță este un scriitor popular. Și asta s-a constatat, de nenumărate ori . Mai pe scurt , despre Druță s-a scris tot ce s-a putut scrie. Biblioteci întregi. Și atunci ce-mi rămîne să scriu, decît un titlu de carte  pe care am descoperit-o cîndva, în primul meu concediu, tolănit pe un stog de fîn de lîngă terasamentul căii ferate Chișinău-Ocnița : „Frunze de dor”.
 Da ,Ion Druță înseamnă pentru mine”Frunze de dor”. Cineva-mi spunea , Dabija mi se pare, că Druță a rescris-o de zeci de ori. A muncit la ea și continuă să muncească ca un giuvaergiu. Nu știu , eu am citit-o de sute de ori , și de fiecare dată cu sentimentul  ca este scrisă din prima, dintr-o răsuflare. La început , pentru că am vrut să învăț a scrie și eu așa, simplu , concret, cu o economie perfectă a cuvîntului. Deși traversată de lirism, nimic de prisos nu există în pagnile ei.Nici o virgulă. Și totul țintește direct în inimă. Apoi  pentru că am descoperit în drama lui Gheorghe un ușor conflict cu civilizația. Era în angoasa acestui conflict o boare de suferință în care mă recunoșteam și eu. Apoi pentru că de fiecare dată cînd deschideam „Frunze de dor”  acest conflict se lărgea, își făcea loc  insistent în tot ce scria nou Ion Druță, fie că se referea la personajele din Cîmpia Sorocii sau de la Iasnaia Poliana, devenea unul colectiv. Așa se face că într-o bună zi cele opt  volume autonome ale lui Ion Druță din biblioteca mea s-au strîns grămăjoară și s-au adunat sub coperțile unui singur volum „Frunze de dor” de Ion Druță prevestitor al unei mare drame care iată se întîmplă acum afară cu noi.
   Mă uit și eu cu sufletul îndoit la această uriașă dramă a neamului nostru, la satele pustii, la familiile distruse,dar și la deruta umanității în general,  dezvoltată din conflictul cu civilizația. Mă întreb unde: am fost cînd ardeau clopotnițele?  Cad și eu.  Și atunci un alt refugiu decît această carte nu găsesc.Ezistă în ea, ca într-o picătură de apă, zbuciumul imemorabil al vieții pe aceste pămînturi. Ceva nemuritor și etern, o poveste de dragoste și  o forță de povestitor care mă ia pe sus, chiar de la prima pagină, și mă duce încet de fiecare dată spre ultima pagină de leac.Acolo se ascunde capodopera.  Frumosul care va salva lumea, după cum zicea Dostoievski. Un leac pe măsura marilor povestitori , de la Sofocle și  pînă Shakespeare. Știți cum îi zic eu acestui leac: trădarea Rusandai. Scriu aceasta și parcă aud replica:”Un leac  otrăvitor!” S-ar putea , uitați-vă într-adevăr cîtă trădare este în jur, limbile noastre sînt pline de otravă, sufletele pline de ură, istoria este oarbă cu noi. Nu însă și cu Druță, marele creator de frumos și de sens, comportamentul  căruia în multe privințe îmi amintește de cel al unui practicant de surfing. Acoperit de uriașul val al globalizării  el ,în ultimul timp, s-a retras .Daimonul, cum zice Socrate , i-a șoptit că orice  împotrivire în adînc, orice opțiune politică, la moment este aducătoare de moarte și-nfrîngere.A stat și-așteptat pînă cînd valul l-a aruncat înapoi pe creastă. Și iată că, scăpat de stihie , la nouăzeci de ani, se apucă și scrie „Căsuța de la răscruce”, o nouă tîlcuire a povestirei ”Frunze de dor„ care prin trădare ne conectează ,cu toată literatura noastră, inclusiv cea postmodernistă, la valorile universale. Un gest cu adevărat magnific. Unul pe măsura  lui Gogol care prin”Mantaua”  i-a integrat pe ruși în marea literatură a lumii.