CEASORNICUL REGAL AL ANEI

E încă vară și dorm în salon, pe un pat pliant, pe care serile îl desfac iar diminețile îl strîng la loc, ca pe o valiză , și-l scot la balcon sau îl ascund, de ochii  curioși ai unor vizitatori inopinați, în faldurile uriașe ale draperiilor de la ferestrele dinspre balcon. Sus,  în camera mea de dormit și-n bibliotecă, s-a înstalat o căldură africană, de la care nici să scrii, nici să răsufli măcar nu poți, necum să dormi. În noptile de nesomn, însă, cînd singurătatea și salteaua de gumă mă storc și sleiesc de puteri, mai rău ca o sugativă,  plin de necaz , mă ridic și pășesc  prin casa care pînă odinioară, la plecarea copiilor, era un mobil înconștient. tainic, dătător  de temei vieții mele, iar acum, cu urîțenia și pustiul ei de noapte, disperant, a devenit parcă un labirint fără ieșire. Dau într-o cameră, în alta, întru în bucătărie ,îmi fac un ceai, îl sorb  scuip pe  umanitate, pe civilizașie în general ,cum zice Brodschi, care mi-a luat-o pe Ana. și urc pe scara îmbătrînită de stejar , cu crăpături vizibile la legăturile treptelor, care scîrțîie îngrozitor, în birou.  Acolo sînt cărțile mele. Și acolo este ceasornicul regal , unul dintre primele cadouri ale Anei. Sînt de altfel singurile lucruri de care mă  pot sprigini într-o casă la care am muncit o viață sperînd că o să-mi pot adăposti copiii și măcar o parte din anii mei zbuciumați. Biblioteca  a fost , descoper acum,  singura mea preocupare constantă în viață. Un scop concret, material. De unde  Încastrat într-o cutiuță argintie ,  cu loc pentru somnifere și cu căpăcel cu însemne  regale, el ticăie încet, domol, abea sesizabil, împle toată casa. Uneori ,în tăriile nopții,  cine cu cartea în mină , la granița dintre vis și real, îl aud cum străbate chiar întreg universul, se împletește și urcă cu țîrîitul greierilor spre o altă planetă, similară pămîntului, unde iubirea încă n-a murit, trăiește, e vie. E muzica sferelor în acest cor, e Moțart și Beethoven. Aseară îl ascultam  și nu știu de ce mi-am amintit de Mircea. De-a lungul anilor, de la plecarea Anei , jucărica  aceasta miraculoasă s-a întimplat nu odată să se strice, mai ales iarna pe zloată, cind nu mă pot deplasa, și tocmai atunci mi se nimerea la îndemînă Mircea , un șofer tinerel și iute, dar neobișnuit de milos și săritor la nevoie,  de la întreprinderea Ninei.El mi-l repara, el mi-l regla. El îi schimba bateriile și mi-l  punea la ureche :"Auzi ticăie? " Acum nu-l mai văd. „S-a concediat, a  plecat!”- mi-a zis Nina sec cu ceva timp în urmă. N-am insistat  să aflu amănunte.  Așa încât , ascultînd corul celest al nopții, la moment mă întreb de ce fără să ne fi luat  rămas bun? Și pe care alte pămînturi

                                                                    * * *
 Mai întîi a sunat la colț, într-o casă urîtă cu patru etaje. Cîțiva ani.  Mai tîrziu a pîrîit devale, dinspre garaje..Un nou locatar a stricat acareturile, gardul , acoperișul și le-a înlocuit cu altele. Apoi a  dîrdîit la vecinul din stînga, la cel din dreapta , peste drum. Și iată că acum, cît nu m-aș fi împotrivit, a întrat la mine-n subsol. Bolgarca. Dumnezeul Schinoasei. Scriu și am impresia   că monstrul acesta mă absoarbe  și scuipă înapoi ca pe o gumă de mestecat. Dar iată că la un moment  dat,  iadul  se stinge și de undeva de sub geam, tîrziu, din haosul habitual și miezul ferbinte al verii, încîlcit printre ierburi, răzbate un țîrîit timid , care crește, tot crește , se-mpletește cu alte voci asemenea lui, și dintr-odată cuprinde întreg universul, cu miliardele  lui de lumini.Este momentul cînd îți dai seama  de o mare pierdere a omului în drumul lui spre civilizație. Poate una  de sens. Licuricii.

PATA DE PE ASFALT

Tatăl meu,in afară de Nicu, mezinul, a avut încă un frate, mai mare. Ionică, care a făcut  școala de meserii din Corbu. Era un meșter neîntrecut, inimos, copia și în același timp opusul lui tata. Ionică iubea fierăriile, șuruburile, iar tata caii. Și iată că împreună cu el într-o noapte tata a furat caii bătrînului, așa-i spuneau părintelui lor, și s-au dus la fete într-un sat vecin.Ca și  cum,fiind azi,  ar fi furat  pe noapte o mașină, și-ar fi pus cîte o floare la pălărie și s-ar fi dus să se fudulească la fete. Fantezii  de ale tinereții. Cînd a aflat, bătrînul le-a ars un toc de bătaie aproape mortal. Obida aceea s-a înmulțit necontenit,ca un nor de lăcuste, deasupra copilăriei mele. Părea că se iertau și când cautam iarăși se inhațau.Uneori de la fleacuri..Nu era masă de sărbătoare  care să nu se termine cu sfadă și vrajbă.Ultimul cuvînt al tătălui meu, testamentar, a fost: ”Să nu mă-ngropați alături de el!” La fel și al lui Ionică. Nici morți nu s-au iertat unul pe altul.S-a schimbat ceva de atunci în economia morală a familiilor noastre ? A scăzut din suferința care mocnește în ele ?Am învățat cumva să iertăm, copiii pe părinți și părinții pe copii în anii aceștea de civilizație  cu mulțime de preoți și drepturi scrise în Constituție? Dimpotrivă, mă uit uneori, în clipele mai întunecate ale conștiinței, la plecarea aceasta masivă a neamului nostru în străinătăți și,desi stau acasă,izolat de cetate,  parcă mă văd parte și eu din ea. De ce plecăm? De Dintr-o uriașă, ancestrală obidă. Purtată de milioane de generații.De la trădări, de la împărțirea averilor.  De la cineva fără nume și fără ființă ,un impuls autonom  care răsare mereu din cenușa pământului și care se zbate mai viu decât viata, e parte din chiar propriul eu. De parcă ar fi  să ne răzbunăm pe noi înșine.Aflați acolo , arși de dor, ne întoarcem ca să iertăm.Dar în loc de iertare mai comitem sau mai adăugăm cîte o obidă la suferința care o ducem. De obicei catre sau de la oamenii cei mai iubiți.Apoi iarăși plecăm. Cu o rană care nu se închide niciodată.Și care se cheamă neputința iertării.Sau simplu: instinctul primar al conservării.
                                                           * * *
 Eri dimineață, încă pe răcoare, mă sună Mitrofan. ”Laptele e gata ! Vină și-l ia!” - strigă el în receptor și închide.  Cum însă dacă  Veronica tine telefonul închis , Nina-i plecată, iar Ana-i la Londra?Cu cine?  Îmi dau curaj și cobor devale singur .Acolo ,în timp ce-mi împle borcanul, mai vorbim despre viață. Nu se știe care dintre noi e mai tare la singurătate. De citeva decenii l-a părăsit sotiea,lovita de cancer. De ani lungi trăiește în sihăstrie. Doar el și cu caprele.Și-n tot acest timp am băut din laptele caprelor lui, ca dintr-o licoare.  Astă primăvară părea să cedeze. M-am speriat. Ce ma fac fără laptele lui? Cum sa trăiască o singurătate fără alta singurătate ? Mor.Dar căprile,scoase la păscut, l-au salvat. Așa că es si pornesc cu borcanul cătinel înapoi către casă.  Dealul acesta dinspre caprele lui Mitrofan, bătrîn ești sau tînăr, îți tae respirația.Noroc că din spate mă ajunge o camionetă.Pun borcanul deoparte și mă opresc, în speranța că poate m-a scoate pînă în deal.Șoferul ,un tip cenușiu, încetinește, dă la iveală  capul din salon și urlă:”Ferește , milogule!„ Apasă apoi pe accelerator și-ntro clipă borcanul e zob.  Mă uit și-mi vine să plîng. Laptele pentru mine este esențial.Viata mea.  Cerc înstinctiv să rețin numărul de înmatriculare: C CN 286. Dar îmi zic: la ce bun? Singurul lucru care contează acum, așa precum caprele pentru Mitrofan, e pata aceasta albă cu așchii de sticla  de pe asfalt și textul  pe care urmează să-l scriu despre ea.

PĂSĂRI LILIACHII

   Vitale Pastuh preia un citat din  poetul Oljas Suleimenov: „Literatura din lumea întreagă este în criză” Nu știu, poate ca Suleimenov  traversează o criză a lui.Scriitorii din cÎnd în cÎnd traversează cÎte o criză. Toate romanele lui Murakami sÎnt o criză. Dar șI ale lui Saramago.Ale lui Asmus Oz. De acolo de fapt se alimentează scrisul .Trebuie de vazut unde duc aceste romane. Literatura ca atare însă nu a fost șI nu va fi niciodată în criză.Și asta pentru că menirea ei este să dezvăluie crizele ca unic instrument de cunoaștere șI salvare a omului.Nu este adevărat că  modernismul este o criză. Nici postmodernismul. Aceste curente sÎnt mai curÎnd un far în noaptea conștiinței umane. În momentul cÎnd se vor stinge și ele va muri șI umanitatea.Este convingerea mea.
                                                                           ...
Dau să mă spăl și descoper că de fapt toată casa mea este împînzită de oglinzi. Oglindă la baie. Oglindă la bucătărie. Oglinzi in salon. Oglinzi in bibliotecă. Ușile de la dulapurile cu cărți sînt și ele niște veritabile oglinzi. La fel sticlele televizoarelor. Computerilor. Telefoanelor. Mai pe scurt , unde nu mă-ntorc dau de mine, de chipul meu inflexibil, cu o singură, surdă întrebare:”Încotro?„ Cît pot să suport o asemenea mutră  posacă? O zi ? O viață? Imposibil. Și atunci închid ochii. Măcar pentru o zi. Mă mișc prin casă cu ochii închiși. Scriu cu ochii închiși. Aștept cu ochii închiși. Mă culc cu ochii închiși.Și doar prin somn îi deschid uneori ca să descoper uimit că visele mele trăiesc, sînt vii, ca niște păsări liliachii.   
                                                                          ...
 Facebookul îmi amintește că prietenia mea cu Caranicola Mihaita împlinește trei ani.Mi-a pregătit chiar un clip. Mulțumesc Facebook. Prefer să mă descurc singur.În anii aceștea și poate chiar toată viața am citit multă lume de peste Prut de la Marin Preda și pînă la Andrei Pleșu. Toți  scriu frumos, caligrafic, bizantin, filozofic,  psihanalitic,  prustian, modernist, postmodernist. Autorii romîni întrunesc toate stilurile si conceptele  lumii. Îndrăznesc să zic însă că nici unul din ei nu m-a mișcat atît de adînc ca tine, dragul meu Mihăiță.Și asta pentru că ai un scris de la inimă.Mulți ani , romînașul meu drag și scriitor popular din Galați!   
                                                                    ...
Vera. Muta. Măturatoarea .Votanta Maei. Veșnic în picioare, cu mătura-n mînă. Nu ne-am văzut demult. Aproape de-o vară. Și ce altceva poate reanima o prietenie decit o poză .La început s-a împotrivit. Nu, a tăiat ea hotărît cu mătura aerul. Apoi ușor, ușor a cedat. Și-a scos basmaua, și-a potrivit părul cărunt și s-a  așezat monumental , cu mîinile în poală, pe cioata enormă a unui copac inexistent pe care probabil în liceu doar ea îl mai ține minte. ”Așa nu!„ - i-am zis. Și-a legat basmaua la loc, a zvîrlit mătura, și-a acordat auzul la freamătul copacului inexistent și mi-a zîmbit.Curat, simplu.”Asta da! „ - am apreciat. Ceva trecător și veșnic a fluturat pe buzele ei. Ceva care a impresionat-o și pe ea la vederea zecilor de poze de pe mobil, din diferite unghiuri, de parcă s-ar fi îndoit: este ea sau nu este ea. Era ea și-n clipa aceea , într-un spasm de bucurie,  a dat să se ridice, dar tot atunci săgetată de-o durere neașteptată s-a prăbușit înapoi pe cioată și-a început să-și caute mătura, gata să izbucnească în plîns . Speriat am ajutat-o să se ridice. Și abea apoi, pe drumul spre casă  am inteles, de ce o vad de ani buni ,trebăluind neîncetat cu mătura prin grădina liceului . Pe lumea aceasta sunt oameni singuri, care lucrează neîncetat, toată viata.Oameni care pictează în picioare, scriu în picioare, se roagă în picioare, fără riscul de a fi fericiți, contînd doar pe sine. Și poate patul cu salteaua de sirma și perna viselor frinte.
                                                     

NU MĂ PĂRĂSI

   Credeam că japonezul Isiguro Murakami a fost nedreptățit dacă nu i s-a dat anul trecut Nobelul  pentru literatură. Nu este tocmai așa. Întreaga școală japoneză a romanului este excepțională. Trei zile și trei nopți am stat săptămîna aceasta lipit de pat,cu creionul în mînă, doar cu pîine și apă, și am citit „Nu mă părăsi” de celălalt japonez, de fapt britanic de origine japoneză, laureatul propriu zis al premiului Nobel. După care la sfîrșit m-am ridicat pe o margine de pat, am luat fața în mîni și legănîndu-mă dintr-o parte în alta, ca într-o barcă , sau poate ca în mașina singuratecă a elevilor de la Wailshtam, pe un drum în noapte, spre un oraș cu lucruri uitate, am zis: „Iată un roman uriaș:„Nu mă părăsi” de Kazuo Ishiguro.” Țin acum acest roman, pe care mi l-a  trimis Ana,  în mînă și înainte de a i-l da Veronicăi, să-l citească și ea, observ cu stupoare că  n-am făcut nici o însemnăare.Am presimțit probabi că nu mă voi întoarce niciodată la el.Din frică pentru uriașele  decepții și sentimente trăite. Sau pentru a mi le păstra intacte și curate , ca ale eroilor cărții, care nu mă vor părăsi niciodată.
                                                                           ...
  Aflu dintr-o postare recentă pe Facebook a portalului „Moldova Ortodoxă” că preotul Maxim Melinti, parohul bisericii „Acoperemîntul Maicii Domnului din satul Ghidighici, municipiul Chișinău, printr-un decret mitropolitan , „ a fost oprit de a săvîrși cele sfinte pentru contribuția la dezvoltarea mișcării LGBT din Republica Moldova, pînă la aducerea pocăinței depline în mod public”.Habar n-am ce-o fi însemnînd asest LGBT, ce dihanie este, sînt convins însă că nu el sau nu ea au furat miliardul, că nu el sau nu ea au declansat imensa criză  morală din Republica Moldova,că nu el sau nu ea au pustiit satele noastre și ne-au dus prin orașele lumii.Există o altă încălcare a canonului care  macină lumea pe dinăuntru, din chiar interiorul clerului, decît deformarea iubirii, decît leproșii și heterosexualii - uitarea definitivă a iubirii,în Europa dar și la noi, acasă.Deprecierea aproapelui . Singurătatea absolută a omului. Absența oarbă și surdă a comunității de la suferințele lui. Toți marii scriitori ai lumii vorbesc despre asta azi.. Toți marii asceți. Urmăresc , de la democratizare încoace, preoțimea noastră  în biserici, ca niște piese muzeistice, gesturile lor mecanice la sfințiri de localuri, cuvintele lor seci la marile sărbători și un alt exemplu mai viu de iubire și viață în haosull nostru habitual în ultimul timp  nu găsesc.Doar părintele Maxim Melinte. El este prezent pretutindeni,în școli, grădinițe, penitenciare .El vorbește cu  copiii, pușcăriașii, prezentatorii de televiziune, boschetarii.El ese din haos, absurd, intimplare și desperare si oferă o șansă mai mult.Oricui. Roba lui elegantă imi amintește uneori de o haină de sac. Drumul  lui deseori mi se pare un drum al lui Isus.Este înseși speranța. Și nu-i de mirare că într-o zi, mai demult, cărările noastre s-au încrucișat  chiar la Mitropolie, la o reuniune a portalului ”Moldova Ortodoxă„. Stăteam alături,ascultam deliberările plicticoase, și la un moment dat: ce-mi vine în cap? Iau o foaie de hîrtie, scriu - „Sînteți un om deosebit!”, - o împăturesc frumusel și zîmbăreț o transmit.A desfăcut-o ,curios  a citi-o și, șocat, s-a întors catre  mine:„De ce?” Cum să-i explic? Grea misiune acolo pe loc. Dar am privit la hîrtiile lui, împrăștiate pe masă, și dintrodtă am zis,într-o doară:”Pentru că sînteți stîngaci! Scrieți cu stînga!” A trecut atîta timp de atunci părinte Maxim,hîrtia ceea s-o fi pierdut pe undeva, ca o glumă care face suportabila viata  ,  dar părerea mea nu s-a schimbat. Dimpotrivă, mă conving tot mai mult că asemenea preoți stîngaci,care rasar pe ici colo in parohiile noastre, sînt un dar pentru biserica noastră. Că drumurile noastre spre iubire si suferintele aproapelui astăzi sînt atît de încurcate încît doar ei, cu stinga,  le mai pot descîlci. Nu întîmplător scriptura ne spune mereu că  nu știe dreapta ce face stînga.Toate la vremea  lor. Sper că lucrul acesta să-l înțeleagă cu timpul  și marii erarhi.
                                                                           ...
 Astăzi, 28 iunie  2018 , eu Ion Bradu, scriitor pe Facebook, cu bibliotecă adunată în timpul comunismului, Mitrofan Căprarul, cu o turmă de capre prăsite în vremurile noi, democratice, și Vera , gunoierul de la Liceul de arte Nicolae Sulac, cu o mătură din timpuri imemorabile,  plecînd urechile la chemarea liderilor mișcării de rezistență națională ne-am grămădit la un loc și am creat celula noastră de rezistență din Dealul Schinoasei. După mai multe deliberări asupra voturilor noastre, care au fost date la gunoi, am decis: 1. Să atenționăm Consiliul de observatori  al  Companiei Teleradio Moldova , că pe sticlă s-a văzut foarte clar numărul protestatarilor de Duminica trecută și nu e cazul să fim prostiți. Cu vecinii se poartă frumos. 2. Să participăm și noi la protestul de Duminica viitoare cu o pancartă, avînd , de după gratii pe ea, țapul uriaș,  cu ouă preistorice, al lui Mitrofan pe care stă scris, mășcat, încît să se vadă pînă la Bruxelles:„Nu ne dăm!„  Alte amănunte pe parcurs.Doamne ajută!

VARA TRECUTĂ

Nu prea merg la biserici în oraș. Seamănă cu niște cimitire moarte. Prefer Țigăneștii. Iar toamna  tîrziu, pe zloată stau închis în casă șI citesc cărțile Sfintei Scripturi: Psaltirea,  Evanghelia după Ioan, Faptele  Sfinților Apostoli. Reflectez la cărțile Sfinților Părinți de la omiliile lui Efrem Sirul pînă la  cuvintele ascetice ale lui Ioan Damaschin. Din păcate   prea puțin   Dumnezeu găsesc acolo. De fapt , înseși sfinții părinți recunosc că textele lor, ca și cele biblice , nu sînt decît un instrument util de căutare  a Sensului , prin grai viu , în biserici. Așa a făcut Domnul  coborînd de pe Munte  la Sfinții Apostoli. ȘI așa au făcut Apostolii pornind peregrini în căutarea unei biserici ai lumii.  S-o fi găsit oare ,după atîțea mii de ani, m-am întrebat eu astăzi, la  biserica  Înălțării Domnului unde vocea părintelui Octavian Moșin ,împărțind mir, a fost biruită deodata  de plînsetul virgin, ca un vuiet, al copiilor? „Iadul! ”- mi-a zis,  cu mustrare si frica ,cumnata mea Lena. ”Da, iadul, - i-am răspuns, - un iad previstitor al raiului. Graiului. Si Duhului Sfînt! ”
                                                                          . . .
Privesc Roland Garros. La Paris ploua. Chair si așa sint fascinat.De la jocurile atletice ale vechilor greci omenirea ,cred , n-a mai vazut atita frumusete in mișcare. Femeile sint formidable. Pentru ca printre ele este Halep si Serena,acest uriaș  contrast al lumii. Si inca pentru alte un million si unu de motive. Priviți-le! Ascutați-le! Sint sigur ca le aflați si singuri pe toate.Intr-ales strigatul .Care le motiveaza si puncteaza abisal loviturile.
                                                                      . . .
Aseara am vorbit preț de o ora, la telefon ,pe viber, cu Ana. Numai s-a intors la Londra din Japonia si-a avut despre ce-mi povesti. Despre drumul lung spre țara soarelui rasare, treisprezece ore de zbor incolo si treisprezece inapoi. Despre Tokio si suburbiile lui cu milioane de trenuri electrice, care nu intirzie nici o secunda , cu veceuri curate lună, cu bistrouri in care se mininca si se asculta musica clasica . Despre temple cu zeci de uși in spatele carora divinitatea suprema se dovedește a fi o simpla piatra. Despre celebra ospitalitate japoneză, distantă, rece si in acelasi timp deosebit de caldă. Despre ruguri aprinse pe malul mării in miez de noapte din lemnul adus de ape .Despre singuratatea, instrainarea si setea de comunicare a japonezului.  Ascultam  vrăjit toate acestea cu un sentiment si convingerea ca le-am mai văzut si trait undeva. Unde ,daca n-am esit in ultimii ani nici macar in oras?  Cind? Abea cind am inchis telefonul mi-am dat seama că asta s-a intimplat chiar acolo unde ma aflam,in salonul meu din Schinoasa, vara trecuta, cu Murakami in mina.Iata ce inseamnă un mare scriitor.Te poate intilni si fascina cu o țară  fără sa fi pașit vreodată in ea. Ferice de asemenea tară.

MĂTURA ȘI INSTINCTUL

 Acum am înțeles și eu: marea luptă care se duce aici pe Facebook nu este cea dintre conștiințele noastre și trollii stăpînirii. Dintre adevăr și minciună. Dintre frumos și urît.Marea luptă care se desfășoară aici , una pe măsura celei  încercate de Iacov cu ingerul, este  dintre Cuvint și civilizația ochiului. Dintre duh și imagine. Uneori sînt tentat să cred că aici se ascunde chiar destinul de mai departe  al omului pe planeta Pămînt.Toate celelalte sînt secundare.
                    . . .
   Daca există un lucru  temeinic în republica Moldova asta e șoseaua Balcani. E singurul lucru care a rezistat la cutremurele și dezastrele democrației, la  privatizările sălbatice și furturile bancare, la migrația masivă și obrazul gros al clasei politice. Așa cum a fost făcută de ruși cu ani în urmă așa și stă neclintită, ca un drum al romanilor prin pustie.S-a gîndit vreodată arhitectul ei că în loc de tancuri , menite să între în Europa la orice ceas, într-o zi un țăran moldovean își va priponi  pe marginea ei calul, așa ca într-o bătaie de joc? Nu cred. Sau eu că mă voi întîlni cu acest cal întîmplător, printre dealurile arhetipale ale unei Moldove cu sate pustii, în drum spre Țigănești, după o ploaie duminicală care a inveselit firea? Toată copilăria mea a trecut printre cai.Am văzut cai la muncile cîmpului. Cai în competiție. Cai la păscut. Cai înhămați.Cai înșăoați. Am citit despre cal. Am aflat că unul din ei a devenit consul.Am scris despre cal. M-am convins că este una din cele mai frumoase și devotate ființe din lume,întemeietoare, alaturi de om ,de civilizație.Nu mi-am imaginat însă niciodată că un cal poate fi priponit  pe marginea unei șosele de beton, cu lanțul la gît, ca un cîine. Ce poate face ” homo sapiens” , cum spune Harari în  scurta sa istorie a omenirii, față cu un asemenea tablou postmodern ? Coboară din jip, se scotocește fîstîcit prin buzunare, pipăie ultimele firimituri care i-au mai rămas din copilăriea lui milenară și i le întinde vinovat. Așa am făcut și eu. Și de atunci, în nopțile mele de nesomn, îl tot văd în fața ochilor.Ca pe una din cele mai înalte trădări ale omului cu jip.Care uneori e mai periculos chiar decît tancurile rusești.
                                                                    . . .
  SÎnt  zile minunate aici În Dealul Schinoasei.Se coc cireșele sus pe vÎrfuri. Se rumenește vișinul.Cîntă cucul în Valea Grecului.Nu e nici cald nici frig, tocmai bine pentru plimbare.Îmi iau toiagul și pornesc pe traseul meu obișnuit,  în deal, spre liceul ”N. Sulac„.Scurtă vreme și în față îmi apare vecina care, pe lîngă poartă, trebăluiește la tufele de trandafir.„Ehe, - se bucură ea, - nu v-am văzut demult!„ „Așa este , - îi răspund, - iarna nu prea es!„ „Da eu credeam că v-ați mutat în Valea Grecului!„ ”Nu, de cînd a plecat Ana nu pășesc pe acolo! E multă singurătate pe cărările ei! ”„Da , dar nici aici, în Schinoasa, nu e mare lucru  -  zice ea, - doar garduri și dulăi.” Tace o vreme , cîntărind un fir de trandafir traumat în palme, și pe urmă mă întreabă:„Pe cine votăm?„ ”Nu știu, - zic - pe cineva fără garduri și fără dulăi!„ „Și cu inimă mare!„- răde ea, zvîrlind trandafirul. Iar eu mă îndrept sus, pe culme, poate o întîlnesc pe Vera, care cu mătura și instinctul ei nu dă greș niciodată.
                                                                  . . .
Aseară liberalii au părăsit rușinos  cireșarii mei, cedînd locul  unor matahale sperietoare moarte. Odată cu asta șansa  istorică  de a preface lumea  într-un cireș înflorit din care să împart mai apoi cîte un pumn de poame dulci la toți copiii lumii  a luat sfîrșit. De azi îmi voi  căuta sensul de unul singur.În întunericul orb din interiorul meu. Urcînd și coborînd de mii de ori scara cu șaptesprezece trepte  de la bucătărie spre bibliotecă. Numărînd milioane de pași pe traseu, spre liceul "N. Sulac"   Ascultînd ,constant, cu cutremur și frică , vuietul subteran al vișinului.  Și intimplător Moțart. Pentru că am fost trădați cu o trădare cît toată istoria noastră care a fost și urmează să fie. De către omul gregar al cetății. Care a încălecat barbar  pe visul poeților și al mulțimilor.

MAI MULT DECÎT EVANGHELIA

 Lika SKa Batrancea scrie undeva într-o postare pe facebook , din Italia, cu durere, ca se pierde limba.Da, așa este.Trebuie să ne ducem departe de casă ca să observăm acest lucru cu durere și în profunzime. Procesul de globalizare , aflat in plină ascensiune,  absoarbe lent și ireversibil culturile mici.În mare parte pentru  ca n-o vorbim cu  alogenii  nostri.Ne acomodăm lor. Cel mai adesea ,as zice, insa pentru că vorbim prea mult. Eftinim cuvintele.Omul politic reprezintă un exemplu clasic in acest sens.  Promite multe  si nu face nimic .  Limba,  aș vrea  sa stim , măcar cei puțini care avem conștiință din acest neam,  se pastreaza in tacere. Anii mei de  singuratate m-au invatat acest lucru mai mult decit Evanghelia. Este de ajuns să taci doar o zi. Si atunci ai sa vezi cum se deschid inlauntrul cuvintele. Frumoase ca niste flori. Curate si vesnice ca niste izvoare. Mai puternice decît orice globalizare.
                                                                             ···
       O toamnă și o iarnă întreagă durează conflictul dintre enoriașii bisericii satului Dereneu. E război. Dintre închinătorii Mitropoliei Basarabiei și Mitropoliei Moldovei.Legat de acest conflict m-am adresat către Ioan Moşneguţu , episcop de Soroca , cu un mesaj creștin. "Preasfinte, - i-am scris, - Mintuitoru zicel :Indraznitiți!" Am impresia că doar inima sfintiei sale , predicele sale au delicatețea și puterea de pătrundere nesere rezolvării conflictului de la  Dereneu. Pentru ca nu se poate ca oamenii ,cu mortul pe năsălie, sa nu poata  intra in Biserica.Cine stă zavorit  acolo?Cine se roagă sub lacăt? Numai diavolul. Eu bunaoară aș pune doi preoti. Un duumvirat, de la ambele Mitropolii.Ca sa izgoneasă necuratul.  Asta o solutie,  asa  profana. Sint convins insă ca sfintia sa va găsi una evanghelică . Solomonica .Care nu profanează mortii si uneste credintele .   
                                                                            ··· 
"Si eu ce ma fac intre aceste valuri de minciuni?"  - se intreabă Ștefan Secăreanu intr-o recentă postare pe fb. cu privire la realitățile din lume  , din Orientul  Mijlociu, dar si din Republica  Moldova si Romania. Demult n-am auzit o asemenea intrebare de la intelectuaii nostri. De parca mi-ar fi pus mîna pe rană. Cu cit citesc, cu cit privesc mai mult cu atit mai al dracului  ma incurc. Eu zic asa : pina la urma , important este sa fim onesti față cu constiinta proprie.Măcar asta. Deși minciuna astazi e atit de mare si de convingatoare, incit mi se pare ca se ascunde in chiar constiintele noastre. Cum a patruns in cel mai ascuns si protejat loc al simtirii noastre, prin ce tranzacție cu conștiința nimeni nu stie.Nici Domnul. Ceva s-a intimplat cu noi după ce ne-a creat.Ceva pe care nu l-a  putut explica nici Darvin. Nici preotii. Nici descoperitorii  Bing Bangului. Formula cinstei ,spune undeva Dostoevski, este moartea cinstei. Acesta  pare a fi adevarul nostru. Si blestemul. Sa ne cautam onoarea fiecare in singuratate. Pentru a putea ajunge o comunitate. 
                                                                         ···
Ana și-a măsurat zilele acestea rochia de mireasă.Am vazut pe viber cum a imbrăcat si dezbracat sapte rochii. Toate superbe. "E greu ,coplesitor de greu!"- mi-a scris. O inteleg. Pentru femeile din neamul nostru rochiile de mireasa au fost dintotdeauna, prin instinct ,o măsură a vietii si onoarei.  Si care altă probă a acestei vieti decit aceasta scurtă rugaciune care a biruit singurătățile si unit inimile , de mii de ani:"Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"  De cîțiva ani o practicăm sincron, odată pe săptămînă , ea la Londra și eu la Chișinău.Uneori o spunem. Alteori nu.Viața ne fură. „ Nu uita, - i-am scris , - simbata la ora 11. Un sfert de ora. Se  poate si cinci minute. Si o secunda. Doar cu inima plina. Pentru ca viata nu este mai lunga.”
                                                                          ···   
Cele sapte rochii care au fost imbracate de zeci  de ori sint puse  la loc. Proba a luat sfirsit. Alegerea facuta. Bineinteles ca alta decit cea care am ales-o eu. O rochie care ii place mamei sale,surorii si mirelui.O taina deocamdata a miresei. Eu insa am zis:"Asta! " Dintr-o data. Si sint fericit că pus-o macar  pe Fb . Ca pe o efemerida. Ca pe un fluture de lumina din intunericul vietii mele.
                                                                                                                                   
                                                                                                                                                   

VÎNĂTORUL CULEGĂTOR

Aseara ningea, viscolea, multe drumuri stateau inzapezite ,soferi inamoliti cereau ajutor , unele sate izolate coborisera in intuneric ,parea  ca  se va  stinge si televizorul meu ,si iata ca din mijlocul iadului acesta vicepremierul Gaburici a inceput sa tese deodata la Prime povestea a 1200  km de drumuri si dintrodata s-a facut lumina.Cit de putin ii trebuie neamului acesta al nostru uneori. O poveste. Povestea Europei. Povestea Unirii. Povestea drumurilor. Si cind ai cautat: iarasi s-a ridicat. Gata sa erte si sa creada din nou. Chair din mijlocul iadului.
                                                                               * * *
  Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei HOMO SAPINS, numit și VÎNĂTORUL CILEGĂTOR. Organizat  în cete mici, migratoare, el ducea un trai  în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd lanțul poverii lui imi tae carnea piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de vișine. Cît aș putea duce milioane de ani în spate. Mai departe.
                                                                           * * *
Scăienii mei de peste deal. Iată că au semnat și ei o Declarație de unire cu Țara.Printre primii din părțile nordului. Satul cu cele mai dulci pășune, cele mai limpezi izvoare, cele mai arătoase pridvoare. Acolo unde am îmblat la șezători. Unde ne-am bătut pntru fete...Un Macondo mai viu decît cel al lui Marquez. Fără drumuri și fără internet. Întotdeauna m-am întrebat: ce taină îi apără ? Ce forță, ce cod genetic îi ține departe de civilzație? Cum de rezistă la marile ispite? Abea acum am înțeles: unirea cu frații romîni. Și am plîns.Cu lacrimi adevărate. Cum nu mi s-a întîmplat demult.Pentru că era ceva care am pierdut demult și părea că fără întoarcere.
                                                                         * * *

Mircea Ciobanu a postat pe Facebook una dintre lucrările tîrzii ale lui Picasso. Și imediat au izbucnit controversele. Unii zic că este un pictor genial, de milioane. Alții neagă orice calitate a lui.Eu zic asa : adevărul e la mijloc.Chiar dacă despre Picasso s-au scris biblioteci .Adevarata artă nu se impune cu forta. Ea sta cuminte la usă ,precum Domnul  ,si asteapta sa-i deschidem. Este acolo si Picasso si Repin si Rubleov si toti marii artiști ai lumii. Daca ar fi numai unul, să spunem Dostoievski, cum sînt tentat uneori să zic, ar fi insuportabil  ,ar trebui sa ne spinzuram. Asa insa in momentele noastre de tristete, cind viata devine insuportabila, mai deschidem usa si ei mai intra cite unu.Scriitori, pictori ,filozofi, sfinti... Astfel mi s-a intimplat si zilele trecute. Deschid telefonul si pe viber, de la Ana,din Londra, doua imagini tulburatoare,de milioane ,  facute in Galeria britanica. Stiti ce-am facut? Le-am depozitat in arhiva mea. Si nu pentru ca sint de la Ana. Sau ca apartin lui Picasso.Sau ca sint de milioane. Dar pentru ca pulseaza in ele  o mare putere, primordiala de viata .Trebuie totuși să ai o mare capacitate de sugestie ca să ituiești frumusețile femeii in formele embrionare de viața.Asta doar Picasso a putut să o facă.

                                                                       

OCHII EI VERZI CA IARBA

    O noutate plăcută . Rodica Ciorănică,  redactorul  magazinului VIP , împreună cu echipa ,au desemnat omenii anului 2017. Savatie Baștovoi , un monah de la mănăstirea Noul Neamț, care de cîteva decenii se roagă și nu mai coboară de pe scena publică este modelul ales din domeniul culturii. Scrie versuri, romane, ține conferințe, construiește biserici, pictează icoane, oferă interviuuri , dezvoltă afaceri.O alegere mai potrivită nici că se putea. Poate doar un alt monah de la mănăstirea Țigănești,părintele Lazăr, încărcat cu aceiași energie .Face ascultare la bucătăria mănăstirii, deritică în chilia părintelui stareț, hrănește căprioare din palmă, culege și cunoaște toată iarba de leac din Codru. Cu ani în urmă pentru un șumuiag de buruiene de leac i-am lăsat în Psaltire o bacnotă de 50 de lei.Și de atunci ori de cîte ori mă duc în chilia lui o găsesc la Psalmul 37, neatinsă.”Părinte?!„ - îi zic cu mustrare.”Ce să fac cu ea?„ - îmi spune el cu uimire. Ce să facă într-adevăr dacă de zeci de ani n-a ieșit deloc din mănăstire. Dacă de peste un deceniu spală blidele și coace pîine. Dacă în tot aist timp s-a rugat neîcetat. Se spune că lumea aceasta desfrînată și minciunoasă uneori se mai ține doar pe rugăciunea monahului. Pe a cui ? Căci vreau să-mi aleg și eu un model, unul viu și nu mort, ca să scap
.
                                                              * * *
 Sînt zile cînd trebuie să-ți mărturisești măcar ție că iubești pe cineva. Altfel viața n-are nici un sens. Îmi zic atunci, sigur că pe mama mea, Ana .Nu știu dacă în toată copilăria  mi-a pus vre-o dată palma în creștet. Nu știu dacă m-a alintat în vreun fel. Doar poate mi-a oblojit rănile. Și-n ziua cînd am plecat mi-a purtat valiza la gară, aburcind un deal cît un munte.  Poate de mii de ori a urcat mai apoi muntele acela , alături de mine, pînă cînd într-o zi a exclamat :„Ia uite trenul ista, ca o omidă...!” A fost cea mai frumoasă marturisire de iubire pe care am auzit-o vreodată. Mulți ani mai tîrziu, aflînd-o pe patul de moarte, am vrut să-i răspund cumva și i-am zis :„Mamă, știi, mai am o fată și i-am zis Ana!” S-a uitata la mine, învinsă de viață ,și mi -a spus:„Dar ție îți trebuie?!” Nu știu dacă s-a referit  la propriul său nume. A zis și o lacrimă grea , arsă de suferință, s-a prelins din ochii ei verzi ca iarba .Ca o ultimă picatura de iubire, necondiționată. La care n-am să-i răspund nicioată.Nici eu și nici Ana.

                                                            * * *
    Nina , soția, a adus un borcan plin de curmale de la Ana, din Londra.Și astăzi mă întreabă:”Tu „finici” mînînci ? Că-s foarte folositoare!„ ”Da , - îi răspund eu , -gust cîte una.” ”De ce ?„ - se uită ea uimită la mine. Păi, îi spun, tata înainte de moarte , cu mulți ani în urmă, și-a dorit curmale. Am răscolit atunci toți Dondușenii și nu le-am găsit.În timp ce-n Regat, pe vremea copilăriei lui tata, magazinile gemeau de curmale . Și smochine. Așa că gust cîte o curma, îi zic, ca și cum aș gusta dintr-o fericire neîmplinită a tatei. ”Ujas , -îmi spune ea cu mentalitatea ei de azi, - de ce nu mi-ai zis mie.Că eu găseam!„  Da astăzi se poate găsi orice pentru patul de moarte. Doar că bolnavii nu-și prea doresc nimic. Și nici nu cred în nimic îmi spunea un medic de la Spitalul oncologic. De asta și moartea-i atît de dezgustătoare . Și urîtă. în spitalele și satele  noastre.Gata să ne înghită pe toți.                                                     

BUTONUL

  Gata, Crăciunul, minunea cea mare , s-a dus. Albul iernii, ca o năframă a mamei, s-a scurs în țărînă.Doar ici și colo se mai păstrează cîte o pată imaculată.Valea Grecului e  curată și liniștită , cu o lumină difuză.Este dimineață.Și nu e nici iarnă nici primăvară. E un anotimp fără anotimp. În care nu am telefon  de la Ana și  nici bucuria să mă trezesc.Vișinul , s-a spălat pe față, și stă  într-o stare de incertitudine. E marginea dintre creat și necreat, dintre Europa și Est. Își frămîntă trunchiul ca pe o inimă. Își tremură ramurii ca pe niște artere.Își zvintă virful ca pe o frunte.De parcă s-ar aduna cu greu, dintr-un somn adînc și orb , de milioane de ani, al materiei. Caut la el și rostesc, cu ochii cîrpiți, rugăciunea mea matinală, preistorică:„Te slăvesc ca pe întîiul meu început , te doresc ca pe cea mai înaltă dorință a mea!” Este ca și cum  Domnul   și-ar căuta zilnic și el, prin deznădejdile mele, un sens și un rost în haosul veții aici pe pămînt și-n Univers.

                                                              * * *
   Aflu dintr-un comunicat al  agenției Moldpres , semnat de scriitorul și reporterul Nicolae Roibu   , că Academia Europeană de Științe, Arte și Litere cu sediul la Paris l-a premiat și  cooptat pe scriitorul Nicolae Dabija printre membrii ei titulari pentru romanul „Tema de acasă” și volumul de versuri ”Ochiul al treilea„ Măi să fie, am ajuns s-o vrdem și pe asta , un moldovean premiat la Paris, în centrul de cultură al lumii, sub cupola unde au creat și gîndit Rousseau și Baudelaire, toată emigrația rusă.Încă odată se confirmă teza , că la noi pentru a ți se recunoaște  meritele acasă trebuie mai întîi să fii apreciat peste hotare. Cine știe poate de asta m-ar cuprinde o neagră invidie?  Poate de asta  și mi-am făcut odată demult o  antologie ambulantă din marii poeti ai lumii pe care -i recit în gînd  , pe dinafară, cu metaniera pe deget, ca pe o rugăciune  de sens, oriunde m-aș duce și orice n-aș face în viața aceasta absurdă provincială. Este acolo  Stănescu , care zice ca un aed:”Părul lung și negru și-l întinde de la ușă spre pat ,  să nu greșească bărbatul niciodată drumul predestinat.” Este Brodsky care mărturisește discret, ca un martir:”Tolico s gorem ciuvstvuiu ea solidarnost.” Și poate de asta mai ales , este de azi Nicolae Dabija cu un Psalm dintre Psalmi , care spune așa:”Se vede, Doamne, de la tine cît sînt de trist, cît sînt de singur?! De orice rază ce m-atinge mă simt rănit pînă la sînge...”  Pe care îl voi tot repeta, îl voi tot ridica la sufletul meu, zilnic, de zeci de ori,  precum  un bolovan al lui Sisif, ca să sting această neagră invidie.  Și să mă bucur in sfirsit de un frate poet.
                                                              * * *
 Viața-i viață și nu ai cum s-o plămădești și s-o trăiești decît așa cum a făcut-o Domnul.După retragerea lui Cărare.După accidentul lui Urschi.După plecarea lui Tarlapan .Iată ,pe marea scenă a umorului în acest mic colț de lume al moldovenilor a urcat Ion Diviza. Pe timpuri nici nu se observa cînd  pășea pe coridoarele din Casa Presei.Astăzi ,cum ar spune fanii lui Halep, trece   numărul 1 al umorului basarabean.Stii ceva,i-am scris de ziua lui pe Facebook, citesc mult în ultimul timp, din marii filozofi, savanți , oameni politici , scriitori nobeliiști, economiști .Caut un răspuns la degringolada aceasta a noastră de-acasă, dar și din lume.Și tot mai mult mi se conturează în minte , în clipele decisive ale vieții, o siingură salvare  :umorul. Nu este gîndul meu. Este constatarea lui Murakami. Și a lui Lorenz. Și Cehov..Așa că ai grijă de tine. Butonul nu este în mînile lui Putin.Butonul e-n mîinile tale.La mulți ani!
                                                              * * *
Lucia Cires, pe care o respect mult  ,se intreabă de asemenea pe facebook: "Mănușile sint făcute ca sa fie pierdute? " Absolut  , stimată Doamna! Mai intii  pierdute si apoi găsite. Într-ales cele de mare doamnă. Au pățit-o si alții. In copilarie mama ni le lega cu o funiuță de  git. Dar si așa le piedeam. Si  ce bucuroși eram cind le găseam.  Este de fapt o definitie clasica a fericirii. Curaj.

DIN GROAPA CU LEI

  Și iată că iarăși a venit dificilul moment al alegerii. „De data asta băiete faci cum îți  spun eu, ai priceput? - mi-a zis tata aspru, constatînd dintr-odată că are un flăcău  în casă și s-ar putea ca acesta să nu-l asculte, - te duci la Bălți, la matematici.Atît!” Și cine știe poate că avea dreptate. La Bălți ,la matematică, era sora lui , Lidia, Luisea cum o alintau cei trei frați ai ei Ionică, Nicu, tata și îmtr-ales bunicii.Lucra de ani de zile împreunî cu soțul, un matematician de talent, într-o școală orășenească  specială .Repartizați acolo la practica pedagogică  au rămas pentru totdeauna să pregătească  elevi pentru facultate.Veneau des prin sat ,veseli, îmbrăcați elegant, cu pălării de soare, aparat de fotografiat, parcă erau desprinși dintr-o altă lume.O mulțime de poze mi-au făcut și toate ba cu o carte în mînă, ba un album subsuoară.Pe unde s-au pierdut fotografiile celea, ce s-a făcut cu ele, că n-a rămas nici una.Sau poate că îngeneral nu le-au făcut, nu știu.  „Ai rezervat un loc !” - mi-au zis ei într-o zi, după un scurt examen la matematică față de tata, cu mult înainte de absolvirea școlii din orășel. Dar la litere, la Universitatea din Chișinău, acolo unde vroiam eu să mă înscriu, pe cine aveam ca să mă sprigine ? Cine să-mi facă un examen prealabil? Teancul de plicuri pe care l-am primit de-a lungul anilor din redacții și pe care le-am legat într-un pachet cu o fundă roșie, furată de la mama ,ascunzîndu-l într-o valijoară de la capătul patului , era unica mea speranță, unicul lucru care m-ar fi ajutat să-mi fac un loc în lumea aceasta mare. Dar dacă nu m-a protejat și nu  m-a ajutat în lumea cea mică a școlii din sat ,unde am fîcut prima mea alegere în viață și unde toate erau dominate , de la învățători pînă la copii ,de niște instincte obscure și rele , de o ură primară cum ar fi putut să mă ajute într-o lume mai mare.Toate erau incerte.Iar eu ca să rezist acestei lumi trebuia să fiu și mai rău decât ea. Și doar uneori, la un apus de soare, la un cal în galop, la un cîmp de maci , în adîncul meu se trezea o uimire adîncă și o spaimă cumplită că nu pot iubi pînă la capăt.Lucru care mă făcea să plîng îndelung Mai ales cînd mi se făcea câte o nedreptate.(va urma)
                                                                    * * *
    Citesc  de dimineață , pe mintea proaspătă, o postare cutremurătoare de  Andrei Țurcanu. Este vorba de un poem scris de către Sergiu Mandinescu , un tînăr care a suportat  timp de 12 ani experimentele odioase asupra psihicului uman, aplicate în celulele  penitenciarului de tristă faimă din Pitești . Și primul gînd care imi vine este că tot ce s-a scris la Pitești, dar și-n alte inchisori comuniste din Romînia sau Rusia la acea perioadă , de către Gheorghe Calciu, Serafim Ciciagov,  alți deșinuți care au opus rezistență, poartă aura martirilor creștini. Sînt texte peste vremi, scrise în groapa cu lei.Iată doar un rînd din poemul lui Sergiu Mandinescu, sfărîmat prin reeducare la doar 38 de ani:„Dar viața mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie.” Care face cît munți de poezie din librăriile noastre de astăzi.
                           
                                                                      * * *
Astăzi a apărut decusară, dinspre est. Deasupra Botanicei.O lună plină, uriașă, dulce , de miere. Ca un sîn de femeie în ochii pruncului celui sugaci din mine.  Străină și în același timp, parcă intimă, deosebit de aproape. Ca un reflex al astrului încă nestins dinspre vest.Aceiași lună care aseară , trecind de miezul nopții ,  m-a trezit, inundîndu-mă mai mult decit ziua.Stătea la geam, peste vișin  ,și-mi năvălea odaia și casa pustie cu o lumină care descoperă acul si străpunge lucrurile pînă-n adinc.Cu o lumină din raza sfinților sau poate din cea a femeilor perfecte ale lui Murakami. O lună plina , de vara, in miez de iarnă. O Ană rătăcitoare dintr-o baladă modernă. Înfiorat am stat in pat  și-am așteptat. Mult si nemiscat. Fără de somn si fara sa respir. De parcă m-aș fi temut să nu piierd ceva. Undeva departe a scrisnit greu , din bălămăli, o ușă. Undeva aproape s-au auzit pași. Dar am ațipit și-am scapat. Cind  m-am trezit , in casa s-a instapinit iarasi  pustia materiei. .Și întunericul  .Si frigul din pat. Si nimicul monstrului cu patru etaje de peste drum.  Care mi-a mîncat cu  bolgarca o vară, și iată acum a sorbit pînă la sîn ,cu tot cu zid de mortar, vizavi,   si luna ei plină, toată de vis ,de iubit și de scris.

RÎNDUL NOSTRU SĂ FACEM MINUNEA

Aud ca la Chișinau in septembrie 2018 se va desfașura Congresul Mondial al Familiilor.Aud si nu-mi vine a crede. Aud si m-a intreb: cui i-a venit in gînd această poznă. Să  convoace un Congres al Familiilor intr-o țara unde familia trăiește poate cell mai mare șoc de la aparitia ei. Ca sa vorbeasca despre ce? Despre uriașul val de migratie ,despre despărțirea cuplurilor, despre pustiirea satelor, in timp ce solutia se afla la  suprafata, pe buzele oricarui prunc alăptat:locuri de munca pentru părinți.. Cineva e surd probabil si face congrese pentru  muti.

                                                                             * * *
De ce ni se intimpla mereu lucruri de care ne temem? De ce tragedia  "Oedip  rege" ramine vesnic vie? De ce incepem sa vedem doar atunci cind ni se deschid ochii intunericului, al marilor suferinte? Cum sa ne purtam azi cu raul , care a devenit o parte a vietii si  nu poate fi eliminat din ea ,ca el sa nu devina un rau si mai mare?Iata asa o suma interogativa acumulata printre sarbatori, timp in care am trecut de la Jung la Murakami, apoi la Ferrante si brusc m-am intors la Sofocle. Virajul omului modern. O nebunie.Dar poate si o cautare de sens, care ,in loc sa se arate din fata,  raspunde din spate .
                                                 
                                                                          * * *
Mănăstirile s-au impodobit in albul botezului.  Un alb pur.Un alb pe care mama isi cosea minunatele sale flori ,din matcale in toate culorile lumii.Ca mîine, ca pe o ninsoare de azi , iși îndrepta degetele amortite de ac , răsufla ușurat si așa dintr-odata florile  pe care le-a cusut toata iarna se  ridacau de sub miinele ei  și se contopeau cu alte flori ,argintii  ,de pe geam. Si  acum venea rindul nostru să facem minunea.Ne aplecam peste ele cu rasuflarea fierbinte si le sarutam dureros ,pînă la lacrimi, pina cind  se topeau, dezvelindu-ne sinul virgin al iernii.Sinul pruncului din Betleem si colindelor nemuritoare.

LUMINILE DE PE RÎUL SINGURĂTĂȚII

Intotdeauna de sarbatori  ,dupa clipele frenetice ale  reintilnirilor, ale colindelor, ale amintirilor,ale meselor pline  ,vin asa  de odata,pe neprins de veste cele nostalgice, prevestitoare de desparțire. Nu stiu daca le-ați simțit vreodata. Ele vin cam pe la mijlocul sărbătorilor,pe la capătul meselor, ca un revers , si se cuibaresc in sunetele stridente ale  farfuriilor vîrfuite în chiuveta de la bucătărie, in pașii furișați pe scara de la camera de dormit, in sunetele  încrucișate ale telefonelor mobile, care incet, incet te absorb ,te prind si te duc pe nesimțite într-o altă realitate, facindu-te riu de singuratate. Asta e legea vieții, contradictia sufletului si universului. Sarbatorile. Clipele de vesnicie. Luminile de pe rîul singurătății.. Care vin si se trec. Ne intilnesc si despart de oamenii dragi.Prin întunericul vieții și nopții.Iată de ce în preajma lor pun  la capatul patului faimosul roman al lui Dostoievski "Amintiri din casa mortilor".El m-a salveaza. În pofida marilor mele ezitări și confuzii.”Pe lîngă evlavia sădită din copilărie în sufletul lor, - se referă Dostoievski la sărbătorirea Crăciunului în penitenciar, - ei simțeau instinctiv că , cinstind cum se cuvine această sărbătoare, se apropie oarecum de lumea dinafară, că nu sînt cu desăvîrșire uitați de soartă și izgoniți din rîndul oamenilor, de vreme și în temniță le este dat să împărtășească o bucurie a tuturor.„ Citesc de ani de zile la sărbătorile de iarnă  această capodoperă .Este de o simplețe cuceritoare. Nici o notă falsă.Omul adevărat după care tînjim cu toții..Nicaieri in alt pasaj,la nici un autor, n-am intilnit o legatura mai strinsa dintre deceptia sarbatorilor si credința in viata.Dintre singuratate si om.  Libertate  și umilință. O legatura care pe an ce trece devine tot mai evidenta, pe masura deceptiilor acumulate , a imposibilului, dar si a vietii care  pe cit se scurteaza devine mai fascinanta.Alta decit mi-am imaginat ca ar putea fi vreodata. Ca o virtute descoperită  într-un suflet de ocnaș.Anul acesta insa,nu stiu de ce, l-am  inlocuit pe Dostoievski cu Ferrante. Poate pentru ca si singuratatea are limitele ei ,pe care traindu-le ajungi la iubire .Sau poate pentru că postmodernismul este și el unul din copiii bastarzi al lui Dostoievski. Sper sa nu fi greșit.

                                                                       * * *
O3:04. Noapte profunda. Ultima pagina din "Kafka pe malul marii"  de Haruki Murakami.O intrebare ravasitoare la  sfirsitul lecturii rostita de Kafka Tamura,protagonistul romanului :"De ce a iubi ptofund pe cineva e acelasi lucru cu  a-l rani profund pe acel om? " Este un mister pe care Murakami cearca sa-l dezlege de la o carte  la alta.Mereu schimbindu-și unghiurile ,  dar intrebarea si autorul ei ,sub diferite chipuri, ramanind dureros același.

                                                                       * * *
Pe vremuri o stație de cale ferată  reprezenta un model de civilizație. Gara de trenuri Dondușeni  , cînd am descoperit-o, a fost ca un continent, ca o lume nouă, un miraj.Într-o seară am rămas să înoptez acolo, la sora mamei.Pînă a mă băga în pat însă , ca sa ascult trenurile, a trebuit s-o las ca să-mi spele picioarele. Asta a fost condiția nanei.Acum aud că Guvernul Filip anunță închiderea a 14 stații de cale ferată.Și atunci , dacă închidem gările și mor nanele, unde ne ducem, domnule Filip, să ascultăm cum șueră trenurile și cine ne spală picioarele?

                                                                      * * *
Citesc Ferrante  ,aceasta geniala povestitoare,  in paralel cu Ana, eu in romina, ea in engleza. Eu in Dealul Schinoasei. Ea in zbor  ,de la Londra. Ne-am intilnit in final, la nunta Lilei, pe ultima  pagina, semn ca, incet,  incepem sa ne despartim,sau invers ne ținem disperați unul de altul,in graiuri diferite ,fara ca sa ințelegem.     
   
                                                                     * * *
Fum si ceață  eri. Si senzația ca ne mișcam , calatorim fara de nici o ținta. Undeva pe șoseaua Balcani,la intoarcere din Țiganesti,  intr-un sat,  fumul a patruns violent in cabina mașinii.Lena a frinat si l-a tras adinc in piept .Era fumul inecăcios al rășinei de brad, de la focul cu lemn, mirosul casei parintești ,cînd toți eram launloc, grămadă si sănătoși, lingă soba fiebinte. Brusc a devenit, pentru citeva clipe ,fericita. A trait o așchie din acel sentiment atoatecuprinzator care, imediat si-a dat seama, nu-l va reconstitui niciodata.Si-a accelerat iarași, prin ceață si beznă.