UNA CU CERUL

Mi-am pus poruncă: dimineața pe mînecate și seara înainte de somn doar rugăciunea. Mi-am zis, asemenea părintelui Serghie: „Rugăciunea să-ți fie lege necălcată! Ori te rogi ori nu te rogi, într-adevăr. E vorba aici de viața și de moarte. Că nu respiri după cum ți-e voia. Nu întrebi: la ce bun să respir? De ce respir eu oare? Atîta știi: mor de nu respir ! Așa e și rugăciunea.„ Și iată că iarăși am încălcat. Iarăși am privit pînă la miezul nopții ” Fabrica„. Iarăși mă trezesc dimineață cu capul ca un Vezuviu. Cu tot studioul ”Fabricii„ la mine în chilie. Cu Petru Bogatu, cu Cristian Tabără, cu o legiune de analițti etc., etc... Stau și se ceartă: face oare să întocmim  o ”Carte neagră a ziariștilor„?  Cu tărăboi te culci cu tărăboi te scoli. Ce pot să spun cu privire la ”Cartea neară„ ca să scap de tărăboi ? Sigur că nu ! E aberant, e mortal. Cine se poate decide astăzi la o asemenea nebunie?  Cine poate să judece lumea? Poate doar cel care este desăvîrșit și nu se poate înșela, spune Serafim Ciceagov, un sfînt din închsorile enchevediste ale rușilor. Cel care pe toate le știe  și, în principal , știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui ci după voia și patimele sale. Azi fiecare se poate bizui doar pe sine, pe propria lui conștiinșă. Cum zice și Petru Bogatu. citîndu-l pe Kant:„ Legea morală în mine și cerul înstelat deasupra.”  Prfect. Problema este doar să ne facem una cu cerul.Altfel această lege devine un cui prin care scrigelăm  în loc de vecie un singur cuvînt: „H..!„ Atît. Așa cum fac ”turiștii„ estici aici ,pe edificiile noastre  publice, sau departe, în Kenisberg ,pe piatra de mormînt a filozofului.
                                        
                                                         * * *
  Demult n-am  ieșit la plimbare. Din ziua alegerilor. Am stat în casa, cu toate singurătățile mele , toate cărțile mele  și am căutat un gînd , dar n-am găsit nimic. Totul e gol în căpățîna mea. Totul e la pămînt. Dar mă așteaptă Vera ,acolo sus în Dealul Schinoasei, cu cărările măturate lună, mă așteaptă  vișinul cu suluri de frunze împrăștiate în cale .Mă așteaptă Ana la Londra, măcar cu un sunet.  Iată mă îmbrac și es. Dați-mi un gînd cît nu-i tîrziu.Ceva deștept , nemaipomenit de deștept. Să recunosc că sînt un prost și uitîndu-mă în ochii acestor prieteni ai mei să pricep că viața abea începe . Atunci cînd se pare că totul este pierdut.
                                                         * * *
Vasile Năstase se alarma mai dăunăzi  într-o postare pe facebook că ne sînt ascultate telefoanele. Foarte bine , telefonul, facebookul, internetul pentru aceasta au și fost inventate, să ni se citească pînă și gîndurile.Va veni o zi cînd nu ne va asculta nimeni. Și atunci   ce  vom zice, noi care avem gînduri și cei care nu ne mai ascultă:„Că spre tine Doamne am nădăjduit, tu vei auzi Doamne Dumnezeul meu!„  Vom putea oare? Vom avea puterea și credința de acum două mii de ani a Prorocului ? Ca să ne cîntăm cîntarea la porțile Ierusalimului?
                                                        * * *
Azi și alaltăieri și toamna aceasta. printre căderile de frunze,ca niște uriașe talazuri care cobor din infinit, văd numai copaci tăîați. Numai copaci care plîng .Doar răni adînci pe pămînt. Vecinul meu  a tăiat trei nuci bătrîni și și-a lărgit ograda.  Altcineva, la Orhei mi se pare , pe un deal, ca să  se răzbune pe stăpîn   a zdrobit  cu toporul o livadă de nuci tineri și a pus foc pe o casă  de vacanță. Aici prin oraș geniul rău al primarului doboară copacii , de la un capăt în altul , ca într-un holocaust. Dincolo în Romînia sînt  dezgoliți munții, cu tot cu tot cu păduri și cu cuiburi de vulturi . Oameni buni, primari și mai puțin  primari, stăpîni ai acestui pămînt, dați-vă sama ce faceți.  Va  veni o zi cînd veți rămîne , ca mine, decît doar numai cu un vîșin la geam și înțelege că e un mare noroc pentru om ca să aibă la geam măcar un pom, că omul e ca și pomul și ceea ce faceți  este o mare crimă. Ca și cum v-ați ucide frații, care vă bat în geam. Drept care real , pentru o gură de aer, ar trebui să cădeți și să vă cereți iertare, încă de pe acum, și să vă tîrîtți  ca nițte rîme  în țărîne pentru un loc cît de mic aici pe pămînt.
                                                       
          
    

UN VIS AMORȚIT

Este în asest peizaj autumnal , de o profundă tristețe , acolo în colț, un detaliu pe care atunci cînd l-am prins în obiectiv  din împrejurimile  Schnoasei  nu l-am observat. O vilă acoperită cu oloaane roșii.. Un castel părăsit în sălbăticii, care  se desprinde dintre cărările încîlcite, dintre desișurile de nepătruns ale  pădurilor, dintre  cețurile  abea sesizabile, dintre dealurile pleșuvite și văile ușor înverzite , din stingerea aceasta  ireversibilă și învingătoare de toate   și dă să vorbească. Să caute  un sens. Așa precum  diintr-o viață trecută de om se ridică și începe la un moment dat să vorbească un om pe care la timpul lui nici măcar nu l-ai observat.Nici nu l-ai cunoscut. Sau o întîmplare. Sau o frică. Sau un vis. Sau o revelație. Sau o casă cu oloane roșii pe care o vezi prima dată, dar în care  simți că este ascunsă întreaga ta viață  și pentru care ești gata să le lași pe toate și s-o cauți pînă la capătul lumii , ca s-o  găsești , s-o cunoști, s-o trăiești , să te ascunzi în ea , ca într-un vis amorțit, și  s-o povestești lumii  cu toate cele neîntîmplate.  Mai adevărate poate decît  cele întîmplate.
                                                                    * * *
Ziceam că nu deschid azi internetul.Este o zi atît de frumoasă.Ca o galbenă gutuie. Și vișinul atît de  feciorelnic s-a dezgolit, cu straturi grele de frunze la talpă, ca niște mari împliniri ale lumii. Dar am deschis. Și iată prin vraful acesta de frunze , învelit în lumină și purpură , s-a mai dus încă unu. După Tarlapan. După Belicov. Iată a murit și Haralambie Moraru. Dragă Haralambie , dacă mai auzi ceva,  nu știu să fi iubit cineva literatura pe lumea asta mai mult decît tine,  poate mai mult decît pe sine, poate mai mult  decît viața. N-am să uit niciodată cum pe coridoarele  „Tinerimii” mă strigai de departe:„ Avigius!„ Mă ierți Haralambie. În ultimul timp m-am gîndid des la tine.Știeam că iești singur.De mii de ori mai singur ca mine. Știim că ți-e greu. De un milion de ori mai greu decît mie. Ziceam c-o să prind o zi ca să mă duc la tine, la vilele din satul scriitorilor.N-am mai prins ziua aceea. Și n-am s-o prind niciodată. Mă ierți . Rămîn cu o datorie, cu o întorsătură de destin,  care n-o să ți-o-ntorc niciodată. Vrafuri enorme de frunze te-au acoperit in clipa aceasta, ca niște file nescrise de roman. Iar vișinul meu dezgolit îți șoptește de aici de departe  din Schinoasa:”N-ai frică! Moartea e tragică.Nimic tragic însă nu este în ea!„ Aș vrea să cred că este anume așa. Că învelit în mantia toamnei urci fericit spre tărîmul luminii. Pentru că un alt scriitor mai singur și mai teribil de nefericit în încercarea de a descoperi și tălmăci tainele omului decît tine nu știu dacă a fostt în ultimul timp aici pe pămînt.
                                                                   * * *
Catastrofă. Pojar. Căcăcioși. Acestea sînt calificativele care nu încetăm să ni le punem pe mînecate aici pe facebook după alegerile prezidențiale de ieri. Un mare scriitor englez J. K. Chesterton  în minunata sa lucrare  despre creștinism „The  Everfasting  Man„  spune undeva că pentru a cunoaște adevărata noastră valoare, a afla cine sîntem este nevoie din cînd în cînd să ieșim din carapacea noastră și să ne privim dintr-o parte, de departe. Asta a făcut diaspora duminica trecută. La londra, în Franța, Canada, pretutindeni.Mii de chilometri parcurși pe jos, pe apă, pe calea aerului. Doar pentru un vot. Ceva incredibil .Și imposibil.De oameni care poate nici nu mai au nevoie de țara asta așa cum este ea. Asta trebuie să facem și noi acum, acasă. Imposibilul. Și să vedem că de fapt noi sîntem Dodon. Sau Dodon sîntem noi. Că altă cale și altă ieșire decît să începem să ne schimbăm chiar din clipa aceasta n-avem.  Altfel vom fi înghițiți cu toții. De caracatiță, care de acum salivează.
                                                               

DESCHIDE-TE!

Mulțumesc mult pentru felicitări, dragă Jnt! Eu de fapt sînt născut mai tîrziu, pe 5 noiembrie. Blogul meu ,pe care se pare îl mai citești, te-a dus un pic în eroare, ca și pe finii mei de la Iași. Dar asta nu contează. Eu singur sînt în eroare. Tata meu venit odată în ospeție la mine și văzînd că îmi serbez ziua de naștere, lucru neobișnuit pentru un țăran, mi-a zis că s-ar putea să fiu născut chiar undeva prin decembrie. Oricînd n-am fi născuți , important este că din cînd în cînd ne aducem aminte unii de alții, mai ales în timpurile de azi cînd viața ne-a împrăștiat prin toată lumea, făcîndu-ne mai singuri ca niciodată..Ce să-ți spun, am citit scrisoarea ta de cîteva ori, am citit-o pînă cînd ,din negligentă, am șters-o împreună cu alte cîteva emailuri, mai vechi. Îmi cer iertare. Îmi pare rău. Dar chiar așa ștearsă mi-a rămas în memorie ca  un act de voință, ca o mărturisire a unui om care  nu cedează , care cade și se ridică, iar asta mă bucură.La asta m-am gîndit cînd  te-am întrebat unde ai dispărut de pe  facebook? De asta am știut că ai nevoie. De o mărturisire. Este acolo  în această scrisoare ștearsă ,o părticică din inima ta, din viața ta care caută dureros un sens, un punct de sprigin, un răspuns la viața aceasta eronată a omului aici pe pămînt. Un zvîcnet  al sufletului , care nu se poate șterge nicicum și nicicînd  de nimeni din Univers. O semînță de eternitate care acum sau mai tîrziu va da în colte și te va face să înțelegi că omul este o lucrare a Domnului. Că Domnul are cu fiecare din noi  un plan, unic și irepetabil aici pe pămînt.  Un plan de iubire  care de pe facebook, ai dreptate, nu se prea vede .Și care de cele mai multe ori ni se descide din ascuns ,prin suferințe, căderi și urcușuri. Deaceea mă bucur că-ți porți suferințele cu vrednicie.Felul cum îți cauți acolo departe, în Franța, un loc de muncă și de viață m-a cutremurat.Așa firavă și fragilă cum iești ești demnă de bolovanul lui Sisif. Deaceea ori de cîte ori îți este greu, ori de cîte ori scapi bolovanul devale,  scrie-mi, deschide-te , lasă suflul vieții să între în pînzele tale , cuprinde bolovanul strins în brațe, aburc-l pe umeri, și această suflare te va duce , după cum spune mitropolitul Antonie de Suroj,spre limanul tău ultim,  suprem,  piscul salvator, al fericirii umane.
                                                     * * *
Am  stat și m-am gîndit astăzi la ziua de Duminică. La noile alegeri prezidențiale.  Ca la o  zi de Sfîntă Liturghie. Și dintr-o dată am realizat că de fapt  de la 1990 încoace, noi moldovenii , cu excepția primului Parlament  democratic , n-am avut de ales în aceste Duminici  decît  dintre nomenclatură și clonele ei. Adică între omul vechi al lui Voronin și emanațiile lui. De aici și performanța miliardului furat. Duminică pentru prima dată  avem posibilitatea să alegem între omul vechi și  omul nou.Nu știu prin ce se explică, spre deosebire de alte popoare, acestă întîrziere a lui. Carte puțină. Lene intelectuală. Uitare. Dar el a venit.  Iată- l s-a urcat pe corabie și, cu măsura lui Isus, ne cheamă la adînc. Haideți s-aruncăm mregele, fără frică. Nu se poate să nu  le  umplem . Doar dacă avem puțină credință.
                                                   * * *
Asta e Vera.Muta. Măturătoarea de la  Liceul teoretic de arte   ”Nicolae Sulac„ din Dealul Schinoasei. O cunoașteți deja. Astă toamnă , de  1 septembrie, cineva s-a rupt din mulțimile fericite  și i-a întins un buchet de flori. Mii de likeuuri a adunat ea pe internet. Azi dimineață pe timp de plimbare o întreb: ”Vera, nu ți-i frig?”   ”Nu!„ - clatină ea din cap. N--are cum ,într-adevăr, e călită. Vară și iarnă îmblă cu mîneca scurtă. „Vera , - îi zic eu admirativ, - tu cu cine ai votat?„ Stă o clipă și se uită la vraful de frunze din față, ridică apoi mătura sus la cer, o scutură și încordîndu-se,  cu  toate coardele vocale, scoate un sunet ciudat, dezordonat, și în același timp extrem de armonios, de cunoscut nouă în aceste zile , care se așează într-un cuvînt: „ Maaaiiiaaa!„ De ani de zile tace și mătură gunoaiele din curtea liceului. De ani de zile ne explicăm și comunicăm doar prin semne. Și iată că ,mare  minune, a vorbit. Pînă și soarele s-a cutremurat pe cer și a trimis peste ea o fîșie  sfîntă de lumină. Eu cred că a venit timpul ca duminica cealaltă toți moldovenii care ieri au stat muți pe la televizoare să iasă și să-i urmeze exemplul. Să zică :„ Maaaiiiaaa !„ . Altefel riscăm să devenim un neam  mut pentru totdeauna , pe care nimeni nu-l vede și nu-l aude. Nici acasă. Și nici în străinătate. Și nici soarele.
                                                                   

TRECUTUL NE PUPĂ ÎNDATĂ

   Astăzi am făcut o fotografie 3 x 4 , pentru carnetul de scriitor, al treilea în viața mea, cu o zi înaintea Congresului. Astfel sînt nevoit să constat că am întrat în posesia a trei carnete. Comunișltii  mi-au dat un carnet. Cimpoi al doilea carnet. Și iată că Suceveanu l-a semnat pe  cel de al treilea. Fiecare putere cu carnetul ei. Si fiecare  carnet cu puterea lui. Mă uit la fotografiile lipite în ele. O față în trei ipostaze. O viață. 3 x 4 sau 4 x 3. Parcă-i a mea și parcă nu este a  mea. Adaog alte fețe din fotografiile expuse sus, la etaj. Mă uit la fețele care s-au adunat jos, pe coridor, în Congres , unele aproape de nerecunoscut după atîta vreme cît nu le-am văzut. Cu o neschimbată și neînfruntată de vremuri întrebare   spre ele: „ Cine ?”  Cine este astăzi la masa de scris? Și cine a fost ieri ?  Cine a fost la început ? Cine e țintuit?  Cine este mîhnit? Cine vine și cine pleacă?Cine este jertvit în lupta pentru putere ?  Cine pînă la urmă  învie din morți și pe toate le iartă? Cuvîntul. O umbră  de fapt , care încet se adună din putregaiul puterii ca să șteargă lacrima  de pe fața cea mare, ziditoare de viață a poetului:”Ar trebui/să se-ntâmple ceva./Aştept raţiunea coioasă./Adevărul să fie//trântit pe podea –/altfel este/ o farsă./ Bunicul vine neaşteptat./Pacea mă scoate din balamale./Pentru 1000 de dolari Costică Munteanu / ar vinde orice partid./El are principii/orale./Mă-năduşă scârba de somităţi./ Detergentul e unica artă./Pentr-un trabuc pot să-ţi torn şi-o idee/cărnoasă;/trecutul ne pupă/îndată.(Eugen Cioclea)
                                                                        * * *
Inca n-am iertat tot. Zicem cu gura c-am iertat. Dar inima n-a iertat încă. Întotdeauna mai avem cîte ceva de iertat.Dupa un an și după toată viața.De șaptezeci de ori cîte șaptezeci.Ca să putem fi iertați și noi.    
                                                                       * * *
Mihail Bortă , preot la biserica  Întîmpinarea Domnului  a  USM , consilier în Departamentul relatii cu publicul al Mitropoliei, redactor șef al portalulului electronic „Moldova Ortodoxă” și-a sărbătorit cu ceva timp în urmă ziua de naștere. 33 de  ani. Vîrsta lui Hristos. Cineva spunea   despre  generațiile  de preoți din Rusia de astăzi că ar fi provenit din Dostoevski. La fel am putea spune și despre generația mai tînără de preoți din Republica Moldova că provine din  cele două volume  „Oamenii lui Dunnezeu  din biserica de altădată”  pe care Mihail Bortă le-a scris și conceput împreună cu un alt preot, Octavian Moșin , tînăr și el, paroh al aceleiași biserici. Cine din preoți  citește aceste cărți, ori le ia măcar în mînă,  nu este posibil să  nu se cutremure de jertfa lui Isus care s-a arătat  meteoric în  închisorile comuniste din Basarabia  prin exemplul de viață și credință  al unui șir întreg de slugittori ai cultului de pe aceste meleaguri. Nu are cum să nu observe că   această jertfă  se  prefigurează  și-n  pașii autorilor acestei cărți, preoții Mihail Bortă și Octavian Moșin. Să  nu cugete asupra  altor fapte memorabile ale părintelui Bortă. Precum ar fi fondarea  Centrului cultural istoric „Cuconeștii Vechi” pe locurile unei vechi așezări, baștina părintelui Sofian Boghiu, înghițite de acumulările de apă de la Costești. Sau întemeierea unei rețele de comunicare on line prin internet dintre așezările monastice ale Moldovei. Iar în final să  realizeze că o activitate preoțească gratuită , superficială, ar putea să însemne astăzi un mare păcat: după o pauză semnificativă din istoria noastră, preotul își reia sever și demn , prin puterea jertfitoare de sine, misiunea grea de călăuză morală a neamului. Și să încerce, cu ochii pe modelele istoriei, dar și ale zilei ,să o repete , măcar parțial.
                                                                  ***
Iraida Condrea , lector la USM, profesor de vocație, continuatoare a școlii de lingvistică a lui Anatolie Ivanivici Ciobanu, este foarte activă și pe facebook. Cu tematica ei dominantă: limba, cuvîntul. Pînă și-n postările despre frumoasa și inventiva sa nepoțică cearcă explorări lingvistice.Probabil că simte că  logosul pe internet  piere fără salvare? O , maică a Cuvîntului ... scria pe  vremurile de prigoană ale creștinismullui Teostirict Monahul, un călugăr bizantin, într-un Paraclis devenit  între timp nemuritor. Un calificativ mai potrivit decît acesta, ca s-o apreciez, nu-i găsesc. Și asta pentru că prigoana pentru cuvînt nu este cu nimic mai mică decît atunci. Iar nevoia lui pentru o grijă maternă la fel de mare.

BOLGARCA

 Și iarăși revin la Psalmi, bunii mei Psalmi, nemuritorii mei Psalmi. Astăzi mă opresc la  un verset din  Psalmul 87: „Că s-au împlut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat.” Nu știu în ce împrejurări  l-a scris și cînd  l-a cîntat marele psalmist. Nici sub care zid. Cu siguranță însă că starea mea de acum este una cu cea de peste mii de ani a profetului. Ce să zic, în clipa cînd  am bătut ultimul cui și am așezat ultima cărămidă la casa din Dealul Schinoasei  am  răsuflat ușurat :„Gata, pun bolgarca în cui!” Pe dracu. Mai sînt și vecinii, care au și ei bolgarcă, care atîtea au de făcut cînd la prima vedere nimic parcă nu este de făcut. Exact atunci cînd mă apuc de scris. Astfel, iadul abea începea.Încît astăzi , întorcîndu-mă înapoi , constat cu tristețe că  viața mea în Dealul Schinoasei nu a fost decît un vuiet, un dîrdîit neîncetat  de bolgarcă. Cu bolgarca m-am culcat și cu bolgarca m-am sculat. Cu bolgarca m-am rugat  și cu bolgarca am scris. Ca astăzi să mă întreb: mai face să scrii cu această morișcă a iadului, care macină astăzi cuvîntul și omul, pretutindeni din Parlament și pînă aici în jurul meu, la cele mai obișnuite treburi casnice? Dacă gardurile se dărîmă și se refac din nou? Dacă acoperișurile se schimbă ca anotimpurile.Dacă rugaciunea se stinge. Dacă viața devine o umbră?  ”Omul , ca iarba zilele lui...„ zice psalmistul într-un alt verset din Psalmul 102 . Probabil că face. Parodoxal , dar uneori mă gîndesc că anume de la acest verset a pornit Grigore Vieru cînd și-a scris epitaful:„Sînt simplu ca iarba!”Ca pe o cunună a întregii creații.  Și  Sfîntul Părinte  Siluan cînd a spus:„ Stai cu mintea în iad și încrede-te în Dumnezeu” .Adică în Cuvînt.
                                                   * * *
   Domnica Cemortan anunță pe facebook despre o nouă colecta a ei. Niste sapunuri, zice ea. Poate si cite un coniac de 12 ani , sugereaza cineva în comentarii. Frumoase aceste colecte ale ei. Către copiii străzii.Catre batrinelele singure de prin satele pustii. Către judecătorii  opulenti din izolator care au spălat  miliarde în ofshoruri.Si limbajul, pe potriva mulțimii. Doar ele  au darul să ne mai facă egali si sa estompeze  ,ca intr-o pînză impresionista, uriasele diferențe care s-au stabilit între noi si clasa politica la ziua de astazi ,  ca si pacatele.Contemplindu-le, savurindu-le ,la granița fina, abea perceptibila, dintre urît si frumos, ne dăm  seama usor că de fapt avem de a face, ca si in cazul lui Anatol Mătăsaru , cu un nou teatru. Un teatru al străzii. Un teatru care dezvăluie pentru cetate mai mult adevăr decit adunările furioase de zeci de mii si pregătește, prin impact personal asupra fiecăruia, o nouă schimbare.
                                                              * * *
 Astăzi este ziua crucii, fără de care nimic nu concepem si nu dedsavirsim pe lumea asta.Deschid Biblia și dau de un verset care mă tulbură:" Iara mie să nu-mi fie a mă lauda decit numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos ,prin care lumea este răstignita pentru mine , și eu pentru lume."Galateni 6, 14; Si o las deschisă. Pina ce voi găsi un alt verset pe potrivă. Care să mă călăuzească de la o zi spre alta, peste deznadejdile vetii.
                                                              * * *
Misuna dracii  pe facebook. A început campania electorala. Cineva probabil căruia nu-i plac postările mele le-a înlocuit cu ale sale, de-o obrăznicie atroce ,acoperindu-se cu numele meu.Pinasă tamiez locul meu de gîndire si simțire mă adresez prietenilor:„Vă rog ,nu deschideți!”.Iar pentru omuletii care umblă la cuvînt ,ca un om trecut prin viață , am un sfat : să nu se prea încreadă în forțele proprii.Odata intrată pe ușă adevărului, inima dospită de minciună ori piere  , ori ,ca a vulturului  ,  se-noieste .Atit de mare  e puterea adevărului și a Domnului
                                                           * * *
  Fiecare spune: ”Eu cred!„ Toți spunem:„Credem!„ Și în același timp puțini dintre noi sînt în stare să-i dea acestei stări a spiritului o expresie coerentă, concretă, care să cuprindă credința sa, dar în același timp și credința tuturor semenilor  săi. Este un sentiment sublim și absolut individual, de la om la om pe care pe parcurs l-am pierdut.Și totuși Apostoșul Pavel a reușit.Iar credința este, zice el în Epistola către evrei, încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.Prin urmare prin credință  sau întemeiat veacurile, s-au făcut din nimic cele ce se văd.Adică Mănăstirile Moldovei. Adică civilizația Occidentului.Adică omul modern care pînă la urmă în mod absurd s-a lepădat de credința care l-a născut.Și s-a proclamat el creator absolut! Ce va urma mai departe e greu de spus.Cert este însă că lumea se află într-o mare derută și incapacitate de a mai crede. Poate chiar la nivlel antropologic.

FEMEIA DE DUPĂ GRATII

   Domnica Cemîrtan. Sau Sanda Filat ,nici nu mai știu cum să-i zic sau să scriu. Atît de   ușor și repede își schimbă femeile astăzi numele. Două femei care prin fapta lor au devenit cunoscute unei lumi întregi adineaori, una printr-un  divorț curajos, și alta printr-un naufragiu subit pe Mediterană,  și care astăzi se fac admirate iarăși pe internet, imaginile lor devenind fabuloase. Aproape irezistibile.   Sanda Demircean îi povestește  Rodicăi Ciorănică în emisiunea  ”O seară perfectă„ de la Pro TV  despre un superb proiect de renaștere a femeiei și o paradă de modă. Iar Domnică Cemîrtan într-un filmuleț  de cîteva minute despre un alt proiect ,de ajutorare a deținutelor de la ”Rusca„ . Ce-i asta, mă întreb? O încercare ieftină de recuperare și menținere a celebrității sau o tentativă de a descoperi, după ce vei fi căzut și te-ai ridicat, acel ”de ce„  întemeietor de sensuri al femeii în lume. Eu aș spune că și una și alta.Doar că Sanda îl caută la polul opulenței și plictisului. Iar Domnica  la celălalt pol,al femeii de după gratii și suferinței. În fața acestei alegeri ,eu fac un colet cu „săpun, șampon, absorbante, periuță și pastă de dinți, hîrtie igienică, o lamă de ras„ si , la rugămintea Domnicăi, scriu pe el  „Rusca”. Chiar dacă autoarea proiectului este un pic cam  deșănțată. Chiar dacă Domnica uneori în drumul ei neabătut spre sens mai este  prinsă și de cîte o catostrofă, tocmai în brațele celui drag.Asta e viața, mai ales atunci cînd te întrebi: „De ce?”
                                                   * * *
     Nina Corcinschi. Un fragment din Psalmul 37 îmi vine în minte legat de vîrstă care o împlinești astăzi. "Prietenii mei și vecinii mei în preajma mea s-au apropiat si au statut,/ Si cei mai de aproape ai mei de departe au statut/ Si se sileau cei ce caută sufletul meu." Pastreaza-ti, dragă Nina , în aceste vremuri grele sufletul și urmează bunătatea , pentru că aceasta a însemnat omul si literatura dintotdeauna, de la porțile  Ierusalimului  si pina la cele ale postmodernismului literar de azi din Moldova. La multi ani!
     
                                                    * * *
Vine toamna. De astăzi , anunță meteorologii, se răcețte timpul. Dar verdele e încă verde . În coroana maestuoasă a vișinului meu am numărat  doar trei frunze ruginii, sus pe creștet, asemenea unui semn de distincție.  Peste o lună vor fi  sute de mii, milioane , cvadrilioane, o galacsie de frunze , care se va topi încet de iubire , așteptare și suferințe, ca să renască apoi iarăși  din praful stelar  într-o altă Galaxie cu rădădăcinile ascunse în Psalmi și  eul meu singur, nemîngîiat , răstignit pe crengile lui din vîntul  astral. Aici în Dealul Schinoasei. Sau poate undeva în altă parte.

TEXTELE UNUI ȚĂRAN

     Mai ține cineva minte  sala  de literatură străină a Bibliotecii ” Crupskaia„ , azi Biblioteca Națională? Geamurile ei mari, larg deschise spre orizonturile vestice.Vazoanele de flori cu mușcate roșii,  de pe pervazurile acelor ferestre. Fetele care deserveau la ghișeu, toate delicate și de o desăvîrșită frumusețe. Dar mai cu seamă literatura romănă. Lume selectă se aduna ca să o guste la mesele ei . Acolo  l-am descoperit pe Marin Sorescu. Acolo am trăit drama lui Moromete, exilul amar al lui Cioran .Și tot acolo , luînd o notă însuficientă la examenul de comunizm știinșific, am priceput   de ce unii din colegii mei au tot ocolit-o  cu insistenșă,  de ce pereții ei sînt  capitonați cu rafturi pline de operele iluștrilor clasici ai comunismului? Vrei întinde mîna, ia-le, fără de nici o fișă sau fată perfectă,  și treci repetat un examen. Dacă nu, rămîi încuiat pe o viață, într-o cușcă de aur,cu fișe cusute  la dosar, frica în oase  și călătorind fără de nici o .ansă dintr-o redacție în alta, aici la Chișinău.    
                                              * * *      
  În copilărie , devreme de tot,  am avut în clasă  o fată din vecini, Raisa Gulceac , vecină și cu banca, care stătea chiar înaintea mea.Frumoasă  copila aceea, de nu puteam să-mi iau privirile de la ea.Și avea un scris, aproape dumnezeesc.Și iată că eu caetele căruia  erau urîțenia lumii , pline de caracatițe, am luat și , îndrăgostit lulea, am tras-o de gîțe, lucru pentru care am fost pedepsit cu asprime.De atunci  mărturisirile au fost pentru mine o mare pedeapsă pe lumea asta, un chin. Mai tîrziu la serata de absolvire , colegii mei au venit toți cu părinții, iar eu m-am ras pe cap și prezentat singur, de rușine  pentru niște țărani care m-au crescut și iubit, unicii poate  în lumea aceasta. De atunci o vină teribilă  mă sfîție, toată viața. Și mai tîrziu la Universitate, după o altă absolvire,  în loc să mă duc la Televiziune unde am fost repartizat nu m-am dus deloc, de teamă că n-am să scriu niciodată. De atunci pînă și astăzi mă scol uneori dimineațile și-mi caut un loc de lucru.Mai pe scurt, constat cu tristețe de la istlalt capăt al vieții că-n clipele decisive ale destinului am procedat conștient  pe dos, contrar binelui meu,exact invers  decît ar fi trebuit să o fac. De ce oare ? Pentru că sînt un nemernic? Sau pentru că viața este o groapă în care ne aruncăm  mereu,conștient, ca apoi să avem de unde ieși ?     
                                                * * *
  Spuneam că recitesc „ Amintiri  din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievski, scrisă după ce scriitorul a ieșit de la ocnă..Și ,în paralel,  mai citesc încă o carte „ În căutarea sensului vieții” de Victor Francl, concepută după ce va fi scăpat de camerele de gazare ale naziștilor .Un volum scris cu  peste o sută cincizeci de ani în urmă și altul azi, în modernitate.Ambele însă despre supravietuire, o problemă sensibilă pentru om în toate timpurile. Așa că nu întîmplător  cartea celebrului psihiatru vienez a ajuns la  170-ea ediție și s-a vîndut în milioane de exemplare.Succesul ei, nu ezită să afirme autorul este expresia unei mari suferinți prin care trece umanitatea.Viața omului în general ,călătoria lui pe pămînt este o suferință. Și într-adevăr, dacă m-a ajutat ceva ca să supravieșuiesc în anii din urmă în pustietățile din Dealul Schinoasei  acesta e  vișinul de la geam , chipul  Anei la Londra și Țigăneștii.Acuma ,dacă viața are vreun rost, aceste imagini reconfortante pe care le-am descoperit la timpul lor fără să-l fi citit pe Francl , ar trebui , după el, să mă conducă spre descoperirea  unui sens al ei.Unic și irepetabil, o taină de la om la om cum spune Dostoievschi. Care e taina dacă de fiecare dată cînd încerc să-mi împart suferința cu cineva sînt respins sau cad  și trebuie să o iau iarăși de la început?       
                                             * * *
Azi  am început să transcriu toate scrisorile mele catre Ana , începând din 2010, cînd a plecat la studii în Strassburg pentru că mai tîrziu sa nu se mai intoarca, intr-un caiet testamentar.Internetul nu-mi da garanții pentru aceste texte împrăștiate în sute de emailuri si postări de pe Blog ca ele să poată să supraviețuiască , așa cum au supraviețuit cele citeva scrisori de la tatăl meu.Cuminti si smerite aceste texte ,îngălbenite de timp, ale unui taran din nordul Moldoveni ,atit de smerite  incit uneori au curajul să se ia de piept intr-un sertar al mesei mele de scris cu vecia.
                                                * * *
  Popusoi copți. Sfecla coapta. Cartofi copți. La pămînt. În jarul si cărbunele pamintului. Sub o muchie de pădure, la fumul singurătăților.Cu dejetele și buzele fripte. Depate de școală și învățători cicalitori.De grijile casei. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de aceste bunătăți.Poate ca pleaca vara aceasta contradictorie, se stinge încet în rugurile ruginite ale toamnei și țipătul păsărilor care se pregătesc de plecare.Sau poate că o evadare ca aceasta din obișnuitul existențial astăzi a devenit imposibilă.                               

O PASTILĂ ÎN MIEZ DE NOAPTE

Azi am văzut sfinți pe facebook.Vii. În carne si oase. Care-și așteaptă canonizarea. Apara-ne si intarește-ne , Doamne!
                           * * *
Asta este achiziția mea la tirgul de carte bookfest desfăsurat în premieră anul acesta și la Chișinău: patru volume de Jung apărute la editura "Trei„ La un preț de 1000 de lei. Dacă e să comparăm cu vremurile de apoi , la decada carții rominesti  cu 100 de ruble cumpăram un sac de cărți. Dar bineînțeles că nu Jung.Asta e diferența.Bun venit bookfest, eveniment de mare anvergură culturală la Chișinău!
                            * * *
Astăzi trei septembrie  Andrei Țurcanu ,mă anunță facebookul, își sărbătorește ziua de naștere. E  dimineață devreme și aici la mine în Schinoasa  de acum dîrdîie  bolgarca. De cum m-am mutat aici , de ani de zile , sunetul acesta malefic al ei n-a încetat nici o clipă. Moldovenii construiesc.Moldovenii fac. Moldovenii desfac. Am impresia că acum au coborît sub pămînt și fac iarăși. Ce fac habar nu am. Și doar puțin dintre ei în această goană smintită a lor cu capu-n pămînt au curajul să pună  bolgarca deoparte  și să-și urce ochii la cer.Andrei Țurcanu  face parte dintre ei. De cînd îl țin minte a purtat cărțile în sîn și ochii la cer. Ce vede oare acolo  în acest  sfîrșit de vara și început de toamnă? Eu bunăoară  deslușesc o cpnstelație.O trinitate. Constelația lui Andrei Țurcanu, a lui Ion Druta și Mihai Cimpoi. Și constat cu tristețe că alt semn care să ne arate drumul și să ne protejeze în aceste vremuri grele n-avem.Nici din est.Nici din vest.Nici de peste Ocean. Nici de nicăieri.La multi ani dragă Andrei!
                                                                                  * * *
La ce mă gindesc? La șirurile , la zidurile de polițiști din imaginile de pe facebook de la procesiunea de canonizare a lui Gavriil Bănulescu Bodoni. Independență cu polițiști? Sfinți cu polițiști? Ce facem? Încotro?
                                                                                 * * *
 E început de septembrie și Ion Druță își sărbătorește ziua de naștere.Optzeci și opt de ani bătuți pe muchie.O viață împlinită și o operă desăvîrșită. Iată o scrisoare din arhivele mele pe care i-am trimis-o cu cîțiva ani în urmă. ”Dragă Ion Panteleevici! Iată că am ajuns în sfîrşit la "Roaba Domnului, Roaba Munţilor".Dacă nu mi-o trimetea Rusu  la insistenţa lui Volontir prin poşta electronică poate că nu aş fi ajuns la ea degrabă.Nu-mi place să întru la casa presei.E altă lume acolo.Mă pregăteam să citesc această nuvelă spre care îmi fac drum aproape că un an de vreme pe îndelete. S-o gust, cum se zice, cu o ceşcuţă de cafea.Planurile mele însă nu coencid niciodată cu cele ale Domnului.Aici la noi de ieri s-au reîntors  iarăşi ploile. Şi de fiecare dată ele revin pentru mine cu disconfort.Astăzi m-am trezit pe la trei de noapte cu o mare durere de cap.Cu ce să o sting? Cu o pastilă, bineînţeles. Am băut pastila, nu trece.Ia zic să citesc măcar cîteva file din nuvelă.Nu ştiu cît a trecut din momentul cînd am deschis computerul şi pînă cînd am încheiat lectura întregii bucăţi. Am impresia că o singură clipă.Ceva s-a zbătut în mine , ca în tinereţe, cînd mă aşezam pe mînecate la masa de scris.Atît îmi amintesc că la un moment dat pe parcurs , undeva la vecini, s-au auzit cum cîntă cucoşii .Tocmai atunci maica Vrancea, ruptă din Veta, a dat replica ei magistrală: "Se pierde duhul!" Şi capul mi s-a limpezit.Ce să vă spun , durerile acestea ale mele de cap sînt şi ale civilizaţiei, dar mai cu seamă ale neamului nostru.Dar atîta timp cît pe lume mai sînt oameni ca maica Vrancea, care pe timpuri de opulenţă şi minciună, au curajul la vreme de post să stea cu frigul şi foamea în oase, fără să se atigă de pomenile mai marilor zilei nimic nu e pierdut încă. Vă îmbrăţişez! Ion Bradu, Chişinău, 13 mai 2013.
 

PIANUL

  E sfîrșit de august. S-a copt frunza ,cum spune Victor Prohin. Se  scaldă ușor pe la poale  într-o  lumină de aur , abea perceptibilă, vișinul meu.Arde în vîlvătăi Valea Grecului. Și vine Ana. După ce a muncit  anul împrejur  la Banca ceea uriașă a ei, cu rețele răspîndite în întreaga lume,după ce a călătorit în Peru, Norvegia, și-a luat o pauză și vine în sfîrșit acasă. ”Haide, cît se poate amîna, - o împinge din  urmă încăpățînatul ei măgăruș. - Gata.Te așteaptă o casă în Dealul Schinoasei!„ Vine   Ana.Și vișinul, frumosul, curatul, nemuritorul meu vișin  de la  geamul din Dealul  Schinoasei se înfioară și oftează adînc, din rărunchi:„Oare? Cu măgărușul?!”  Vine Ana  și nevasta  se oprește  în mijlocul casei și cu ușile, geamurile, poarta deschisă , stă și mă întreabă: ”Auzi, bărbate, vine Ana?„ Am uzit, cum să n-aud. Nu reușește  Ana acolo la Londra nici măcar să-și pună gînd de întoarcere și aici în Dealul Schinoasei încep pregătirile ,  frămîntările. Se mai  construiește un balcon. Se mai pune o fășie de trotuar.Se mai cumpără un set de mobilă. Se schimbă geamurile.Toate se schimbă, se înnoiesc.Și așa ani de zile. ”Bolgarca„  n-a amuțit de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei nici pe o slipă.Într-un timp harnicii meșteri au ajuns cu ea chiar la acoperiș:„Ce zici, bărbate, poate-l scimbăm?„ Cînd i-am văzut am înghețat. Acoperișul și cărțile sînt lucrurile cele mai de preț în viața mea.”Nu ! - am zis hotărît, - în casa aceasta nu mai e nimic de schimbat!„ Dar vine Ana și dacă vine Ana e loc totdeauna de compromis și întrebarea sacramentală apare iarăși  pe buzele ei :”Doamne, oare ce am uitat de făcut ?” Și la un moment dat exclamă: „Pianul !” Pianul, într-adevăr.Dacă am uitat de ceva în casa aceasta în anii din urmă asta e pianul , zestrea nevestei , un Zimerman vechi care stă  stingher într-un ungher de salon și tace,  cu o duzină de șoareci ce se plimbă slobod prin el.Doua lucruri in viața noastră am purtat din urma , de la o gazdă la alta, dintr-un cămin în altul prin orașul  acesta colbuit și obosit, plin de farmacii cum zice Dabija. Cărțile și pianul.Nimic mai greu pe lumea aceasta  decît să te muți de la o casă la alta. Decît să urci sus la etaj ,sub streașina cerului,un pian și după acea să te așezi si să mai și cînți la el, știind că deasupra te plouă, iar vecinii îți bat în pereți.Și totuși l-am  urcat.Am cîntat. Așa am învins disperările.Cu pianul. Și mereu an visat la o casă a noastră. Și iată că ajunși aici în Dealul Schinoasei l-am pus într-un ungher de salon și-am uitat cu desăvărșire de el. O săptămină întreagă am căutat un meșter ca să-l repare. De parcă aș fi trecut încă odată prin gazdele mele multe. Meșterii lui, băirînii evrei au plecat. Cei rămași puțin ce pricep. Abea dacă am convins pe cineva să-l repare. Cîteva zile l-a coicănit și acordat. Și iată acum stă mut și stăpîn , cu toate cîntecele lumii închise în el, și așteaptă. E cea mai mare așteptare pe care a cunoscut-o vre-o dată casa aceasta din Dealul Schinoasei. Pianul pentru cîteva zile e unicul ei suveran. Vine Ana. Interesant cine-l va deschide întîi? Nevasta care l-a jertfit pentru busines? Veronica care l-a urît pentru profesoara care-i dădea peste mîini? Sau Ana care pur si simplu  l-a abandonat, indiferentă. Și care va fi cîntecul lui? Nu șiiu .Este un cîntec însă care, mi-i frică să zic , dar ar putea să se răzbune pe casa aceasta din Dealul Schinoasei și pe incă vreo cîteva alte generații. Pentru  un pian țintuit la perete, uitat și abandonat într-un colț urîcios de salon. 

MAI IMPORTANT DECÎT TOT UNIVERSUL

Eugenia David, colega mea de la Uniunea Scriitorilor și o bună prietenă mai dăunăzi în loc să bîrfească, după cum e obiceiul la noi în mediul literar,  a spus la telefon o poezie De Eugen Cioclea. ”Ion, de cum am descoperit-o în ”Săptămîna„ lui Viorel Mihail - mi-a zis ea , - nu m-am  dezlipit de ziar pînă n-am învățat-o pe dinafară”. Poezia  a fost atît de frumoasă  încît imediat am încercat să o caut. Și iată că acum stau de vreo cîteva săptămîni în blogul ”Cel mai trist poet din Europa„ dedicat lui Eugen Cioclea și nu pot ieși. În primul rînd, pentru că  nu o pot găsi, toate poeziile lui Cioclea sînt la fel  de frumoase. În al doilea rînd,  pentru că abea acum descoper un mare poet: Eugen Cioclea. Și în al treilea rînd, pentru că toate poeziile lui Eugen Cioclea  și ”Bocet senin” , și ”Hai!” , și ”Singurătate” , și etc. trebuie învățate pe  dinafară, ca pe o Biblie a modernității. Așa precum învăț eu Psalmii, Paraclisul și Acatistul Buneivestiri. Așa precum înceracă să-l învețe și să-l publice acum după moarte pe Cioclea colegii sai de generație, ca pe un cap de școală. Lucru bun și frumos.Numai că uneori mi se pare că în acestă învățare colectivă pe de rost, ca la Creangă, se  ascunde  o tainică intenție de a nu muri. Ceea ce uităm noi fiecare, și în primul rînd p ostmoderniștii basarabeni asta e că moartea se învinge în singurătate. Lucru pe puterea doap celui care s-a definit ca poet „mai important decît tot Universul și a scris: ”Azi pentru prima dată am priceput/ pînă în gene raiul și pustia,/ cît de ușor e Stixul de trecut / în barca ta de coapse,/ arămie.„
                                               * * *
  Mîine , la Palatul Republicii mi se pare ,va avea loc ceremonia de înmînare  a Premilor Naționale .Aflu cu această ocazie că oamenii  de artă  sînt cei mai numeroși în lista premianților. Printre ei și colegii mei poetul Traian Vasilcău și criticul Andrei Țurcanu. Ce lucruri frumoase se întîmplă cîte odată în mediile noastre de cultură cu vrerea guvernanților în preajma alegerilor. Și liste cu  îndemnizații speciale pentru  cei merituoși. Și Premii Naționale. Doar că n-a dovedit bine să se usuce cerneala  de pe  documentul semnat de  Premierul Flip și iată pe Internet , în presa scrisă au și început atacurile  virulente  cu privire la desemnarea premianților.Traian Vasilcău ,aflu cu uimire din aceste atacuri, ar fi fost la începuturile carierei sale nici mai mult nici mai puțin decît un deghizat plagiator din poezia Doinei Uricariu. Mă mir că deocamdată se tace despre Andrei Țurcanu. Îi vine însă rîndul și lui.Ce s-ar putea spune în legătură cu asta? La început noi toți am fost plagiatori.Întregul curent  postmodernist din Moldova nu este decît un mare , întîrziat plagiat din postmodernismul european.Adevăratul motiv  al atacurilor însă ,după mine, este cu totul altul , pe care atacatorii din motive de lașitate, preferă să-l înlocuiască cu plagiatul. Era mai bine dacă tăceau. Sau și mai bine dacă spuneau adevărul, dovedind că ei sînt cei care meriiă premiul. Ei însă au preferat  să atace în haită. Așa fac lașii întotdeauna, motiv pentru care n-au urcat niciodată pe postament în istorie.Pe postament au urcat totdeauna ,se știe ,doar cei curajoși. Așa că ,dragii mei colegi ,felicitări pentru curajul de a fi dovedit în aceste timpuri grele că pe Olimpul literar din  Republica Moldova se poate urca și în singurătate, ca la națiunile civilizate. Măcar pe o clipă, chiar cu riscul de a fi sfîșiați mai tîrziu pînă la ultima firimitură.De haită.    
                                                * * *
 Veronica a plecat în concediu, împreună cu Slava, soțulei. Iar pe Atos, marele sau prieten, care e fără pașaport, l-a lăsat în grija mea. Ce nu face un tată pentru copii în ziua de astăzi. Pînă si cîini odrăslește. Doar că acest  oaspete al meu, un pudel cit o mănușă, nu vrea nici să mănince, nici să bea, nici să iasă la plimbare, nici "favorita" , o cățelușa de cîrpa , în brațe s-o ia. S-a lipit covrig de fotoliu și stă nemișcat lîngă ușă. Mai pe scurt, în tinda mea din Dealul Schinoasei ,pe lîngă  așteptarea cea mare pentru Ana, pe lîngă așteptările mute și surde de mii de ani învățate din Psalmi  a mai apărut  încă una , ca un suspin de temerar mușchetar care, cu inima și ochii pe ușă ,dintr-o dată le cuprinde pe toate. Pentru mila Veronicăi. Care e și mila mea.                           
           
                                           

GENIUL MÎNIEI

Citesc  și recitesc polemica lui Andrei Țurcanu cu Eugeniu Lungu apărută în numărul din iulie al Revistei Literare  și trăiesc un adevărat deliciu. Un festin. Nu știu dacă avem geniu în poezie sau proză la ora actuală . În critică  însă cu certitudine da. Mai ales la mînie. Iată că se clarifică și nemaipomenit de frumoasa poveste a volumului anonim de poezie ”Verde regal„ care  apărut cu ceva timp în urmă la una din editurile noastre elitiste  m-a  incitat, cucerit și fascinat. Așa și srisesem atunci  despre autorul lui anonim  în  „Literatura și arta”: să i se dea Premiul Nașional. Iată că  acest volum nu este decît o farsă pe care autorul lui, un critic  de vocație,  Andrei Țurcanu , i-a înscenat-o  unui alt critic, Eugen Lungu , la fel de dotat. Ce să spun , se mai întîmplă, mai ales  intr-o literatură unde  criteriile de apreciere nu sînt totdeauna cele estetice. Eu însă , trecînd peste  incidentul polemic,  stau și-mi imaginez cum ar fi arătat  această poveste dacă s-ar fi produs  fără  mînie, pînă la capăt. Simplu de tot. O poveste curat genială. Cu trei idioți. Unul care a sugerat-o din umbră. Al  doilea care a produs-o conștient în public .Și al treilea, mă am în vedere pe mine, care a înghițit-o inconștient în singurătate. O uriașă posibilitate de a întra cu afevărat  în Europa, măcar prin literatură, prin felul cum se face literatură.Iar noi  am luat și am dat cu ea de pămînt. Cît face face numai numai încercarea  hiperpostmodernistă  de  a  cumpăra și arde întregul tiraj. Exact ca la Dostoevski. Dar  iarăși mă întorc și zic, poate că așa a trebuit să fie. Poate că marii postmoderniști  Umberto Eco, Saramago, și cine mai este acolo după ce au înflorit în Europa, după ce ne-au cutremurat de departe  tinerețile  sau retras obosiți  un pic lîngă noi, aici în Republica Moldova.  Să ne facă fericiți. Așa fac și lupii înainte să moară. Se retrag în pustie.Și pier în singurătate. Păzește-ne, Doamne
                                                      * * *
Zapezi, zapezi ...Două cuvinte psalmodiate magic  de  un tînăr semeț  într-o cameră de trecere a unui cămin din Boiucani. O frîntură de frază în care a încăput întregul canon estetic și moral al unei întregi generații de slugitori ai cuvîntului de  la Mihai Morăraș , Gheorghe Copoț, Victor Pavliuc, Liviu Belîi și pînă la Sergiu Manea, Petrică Comarovski. Visători pînă la absurd. Curați dincolo de limită. Metafora aceasta  dintr-o poezie de debut  a  sublimului meu coleg de facultate Serafim Belicov , decedat subit, bubuie surd în  memoria mea pe această căldură năucitoare. Si nimic mai mult. Doar un roi de întrebări care se isc , asemeni unor fulgere , din adîncul ei glacial. De ce acest foc si acest iad de afară? De ce  o generație înfrinta si idealuri sfarimate? De ce mor poeții dacă au fost născuți ca să nu moară niciodată? De ce zăpezile sint fierbinti? De ce ard zapezile
                                                      * * *
  Sau scris  vulume, biblioteci despre aceasta migrație masivă, de milioane a moldovenilor la inceput de mileniu ,s-au plîns rîuri de lacrimi, au murit bătrîni, parinti fără ca sa mai apuce cineva din cei dragi, copiii, rudeniile sa-i vadă și să-i înmormînteze, s-au spulberat  guverne care au încercat s-o explice si s-o oprească într-o țară atit de mănoasă și frumoasă.S-au trudit  minți învățate, academii. Totul în deșert. Totul pe lîngă mințile noastre.Si iată că vine un copil si cuprinde toată Drama această intr-o singura fraza. În Monreal.Pe drumul spre casă.De mină cu mama sa, Ludmila Sîrbu , micuța Nicoleta la un moment dat exclamă: „Mama, hai să trăim în Moldova. Mie acolo îmi place tare. Acolo cerul are multe stele.” Simplu, adînc, sfîșietor. Ca definiție și ca soluție. Ca moartea unui vis, care a șocat internetul.
                                                     * * *
Și prieteniile își au viața lor, notează într-o pagină de jurnal , apărută pe facebook, cunoscutul scriitor, istoric al civilizațiilor și filozof romîn Mircea Eliade, durează atît timp cît sînt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp cînd prietenia unui anumit om e o povară:nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Trebuie să cauți alte organizme, alte sufletele cărora să te poți deschide. Perfect adevărat.Prieteniile sînt ca și vîrstele civilizațiilor, a națiunilor, culturilor . Lucrul acesta îl observă și Neagu Djuvara, care compară undeva durata civilizațiilor cu viața omului. Adică se nasc, au copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și moarte. Totul deci în lumea aceasta , și galacsiile se desfășoară după un anumit model spiritual. Se nasc, trăiesc, mor și dispar.Și eu care pînă nu demult credeam, eram ca și cum convins că o prietenie  adevărată este și veșnică.Probabil pentru că puțiinii mei prieteni mai întîi Sergiu Manea,apoi Nicolae Vieru, apoi Ilie Teleșcu  au plecat prea devreme din viață, tineri, curați și desăvîrți, înainte de a se fi împlinit ca prieteni și vîrstă.Cămașa lor protectoare în lumea acesta ostilă și grea, cum zice Liiceanu îmi lipsește  și acum.Ani de zile am căutat s-o refac. Măcar într-o prietenie.N-am reușit.Doar relații trecătoare.Doar simpatii. Și singurătate de plumb. Abea acum îmi dau seama, de pe facebook, cu Mircea Eliade și experiența unei vieți,că o prietenie adevărată ,cît viața,este un miracol, care depășește și transcende umanul, supravețuind axclusiv pe tărîmul spiritualului.  
                                                             

UN ROMAN PE CARE NU-L VOI SCRIE NICIODATĂ

Nu țin minte cu exactitate cănd am pășit pentru prima dată la Mănăstirea Țigănești. O fi cu vreo șapte, opt ani în urmă , împreună cu Valeriu Volontir, un împătimit după locurile noastre sfinte. Atunci mi-am ales drept duhovnic , așa dintr-o fericită întîmplare, pe părintele Irinarh. Atunci m-am mărturisit pentru prima dată. Și atunci am întîlnit-o pe această neobișnuită femeie , care mai tîrziu a avut să mă însoțească în toate peregrinările mele spre această sfîntă Mănăstire, la toată sărbătoarea și la tot necazul meu sufletesc. Sora Maria , așa îi spun călugării. E din Onești, zic ei , a rămas toată viața fată și-a apărut acolo odată cu reașezarea lor mai nouă , cu telefoane mobile și mașini , pe locurile sfinte  de altădată , care păreau că vor rămîne pîngărite pentru totdeauna.
   O ciudățenie a zilei de ieri, așa o califică oamenii, chiar și călugării. Eu aș spune însă că e din timpuri imemorabile, din veacuri, cînd omul știea a simți  și plînge pe celălalt om, aproapele său, de departe. Pentru că este de ajuns să simt într-o dimineață pe buze gustul amar al deznădejdii și ea , gata , îi în picioare , în Oneștii ei depărtați și uitați. Îmbracă cizmele grele din timpuri trecute , haina de sac , șalinca cea neagră  și pornește pe jos spre Țigănești. Ca o îndreptare. Ca o umbră a mea. Este unicul călător pe jos din țara aceasta. Pe care eu , oricît nu m-aș fi străduit în anii aceștea  nu l-am prins niciodată în drum . Mereu o găsesc în biserică . Mreu o aflu în mătănii. Cînd vine și pentru ce vine ,fără de osteneli , ani de-a rîndul, nimeni nu știe cu adevăratelea. Nici eu. Nici călugării. Poate că să curățe deznădejdile noasre ale tuturor. Poate că într-o bună zi să-mi întidă un pumn de caramele , asemenea tușei Catinca în copilărie: ”Ia maică țucerci, de la Domnul!„ Sau poate să desfunde un drum pe care l-am pierdut de demult . O taină  despre care Dostoievski spunea că doar în adînc de popor mai trăiește. Un adevăr spre care ne duc doar încălțările ei uriașe. Doar supărările ei nărăvoase. Doar cvadrilioanele ei de mătănii. Și veacuri de suferință ascunse sub spuza de cenușă a vieții.  
                                                                           * * *
Toți  scriu romane astăzi. Ion Anton scrie romane, Ion Vicol Scrie romane. Aurelian Silvestru scrie romane. Leo Botnaru scrie romane. Toată lumea scrie romane. Pînă și Nicolae Dabija, iată și el a prins gustul romanelor , este la al doilea roman. Și asta tocmai în epoca internetului, cînd lumea, legată mai mult de imagine, citește cel mai puțin și scrie cel mai scurt , uneori comunică fără cuvinte, doar prin semne . De ce oare? Sigur  că  dintr-o sete de împlinire, care  la o anumită vîrstă poate fi astîmpărată , cu puțin noroc, și dintr-o singură lovitură: un roman. Înseși cuvîntul roman spune ceva. Un mesaj transcedental. O suferință. O mărturisire. Un eșec . O viață pe care o regîndești mereu și o  reașezi  cu speranța că îi  vei găsi un sens pe măsură să răspundă  la toate provocările, chiar și cele ale internetului. Probabil de asta mai dăunăzi seara , după ce am primit imaginile Anei de la celălalt capăt la lumii , din Peru, am adăugat la ele  un scurt comentariu: ”Ce este omul? O spumă? Sau poate un Duh etern ? La asta mă gîndesc  culegînd pașii Anei din praful uneia din cele mai vechi civilizații ale lumii.„ Ca un preludiu la un posibil roman, care ,dacă să fiu sincer, mă cam sperie . Dar pînă la urmă ce este acest blog al meu , întreținut de ani de zile , dacă  nu  respirația tainică, ușor perceptibilă  a unui roman? Ce sînt primele mele nuvele  ”Șarga”, ”Știința vieții„, „Lela” decît începutul acestui roman. Ce  ascunde mai departe peregrinajul meu prin Chiținău, ani de zile, de la o gazdă la alta, cu sacii de cărți după mine, decît lupta pentru acest roman. Dacă  lăsam redacția și mă apucam de roman pierdeam casa. Dacă rămîneam în redacție pierdeam romanul. Planurile Domnului au fost altele. Mai întîi Ana. Apoi o altă casă , alta decît cea  pentru care mi-am   sacrificat romanul și tinerețile și care la un moment dat , după plecarea Anei, a devenit pustie. Un nonsens.Trebuie să vă închipuiți o tindă largă și încăpătoare  în care poți să întorci o căruță. Mai trebuie să  mă vedeți pe mine , viața mea de lup, înghesuit în această tindă  de ani de zile din care  nu există nici o ieșire  decît doar venirile și plecările Anei. Să deslușiți gîndurile mele  legate de   această ieșire. Și abea atunci o să  percepeți subiectul unui roman  la care gîndindu-mă habar nu aveam că este roman. Era doar viața mea întoarsă înapoi, de la un capăt spre altul. O încercare de a mă descurca în ea. Dostoevski spunea că  nu i-a plăcut niciodată să scrie. Marea lui revelație a fost gîndirea romanelor. Doar creditorii îl așezau cu forța la masa de scris. Tinda este marele meu creditor care m-a înghesuit cu toate bagajele vieții într-un colț fără de ieșire. Am rămas doar cu venirile și plecările Anei . Atît.Nici mai mult nici mai puțin. Toate puse pe  un cîntar care nu iastă nimic.Cu ce se vor termina oare? Este o  gaură neagră din care se naște un nou univers. Un roman pe care , cine știe poate nu-l  voi scri niciodată. Dar mă afund în ea cu disperare că cel puțin voi păstra măcar nuvelele mele pe care, asemeni femeilor pe care le-am iubit, nu le-am trădat niciodată    

DULCEȚURI DE CIREȘE AMARE

 Citesc „Amintiri din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievschi. Sînt la a treia sau a patra lectură. Am citit-o în studenție. Apoi făcînd  ucenicia scrisului. Apoi pe cea a vieții.  Îmi să revin la această carte  a  marelui scriitor și cunoscător al sufletului uman. Mai ales  atunci cînd traversez  căte un segment de viață dificil, care de departe mi se arată de fiecare dată de nedepășit.  Este o carte  pe  care la timpul său a apreciat-o Tolstoi. Și este o tulburătoare mărturisire  din anii de ocnă ai romancierului  de unde Nițșe a avut de învățat mai mult de place cît din toate cărțile de psihologie. Ciudată  această cronică  de pușcărie. Ciudați   eroii ei, personagii în ultimul grad de degradare, făptași ai unor crime abominabile,  definitiv pierduți  din  inimile cărora la un moment dat începe să se prefire o tulburătoare lumină. O lumină care de fiecare dată  mă ajută să mă depășesc , în cele mai grave neputințe. De unde oare? Nu cumva din suferință? Abea acum observ că  închisoarea  are un gard   hexago nal, alcătuit  din 1500 de pari de lemn  bătuți adînc în pămînt și fixați pe dinafară cu chingi laterale. Unul din deținuți , plimbîndu-se de-a lungul lor, numără parii aceștea în fiecare  zi, scăzînd cîte  unul . Cine  se  apropie în felul acesta disperant  optimist de libetate? Nu cumva Dostoievschi? Și cu ce? Nu cumva cu Biblia , unica carte admisă în hexagon, care mai întîi îi este furată, apoi restituită ca în cele din urmă să devină un manual după care îi învață carte  și le dezleagă tainele. Se vede că pînă și marii criminali pot iubi, uneori mai abitir decît noi. Și iarăși, din suferință.1700 de însemnări  a făcut Dostoievschi în Bblia  pe care  a lăsat-o pe patul de moarte drept moștenire feciorului său. Cu unghia,  cu  creionul, cu lacrima. Ca niște stigmate pe frunțile ocnașilor.  De la unul din aceste stigmate  cineva dintre ei, probabil cel mai blănd,  a ridicat o cărămidă și a dat  în supravehetor.Ca să fie mai apoi omorît în bătăi și să sufere. Acesta i-a fost scopul. Noi care ne-am băgat în acest stat hexagon cînd vom înțelege  că de  fapt scopul lui a fost suferința. Că ni s-a făcut o mare dreptate pentru un milion de alte nereptăți? Că asta e lumea.Hexagonul. Și că putem răzbi în ea doar depășindu-ne, prin suferințe.

                                                         ***
Se întîmplă uneori  că nu vorbesc cu prietenii mei cîte un amar de vreme.  Vine ceasul însă  cînd la o  cumplită supărare  sau  pur si siplu la o  grea      nedumerire cum ar fi bunăoară prestația  nationalei  de fotbal a Romîniei  la   actualul campionat european  stau năucit și  deodată îmi amintesc  de cîte cineva  dintre ei. Sun. Și mare minune, de parcă  ne-am fi despărțit  doar eri.  Așa se zice că e la marile prietenii.  ”A, domunul Bradu?!- imi răspunde mai dăunăzi Iurie Opincă,  - Naționala Romîniei ? Păi , catastrofă!”  Mai schimbăm cîteva vorbe la subiect , după  care el , la fel de brusc ca și mine,   o ia din alt capăt. ”Da Dumneavoastră ce mai faceți ? Tot supărat?” Cireșele mele , sărmanele ,truditele mele cireșe . Și supărările , necugetatele, simandicoasele mele supărări. O viaiă întreagă  le-am tot purtat separat , prin necazuri și bucuri, ca iată în sfîrșit să se întîlnească aici în Dealul Schinoasei.. Cum poți să-ți faci intr-adevăr un  prieten pe lumea acesta la vremea în care se pare că le-ai pierdut pe toate, decît cu un pumn de cireșe? Și  cum  să-l crești ,să-l oferi  acest pumn cuiva din singurătățile tale  decît cu un gînd și îndemn supărat: ”Haide  frațe, vino!  S-au copt cireșele! ”   Altfel nu vine. Și așa an de an, neschimbat.Astfel încît primăvara aceasta , numărîndu-mii supărările  și  măsurîndu-le  cu belșugul de roadă din crengi mi-am zis hotărît :” Iată și ceasul prietenilor! Gata ,îi adun pe toți!„  Probabil de asta  Ana  s-a  grăbit să-și ia bilet din timp,  de la Londra. Probabil pentru asta  și  Druță și-a  fixat  premiera la Teatrul  Național ,ca să  prindă cireșile. Probabil de asta întru așteptare nici să m-ating de copaci. S-a întîmplat  însă  că Druță s-a cam grăbit  iar Ana a întîrziat. Iar între graba lui Druță și  întîrzierile  Anei s-au strecurat ploile,  printre ploi supărările. Și cînd am dat să culeg un pumn de cireșe pentru oastea mea de orieteni m-am îngrozit . Putrede toate. Iată și supărarea cea mare. Doar un pădureț a scăpat, copacul l  ui Druță. „Știi ce Ioane , - mi-a zis înțelept scriitorul. - pune-le pe toate la dulcețuri, ajungem la iarnă și vedem!”  Acum cu dulcețurile gata în cămară stau și v-aștept. Haide veniți , dargi prieteni, cînd doriți și cum puteți  ca să stingem supărarea cea mare cu dulcețuri de cireșe amare. Vesnice si netrecătoare ca și  duhul prieteniilor fără trădare.
                                                                     * * *
La început, pe cînd noua directoare a liceului teoretic de arte „N. Sulac” s-a apucat să facă ordine în curte m-am uitat  suspect la treaba aceasta. Flori într-o  curte  deschisă unde de ani de zile se aruncă numai gunoae, se fumează și se bea? Bănci vopsite în tricolor, pentru odihnă și reculegere? O utopie! Cum poți să  ți le imaginezi pe toate acestea decît cu  cîte un morman uriaș de coji de semințe lîngă ele.Dar e liceu de arte totuși , se învață Moțart, și de asta am încercat s-o ajut și eu. Mai întîi i-am atenționat pe cei mici. Apoi pe cei mari. Apoi chiar pe cîte un profesor mai liberal:”Domnilor, rușine!„ Ca într-un tîrziu să descoper că de fapt alții sînt adevărații  făptași și alta rușinea acestui dezastru.Trebuie să-i vezi cum arată. Măcar odată.Nea Mihăiță. Mama Valea. Tușa Catiușa. Tiotea Lina. Ca  mai apoi să nu-i uiți și să nu-ți erți niciodată că ai trecut peste ei și viețile lor..O lume și o constelație care se stinge. Supți la față, îmbrăcați sumar  și măcinați de tristețe , ei es din blocurile de beton încinse de căldură, adînc rușinați, și cu cîte o pungă de semințe  se îndreaptă  spre bătrînele bănci , de-o seamă cu ei, de sub tei.De douăzeci de ani  își povestesc ei viețile acolo în crepuscul.Din timpurile pe cînd  Dealul acesta era o grădină în floare. Din vremurile cînd li s-a promis un rai, aici pe pămînt. De douăzeci de ani ronțăe semințe. De douăzeci  de ani speră . Așa că ,văzîndu-se descoperiți ,au tăcut rușinați, gata s-a sfîrțit cu povestea. Și cu raiul., care s-a dovedit a fi iadul. Acum cu această poveste sfîrșită și cu iadul în față  stau și mă întreb  poate că ar trebui să le mai dam o șansă. Ca să biruim rușinea cea mare a miliardului. Cum credeți? Aici pe băncile vopsite în tricolor de directoarea liceului „N. Sulac”.     
                                                     

EUL MEU PĂGÎN

Angela Brașoveanu. Se pare că ea a postat nu demult pe Facebook o splendidă acuarelă marină.Mă uit la ea si fără să vreau îmi întorc ochii spre unicul loc slobod de pe peretele chiliei mele. Așa fac de fiecare cînd dau de un lucru care îmi tulbură sufletul.Încă de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei și mi-am împlut chilia cu cărți, fotografii și icoane.La început am pus acolo un splendid profil al meu de Valeriu Volontir, afișat de altfel și pe Facebook.Să vedeți cum mă mîndream cu mine în clipele cînd rămîneam singur.Cît de frumos și plin de duh arătam. Cît de periculos eram. O taină a lumii, în lumină și umbre.Pînă cînd într-o zi am căzut lamentabil .Și ca să mă ridic l-am pus în loc pe Folkner.Dar tot eu eram.L-am dat jos Folkner și i-am pus apoi pe rînd, unul după altul, pe Dostoievski, Montaigne, Pascal, Freud și Jung, dar tot eu eram.Și atunci am lăsat locul slobod. Ca pe un zid al eului meu păgîn, care tot înălțindu-se mereu cade. Ca pe o casă a sinelui meu fragil,care, descoperindu-se, cine să-l apere și cine să-l spprijine decît tot singurătățile și nevoile mele, sub aripile Domnului?
                                                                               * * *
Azi numărul vizitatorilor pe blogul meu a atins cifra de o mie.Imi place această cifră.O mie de ani. O mie de trandafiri. O mie de prieteni. Totul se cuprinde în această cifră ,nimicul si absolutul ,singurătatea si comunicarea, lumea și eu, unu si zeroul multiplicat , cit de greu este să te aduni crispat in ea si sa strigi măcar o vocală, ca să fii auzit în muntele cel sfint al Domnului si pustiul omului.Multumesc omule!
                                                                             * * *
Dincolo de frumusețea teilor, dincolo de taina liceenilor, care chiar și acum pe timp fierbinte de bacalaureat se furișează cu cartea poetului spre locuri ascunse , trraseul plimbărilor mele de vară mai ascunde și alte taine, mult mai adinci decit cele adolescentine. Bunăoară patul boschetarilor. L- ați văzut vreodată cumva? Nimic mai simplu pe lume decît acest pat. Cîteva saltele pișate și udate de ploi , aproape putrezite, care se desfac și întind ușor pe pămînt, una lîngă alta. Deasupra peste saltele se adaugă o plapumă gegoasă și găurită de jăratecul țigării. Alături la îndemînă se pun niște sticle de plastic cu apă și pungi cu diferite resturi de mîncare de pe mesele aleșilor. Apoi mai sus, pe un dîmbuleț ,se improvizează din mai multe ștergare murdare o pernă. Și gata, patu-i făcut. Poți să te culci , fără de griji și furat de somnul adînc al pămîntului. ȘI totuți nu somnul pămîntului pe care mi l-am dorit totdeauna e taina patului, nici lipsa de griji, nici perna ci locul care niciodată nu știi cît va dura și unde va fi : ascuns departe, într-o vizuină de vulpe , sau așezat deschis la mijloc de cale și sărbătoare, ca astăzi . Mă uit la el , pipăi în buzunar un leuț și mă-ntreb :ce să fac ? Astăzi am libertatea s-aleg , pot să achit miliardul sau să fericesc un milog. Mîine însă ,ar putea să fie tîrziu. Și parcă-L aud pe Domnul cum strigă prin vremi :„ Iați patul și mergi !” Bineînțeles că pe o altă cale, dar cu același pat. Care nu e decît un cuib al păcatului originar, de om, de neam și de țară la granița tuturor răutăților și srîmbătăților. Menit să frîngă destinele și să ne întrețină visele, ca pe nițte umbre ale morții.
                                                                              * * *
Brexit in Regatul Unit al Marii Britanii, pentru eșirea din Uniunea Eoropeană.Și brexit aici în Moldova, la Uniunea Scriitorilor, pentru demarcarea și delimitarea de Asociația Scriitorilor Europeni de limbă romînă.N-a dovedit bine să se înfiripe această nouă și interesantă formațiune și iată este negată. anulată, defaimată. Cine a apărut pe lista ei , declară Titus Știrbu, secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova, este ca și cum s-ar fi exclus din rîndurile noastre, ei au luat de la cutărică cîte 200 de dolari. Încît , uitîndu-mă la certurile izbucnite , stau și mă întreb ce-ar fi dacă aș întemeia și eu o Uniune aici în Dealul Schnoasei, cu Mitrofan Căprarul și cu nea Mihai, măturătorul, ambii cu veți de mari scriitori.Dacă mai serios însă din vechea noastră catedrală cu preoți duhovnici precum Lida Istrati și Vasilache ce s-a ales? Un cort modernist? De europeni nici nu mai vorbesc. Și atunci ce ne facem? Poate ne ducem la una din Sfintele Liturghii ale lui Octavian Moșin. Sau cel puțin la o conferință pe tema omului din Biserica USM. Sau accesăm măcar pagina web a revistei ”Moldova Ortodoxă„ cu peste o sută de mii de vizitatori , editată de preotul Mihail Bortă de la aceiași biserică , ca să pricepem că duhul nu piere. El pur și simplu se pierde.De fapt , mai demult am observat că de fiecare dată cînd scrisul nu merge la mine în familie apar certurile. Și atunci fac brexit. Brexit pentru mîncare, Brexit pentru blide. Dintr-o mie și unu de alte motive decît cele ale scrisului. E mai ușor a face brexit pentru orice altceva. Decît a zice :slăbita duhul meu. Decît a te smeri și a te așeza la masa de scris. Sau a te lega cu lanțugul de ea.

LACĂTUL DE PE UȘA IUBIRII

Invierea este cea mai mare minune a lui Isus. Strigind "Hristos a înviat!" si răspunzând unul altuia "Adevărat a înviat!" ne facem parte a acestei minuni, murim și înviem și noi, lepadăm haina omului vechi si imbracăm veșmintul omului nou. Ne despartem de păcat, minciună și zaviste si ne logodim cu iubirea. Hristos a înviat, iubiți frați și surori!
                   ***
Credeam ca am rămas fără prieteni.Marii, adevărații mei prieten Nicolae Vieru, Sergiu Manea, Ilie Teleșcu, s-au dus, unul cite unul, pe rind , lasindu-ma diminețile  singur la usă. Si-i atit de frig fără ei uneori, atît de de trist încit diminețile pina deschid mi se zdrelește mină și sufletul pînă la singe de fierul lacații.Iata însă ca Domnul ,drept recompensa, la capăt de drum mi-a mai dat un prieten.Preotul Mihail Bortă. Si-i atit de tinar cînd es de parc-aș fi eu ,cel de demult. Si-i atit de curat de parcă as fi eu , cel care nu m-am găsit niciodată. Un prieten.O comoară. Un dar de la Domnul. Si o cheie de la lăcatul de pe ușa iubiri.

PORȚILE LUMII

  Anul acesta biserica din Moldova a ales să-și aducă singură focul haric de la Ierusalim, fără proptele politice.Demult se cristaliza acest gest de demnitate.Acuma, în contextul lui, invitația de a participa la o ședință solemnă de Parlament prepascală deschidea pentru ierarh trei posibilități. Prima,sub careva pretext, să nu participe.A doua, să accepte și să apere acolo suferințele poporului. A treia, să vină și să rușineze minoritățile sexuale. Grea încercare pentru ierarh. În final, a ales-o pe ultima, care în loc să-i desăvîrșească gestul de demnitate l-a minimizat.Păcat, pentru că istoria este zgîrcită în șanse de libertate duhovnicească cu noi..
                                                                                   * * *
La ce te gîndești mă întreabă azi dimineață, din obișnuință , facebookul? Ca și cum ar uita că vișinul meu  face lucrul acesta de-o viață. La ce te poți gîndi într-o zi de joi din Săptămîna Patimilor? Decît la Cel pe care l-am trădat și țintuit pe cruce? Decît la suferințele poporului meu? Inreresant, este vreo legătură între aceste chinuri și suferințele lui Isus? Poate doar faptul că se dă ca un miel. Și dacă-i așa se rușinează cumva cei care au făcut din noi iată în lume un alt model absolut de suferință umană? Sau poate se cred atît de puternici încît ar putea să treacă și de Scaunul de Judecată?Mai este o zi pentru mărturisire.Cea mai grea...

O DRAGOSTE ÎNVINGĂTOARE DE MOARTE

 Vișinul. E tot ce mă ține în viața aceasta. E singurul care-mi ascultă și sprigină singurătățile. E unicul care-mi cunoaște voile toate pe dinafară. E prietenul.E stăpînul.E rugăciunea. E păcatul. E iubirea.E Ana. E Țara.E tot ce este și sînt. E clipa mea de vecie.
 E vișinul meu . Iată-l iarăși, ca o vedenie, cu toate păcatele mele înflorite.Știți cît l-aștept?.De mii de ani. Știți cît mă gătesc de-ntîlnirea cu el? De o viață.Știți că păcatul înflorește și el, chiar la geam? Aflați chiar acum.
  E vișinul meu, învingătorul de moarte. Vreți, mergeți cu mine, la Țigănești împreună cu el.Nu vreți, așteptați-vă vișinul vostru.Pentru că în viața asta contează doar așteptările.Cele de la Londra.Cele de la prieteni.Cele de la iubite.Toate așteptările lumii, care se-adună într-o zi într-un vișin și vestesc iubirea cea mare a inimii,care ne soarbe pe toți.
                                                                                   * * *
E primăvară și odată cu ea, cu primăvara aceasta extraordinară, ridică capetele toate colitele și toate gastritele.La urma urmelor, le place și lor toamna și sînt prietenele mele.Așa că le iau grămăjoară și mă duc cu ele la încă o prietenă a mea, un medic de la ”Toma Ciorbă„ care te scoate din orice necaz.Acolo un rînd chilometric și viața mustește din plin.Lume de peste lume.Deputați. Vameși.Avocați. Și toți peste rînd. Un iad din care o țigancă,spriginită de ușă, își dresează odrasla și strigă:”Tași cî ti ușid!” ”Fa, ti las șî mă duc!„ - se izbește la ea țiganul.”Nebunule!„ - strigă la el țiganca. Nu e clar cine-i nebun.Cel care vine sau cel care pleacă. Cel care trece peste rînd sau cel care așteaptă.Cel care a furat miliardul sau cel care plătește miliardul. Cel care striigă sau cel care tace. Asta e țara ,l-am tot ținut în cireș, cu papionul la gît, o vară întreagă, îmi zic, și iată că nebunul , cu buzunarele pline de sîmburi, a coborît și-mpușcă cu praștia din Parlament:”Vin rușii!„ E groază.E viață și moarte.Așa că, sărmana prietenă, aleargă mereu de la cabinet în salon. Și din salonul cu muribunzi iarăși la cabinet Poate salvează țara.Abea pe-nserat am intrat și eu.”Te superi?” - îmi zice.”Deloc, - îi răspund,- Domnul ce-a zis? Cel din urmă va fi primul !” Rîde:„Fără tine pe lumea aceasta ar fi greu de trăit.” 
  Eu zic că pe lumea aceasta ar fi greu de trăit , într-adevăr, dar fără un alt medic și alt prieten al meu, doctorul Groza de la Institutul Republican de Pneumologie, un remarcabil chirurg și un mare om. Cu ani în urma am urmat la el o procedură care a durat aproape o jumătate de an. Nu știu dacă am trecut vtreo dată printr-o experiență mai neplăcută și mai dureroasă decît acea procedură.Nu era obligat să o facă, mai ales că avea o mulțime de alte sarcini și obligații: șef  de secție, lecții la Universotate, activitate științifică, o mulțime de bolnavi. Uneori se întîmpla să-l aștept și cîte o zi întreagă.Mereu ocupat,venea grăbit, întra în sala de operații,îmbrăca halatul, mă așeza pe scaun, înfingea seringa și-mi zicea:„Rabdă! Așa că așteptîndu-l într-o într-o zi de înverzire a țării ca să planteze, peste geam, un puiet de platan,i-am zis  urlînd ,disperat :„Gata! La ce bun doar umbră să fac!”Lung m-a privit în clipa aceea, tăcut. După care, cîntărindu-și răbdările ,a zis hotărăt:”Oprerăm!„ De atunci au trecut vreo teisprezece sau cinsprezece ani și telefonul lui n-a fost niciodată închis pentru mine.De atunci eu am fost primul la cabinetul și inima lui, noapte sau zi, pe timp de furtună sau soare.E primăvară deci și uitîndu-mă cu ochii deschiși la minunea aceasta de platan de pe Dealul spitalului, cu miriade de frunze și șanse în creștet, îmi dau seama că pe lumea aceasta există doar o singură putere care mă poate ajuta să-l smulg și să-l pun la mine în gradină, măcar pentru o noapte, măcar pentru o secundă,cu toată măreața lui umbră de vară, după care doctorul Groza să mi-l ia înapoi supărat și eu să rămin doar cu vișinul ,cu o nemăsurată voință și pofta de viața în țara aceasta absurdă...
                                                                           * * *
Editura ”Humanitas„ mi-a expediat un e-mail :”Acum, la 99 de ani, Neagu Djuvara lucrează la noua sa carte”.Așa este, după 17 cărți publicate și 500 000 exemplare vîndute celebra personalitate rememorează „o dragoste poloneză„ și cere:” Un bătrîn scriitor trebuie lăsat să-și scrie ultima sa carte!„ Tatăl meu , înainte de plecare,pe patul durerii, și-a amintit și el despre o dragoste bucureșteană .„Dacă aș fi rămas la cai, în București...” -mi-a zis el și-a oftat adînc, din rărunchi.Ce-o fi vrut să spună oful aceala: că i-a mai trecut din dureri? Că o dragoste mare,indiferent a unui grăjdar sau bătrîn scriitor,trăită pînă la capăt este învingătoare de moarte? 

O MÎNĂ DE FEMEIE

Astăzi este sărbătoarea femeii.Astăzi pocnesc mugurii , de mare iubirei.Și tot astăzi demult a murit taică meu.Nu știu dacă există pe pămînt vreun om care să fi avut pe patul de suferință un chin mai cumplit decît el.Și nu știu un alt om care să fi vegheat lîngă un pat al durerii, precum maica mea.S-a întîmplat că doar o clipă l-a părăsit , cît a mers pînă-n deal, la soră mea, pentru o cană de borș.Și el a murit.Asta e măsura vieții noastre din păcate.O cană de borș.Iată de ce în ziua aceasta mă rog pentru o mînă de femeie, care în clipa mea decisivă să-mi îndrepte perna sub cap, legînd-o cu cerul.O mînă a uneia dintre femeile mele dragi , dar care poate fi a oricărei dintre femei din univers, gata oricînd să ne ierte și să ne poarte singurătățile noastre,tot mai grele, ale tuturor în ultimul timp.
                                                                                  * * *
Credeam că am rămas fără prieteni.Marii, adevărații mei prieteni,Nicolae Vieru, Sergiu Manea, Ilie Teleșcu, s-au dus, unul cite unul, pe rind , lasindu-mă singur la usă. Si-i atit de frig fără ei.Încit diminețile pîna deschid mi se prinde mină la singe de fierul lacații.Iata însă ca Domnul ,drept recompensa, mi-a mai dat un prieten.Părintele Mihail Bortă, preot la Biserica Universității de Stat din Moldova. Si-i atit de tinar de parc-aș fi eu ,cel de demult. Si-i atit de curat de parcă as fi eu , cel care nu m-am găsit niciodat. Un prieten. Care mi-a făcut blogul și m-a conectat prin facebook cu lumea. O comoară. Un dar de la Domnul. Si o cheie de la lăcat care se cheamă iubire
                                                                            * * *
 Nu prea es în Valea Grecului, acest minunat colț de rai din Dealul Schinoasei.Sînt niște amintiri acolo care mă tulbură. Acolo m-am plimbat  cu Ana și cu Rem. Acolo , pe cărările și-n luminișurile ei i-am crescut pe acești ultimi și mari prieteni ai mei, culegînd buruiene de leac și privind la stele. Rem din păcate nu mai este, își doarme din toamnă somnul de veci sub un nuc, iar Ana a plecat definitiv la Londra.Astăzi însă mi-am învins fricile și-am coborît încolo. Acolo unde primăvara e totdeauna mai devreme. Acolo unde singurătățile nu mor niciodată.Și iată că de odată de sub picioarele mele a răsărit de odată o păpădie înflorită, cu căpușorul  ei galben, ca o pălărie de floarea soarelui,îndreptat înspre ceruri.Am dat să  calc peste ea. Ceva însă m-a-mpedicat și-am renunțat, întorcîndu-mă luminat din spate înspre casă.
                                                                            * * *
Vasile Pavlovici este un schinoșean de viță, care se pricepe la toate.Primăvara asta l-am tot căutat pentru un defect de automobil. Dăunăzii însă mă ciocnesc cu dînsul în prag.„Pe unde îmbli, nene?„ „Păi la vilă Acolo mă piș liber!”-îmi zice.”Iarna?!”-mă mir.„Altă ieșire n-am.Prostatita mă omoară.Că dacă scap o picătură pe bideu și se-așează doamna e ”hana„ cu mine” ”Dumneata așează-te ca și dînsa!”- îi zic, crezînd că glumește.”Ești nebun!„- zice el. ”Deloc, nene - îi răspund serios - ia uite turcii se-așează și sînt cei mai virili din lume!„Supărat,s-a topit ca un fum.Peste cîteva zile s-a întors fericit și mi-a reparat automobilul pe gratis.De unde am dedus că moldovenii au nevoie pe lumea asta de trei lucruri.Pace în familie.Pișat liber. Și unire în țară.