PORȚILE LUMII

  Anul acesta biserica din Moldova a ales să-și aducă singură focul haric de la Ierusalim, fără proptele politice.Demult se cristaliza acest gest de demnitate.Acuma, în contextul lui, invitația de a participa la o ședință solemnă de Parlament prepascală deschidea pentru ierarh trei posibilități. Prima,sub careva pretext, să nu participe.A doua, să accepte și să apere acolo suferințele poporului. A treia, să vină și să rușineze minoritățile sexuale. Grea încercare pentru ierarh. În final, a ales-o pe ultima, care în loc să-i desăvîrșească gestul de demnitate l-a minimizat.Păcat, pentru că istoria este zgîrcită în șanse de libertate duhovnicească cu noi..
                                                                                   * * *
La ce te gîndești mă întreabă azi dimineață, din obișnuință , facebookul? Ca și cum ar uita că vișinul meu  face lucrul acesta de-o viață. La ce te poți gîndi într-o zi de joi din Săptămîna Patimilor? Decît la Cel pe care l-am trădat și țintuit pe cruce? Decît la suferințele poporului meu? Inreresant, este vreo legătură între aceste chinuri și suferințele lui Isus? Poate doar faptul că se dă ca un miel. Și dacă-i așa se rușinează cumva cei care au făcut din noi iată în lume un alt model absolut de suferință umană? Sau poate se cred atît de puternici încît ar putea să treacă și de Scaunul de Judecată?Mai este o zi pentru mărturisire.Cea mai grea...

                                                                                    * * *
A venit Ana, într-o scurtă vacanță.Și constat , la plecare, ca-nflorit liliacul și porțile-au rămas deschise.Așa mă anunțam și eu la părinți. Luam trenul de Ocnița și-n cîteva ore eram acasă ,.Stăteam o zi, mă scuturam de jegul urban, privegheam o oră la mormîntul lui tata și a doua zi,lăsînd-o plînsă pe mama, eram înapoi.Asta face și Ana.Doar că de la Londra și dintr-o competiție de iad ,a finanțelor, care nu se poate compara cu nimic.Poate de asta și-am obținut de la ea de data aceasta o rugăciune săptămînală sincronă:„Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!„ La început cinci minute, gînd lîngă gînd cu mine...Apoi într-o zi, cînd nu voi mai fi, mult de tot, doar cu Isus, ca să știe cînd , de către cine și pentru ce înfloresc liliecii și sînt deschise din spate porțile lumii.
                                                                                  * * *
Puține fotografii din copilărie au mai rămas în arhivele mele. Toate s-au pierdut în pelerinajele de la o gazdă la alta.Deaceea cînd le descoper este ca și cum aș fi într-o sărbătoare.Dăunăzi printre cărți am mai găsit una.Decolorată și ștersă de vreme, cu niște chipuri însă extrem de luminoase prin negura vremii. De la stînga la dreapta, cum se zice: eu ,cu părul balai, în brațele nanei, sora mea Liuba în brațele mamei și mătușa Chița .Am pus-o în ramă și dintr-o dată mi s-a făcut frică, constatatînd cu stupoare că dintre toți doar eu mai sînt viu.Întotdeauna m-am temut să fiu ultimul.Poate de asta și-o țin pe peretea, ca pe o neputință a mea în această ultimă și grea competiție a vieții. Ca pe o posibilitate de a zice în dimineți: Doamne, binecuvîntează această clipă încă de acum.Dar pînă atunici, vorba lui Rafail Noica, nu  mă lăsa singur, că pe mine dacă mă lași stii si singur ce se întîmplă.Și Domnul nu mă lasă. Îmi tot dă cîte o sarcină.Ba cartea de terminat. Ba mormîntul lui tata de renovat.Ba un nepot.Așa că slavă ție Doamne. 
                                                                                  * * *
Atîta floare ca anul acesta n-am mai văzut nicicînd aici în Dealul Schnoasei. Copacii, de la prăsazi și pînă la vișin, se topesc in lumină si praval la pămînt.Ca niște troiene din ernile de demult. Mă uit la ele și-mi vine să plîng.Ceva se întîmplă. Ce?
                                                                                 * * *
 Vișinul a spus: ”Premierii crescuți la bomboane apar la timpul potrivit și sînt longevivi.”
                                                                                  ***
 Spuneam că dintr-o stîngăcie am șters de pe blog ultima mea nuvelă ”Scurta de scriitor” , postată și pe facebook. La îndemnul lui Traian Vasilcău, am rescris-o.Îi mulțumesc, pentru că m-am ales cu o experiență unicală după aceasta.Acuma stau cu cele două nuvele, cea din memorie și cea rescrisă, și parcă sînt identice,pînă la virgule, dar totuși deosebite.E ca și cum aș fi iubit o femeie dintîi după care a urmat o altă iubire cu aceiași femeie.Ceva s-a cîștigat.Altceva s-a pierdut. Ce? Nu voi ști niciodată.