PIANUL

  E sfîrșit de august. S-a copt frunza ,cum spune Victor Prohin. Se  scaldă ușor pe la poale  într-o  lumină de aur , abea perceptibilă, vișinul meu.Arde în vîlvătăi Valea Grecului. Și vine Ana. După ce a muncit  anul împrejur  la Banca ceea uriașă a ei, cu rețele răspîndite în întreaga lume,după ce a călătorit în Peru, Norvegia, și-a luat o pauză și vine în sfîrșit acasă. ”Haide, cît se poate amîna, - o împinge din  urmă încăpățînatul ei măgăruș. - Gata.Te așteaptă o casă în Dealul Schinoasei!„ Vine   Ana.Și vișinul, frumosul, curatul, nemuritorul meu vișin  de la  geamul din Dealul  Schinoasei se înfioară și oftează adînc, din rărunchi:„Oare? Cu măgărușul?!”  Vine Ana  și nevasta  se oprește  în mijlocul casei și cu ușile, geamurile, poarta deschisă , stă și mă întreabă: ”Auzi, bărbate, vine Ana?„ Am uzit, cum să n-aud. Nu reușește  Ana acolo la Londra nici măcar să-și pună gînd de întoarcere și aici în Dealul Schinoasei încep pregătirile ,  frămîntările. Se mai  construiește un balcon. Se mai pune o fășie de trotuar.Se mai cumpără un set de mobilă. Se schimbă geamurile.Toate se schimbă, se înnoiesc.Și așa ani de zile. ”Bolgarca„  n-a amuțit de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei nici pe o slipă.Într-un timp harnicii meșteri au ajuns cu ea chiar la acoperiș:„Ce zici, bărbate, poate-l scimbăm?„ Cînd i-am văzut am înghețat. Acoperișul și cărțile sînt lucrurile cele mai de preț în viața mea.”Nu ! - am zis hotărît, - în casa aceasta nu mai e nimic de schimbat!„ Dar vine Ana și dacă vine Ana e loc totdeauna de compromis și întrebarea sacramentală apare iarăși  pe buzele ei :”Doamne, oare ce am uitat de făcut ?” Și la un moment dat exclamă: „Pianul !” Pianul, într-adevăr.Dacă am uitat de ceva în casa aceasta în anii din urmă asta e pianul , zestrea nevestei , un Zimerman vechi care stă  stingher într-un ungher de salon și tace,  cu o duzină de șoareci ce se plimbă slobod prin el.Doua lucruri in viața noastră am purtat din urma , de la o gazdă la alta, dintr-un cămin în altul prin orașul  acesta colbuit și obosit, plin de farmacii cum zice Dabija. Cărțile și pianul.Nimic mai greu pe lumea aceasta  decît să te muți de la o casă la alta. Decît să urci sus la etaj ,sub streașina cerului,un pian și după acea să te așezi si să mai și cînți la el, știind că deasupra te plouă, iar vecinii îți bat în pereți.Și totuși l-am  urcat.Am cîntat. Așa am învins disperările.Cu pianul. Și mereu an visat la o casă a noastră. Și iată că ajunși aici în Dealul Schinoasei l-am pus într-un ungher de salon și-am uitat cu desăvărșire de el. O săptămină întreagă am căutat un meșter ca să-l repare. De parcă aș fi trecut încă odată prin gazdele mele multe. Meșterii lui, băirînii evrei au plecat. Cei rămași puțin ce pricep. Abea dacă am convins pe cineva să-l repare. Cîteva zile l-a coicănit și acordat. Și iată acum stă mut și stăpîn , cu toate cîntecele lumii închise în el, și așteaptă. E cea mai mare așteptare pe care a cunoscut-o vre-o dată casa aceasta din Dealul Schinoasei. Pianul pentru cîteva zile e unicul ei suveran. Vine Ana. Interesant cine-l va deschide întîi? Nevasta care l-a jertfit pentru busines? Veronica care l-a urît pentru profesoara care-i dădea peste mîini? Sau Ana care pur si simplu  l-a abandonat, indiferentă. Și care va fi cîntecul lui? Nu șiiu .Este un cîntec însă care, mi-i frică să zic , dar ar putea să se răzbune pe casa aceasta din Dealul Schinoasei și pe incă vreo cîteva alte generații. Pentru  un pian țintuit la perete, uitat și abandonat într-un colț urîcios de salon. 

MAI IMPORTANT DECÎT TOT UNIVERSUL

Eugenia David, colega mea de la Uniunea Scriitorilor și o bună prietenă mai dăunăzi în loc să bîrfească, după cum e obiceiul la noi în mediul literar,  a spus la telefon o poezie De Eugen Cioclea. ”Ion, de cum am descoperit-o în ”Săptămîna„ lui Viorel Mihail - mi-a zis ea , - nu m-am  dezlipit de ziar pînă n-am învățat-o pe dinafară”. Poezia  a fost atît de frumoasă  încît imediat am încercat să o caut. Și iată că acum stau de vreo cîteva săptămîni în blogul ”Cel mai trist poet din Europa„ dedicat lui Eugen Cioclea și nu pot ieși. În primul rînd, pentru că  nu o pot găsi, toate poeziile lui Cioclea sînt la fel  de frumoase. În al doilea rînd,  pentru că abea acum descoper un mare poet: Eugen Cioclea. Și în al treilea rînd, pentru că toate poeziile lui Eugen Cioclea  și ”Bocet senin” , și ”Hai!” , și ”Singurătate” , și etc. trebuie învățate pe  dinafară, ca pe o Biblie a modernității. Așa precum învăț eu Psalmii, Paraclisul și Acatistul Buneivestiri. Așa precum înceracă să-l învețe și să-l publice acum după moarte pe Cioclea colegii sai de generație, ca pe un cap de școală. Lucru bun și frumos.Numai că uneori mi se pare că în acestă învățare colectivă pe de rost, ca la Creangă, se  ascunde  o tainică intenție de a nu muri. Ceea ce uităm noi fiecare, și în primul rînd p ostmoderniștii basarabeni asta e că moartea se învinge în singurătate. Lucru pe puterea doap celui care s-a definit ca poet „mai important decît tot Universul și a scris: ”Azi pentru prima dată am priceput/ pînă în gene raiul și pustia,/ cît de ușor e Stixul de trecut / în barca ta de coapse,/ arămie.„
                                               * * *
  Mîine , la Palatul Republicii mi se pare ,va avea loc ceremonia de înmînare  a Premilor Naționale .Aflu cu această ocazie că oamenii  de artă  sînt cei mai numeroși în lista premianților. Printre ei și colegii mei poetul Traian Vasilcău și criticul Andrei Țurcanu. Ce lucruri frumoase se întîmplă cîte odată în mediile noastre de cultură cu vrerea guvernanților în preajma alegerilor. Și liste cu  îndemnizații speciale pentru  cei merituoși. Și Premii Naționale. Doar că n-a dovedit bine să se usuce cerneala  de pe  documentul semnat de  Premierul Flip și iată pe Internet , în presa scrisă au și început atacurile  virulente  cu privire la desemnarea premianților.Traian Vasilcău ,aflu cu uimire din aceste atacuri, ar fi fost la începuturile carierei sale nici mai mult nici mai puțin decît un deghizat plagiator din poezia Doinei Uricariu. Mă mir că deocamdată se tace despre Andrei Țurcanu. Îi vine însă rîndul și lui.Ce s-ar putea spune în legătură cu asta? La început noi toți am fost plagiatori.Întregul curent  postmodernist din Moldova nu este decît un mare , întîrziat plagiat din postmodernismul european.Adevăratul motiv  al atacurilor însă ,după mine, este cu totul altul , pe care atacatorii din motive de lașitate, preferă să-l înlocuiască cu plagiatul. Era mai bine dacă tăceau. Sau și mai bine dacă spuneau adevărul, dovedind că ei sînt cei care meriiă premiul. Ei însă au preferat  să atace în haită. Așa fac lașii întotdeauna, motiv pentru care n-au urcat niciodată pe postament în istorie.Pe postament au urcat totdeauna ,se știe ,doar cei curajoși. Așa că ,dragii mei colegi ,felicitări pentru curajul de a fi dovedit în aceste timpuri grele că pe Olimpul literar din  Republica Moldova se poate urca și în singurătate, ca la națiunile civilizate. Măcar pe o clipă, chiar cu riscul de a fi sfîșiați mai tîrziu pînă la ultima firimitură.De haită.    
                                                * * *
 Veronica a plecat în concediu, împreună cu Slava, soțulei. Iar pe Atos, marele sau prieten, care e fără pașaport, l-a lăsat în grija mea. Ce nu face un tată pentru copii în ziua de astăzi. Pînă si cîini odrăslește. Doar că acest  oaspete al meu, un pudel cit o mănușă, nu vrea nici să mănince, nici să bea, nici să iasă la plimbare, nici "favorita" , o cățelușa de cîrpa , în brațe s-o ia. S-a lipit covrig de fotoliu și stă nemișcat lîngă ușă. Mai pe scurt, în tinda mea din Dealul Schinoasei ,pe lîngă  așteptarea cea mare pentru Ana, pe lîngă așteptările mute și surde de mii de ani învățate din Psalmi  a mai apărut  încă una , ca un suspin de temerar mușchetar care, cu inima și ochii pe ușă ,dintr-o dată le cuprinde pe toate. Pentru mila Veronicăi. Care e și mila mea.                           
           
                                           

GENIUL MÎNIEI

Citesc  și recitesc polemica lui Andrei Țurcanu cu Eugeniu Lungu apărută în numărul din iulie al Revistei Literare  și trăiesc un adevărat deliciu. Un festin. Nu știu dacă avem geniu în poezie sau proză la ora actuală . În critică  însă cu certitudine da. Mai ales la mînie. Iată că se clarifică și nemaipomenit de frumoasa poveste a volumului anonim de poezie ”Verde regal„ care  apărut cu ceva timp în urmă la una din editurile noastre elitiste  m-a  incitat, cucerit și fascinat. Așa și srisesem atunci  despre autorul lui anonim  în  „Literatura și arta”: să i se dea Premiul Nașional. Iată că  acest volum nu este decît o farsă pe care autorul lui, un critic  de vocație,  Andrei Țurcanu , i-a înscenat-o  unui alt critic, Eugen Lungu , la fel de dotat. Ce să spun , se mai întîmplă, mai ales  intr-o literatură unde  criteriile de apreciere nu sînt totdeauna cele estetice. Eu însă , trecînd peste  incidentul polemic,  stau și-mi imaginez cum ar fi arătat  această poveste dacă s-ar fi produs  fără  mînie, pînă la capăt. Simplu de tot. O poveste curat genială. Cu trei idioți. Unul care a sugerat-o din umbră. Al  doilea care a produs-o conștient în public .Și al treilea, mă am în vedere pe mine, care a înghițit-o inconștient în singurătate. O uriașă posibilitate de a întra cu afevărat  în Europa, măcar prin literatură, prin felul cum se face literatură.Iar noi  am luat și am dat cu ea de pămînt. Cît face face numai numai încercarea  hiperpostmodernistă  de  a  cumpăra și arde întregul tiraj. Exact ca la Dostoevski. Dar  iarăși mă întorc și zic, poate că așa a trebuit să fie. Poate că marii postmoderniști  Umberto Eco, Saramago, și cine mai este acolo după ce au înflorit în Europa, după ce ne-au cutremurat de departe  tinerețile  sau retras obosiți  un pic lîngă noi, aici în Republica Moldova.  Să ne facă fericiți. Așa fac și lupii înainte să moară. Se retrag în pustie.Și pier în singurătate. Păzește-ne, Doamne
                                                      * * *
Zapezi, zapezi ...Două cuvinte psalmodiate magic  de  un tînăr semeț  într-o cameră de trecere a unui cămin din Boiucani. O frîntură de frază în care a încăput întregul canon estetic și moral al unei întregi generații de slugitori ai cuvîntului de  la Mihai Morăraș , Gheorghe Copoț, Victor Pavliuc, Liviu Belîi și pînă la Sergiu Manea, Petrică Comarovski. Visători pînă la absurd. Curați dincolo de limită. Metafora aceasta  dintr-o poezie de debut  a  sublimului meu coleg de facultate Serafim Belicov , decedat subit, bubuie surd în  memoria mea pe această căldură năucitoare. Si nimic mai mult. Doar un roi de întrebări care se isc , asemeni unor fulgere , din adîncul ei glacial. De ce acest foc si acest iad de afară? De ce  o generație înfrinta si idealuri sfarimate? De ce mor poeții dacă au fost născuți ca să nu moară niciodată? De ce zăpezile sint fierbinti? De ce ard zapezile
                                                      * * *
  Sau scris  vulume, biblioteci despre aceasta migrație masivă, de milioane a moldovenilor la inceput de mileniu ,s-au plîns rîuri de lacrimi, au murit bătrîni, parinti fără ca sa mai apuce cineva din cei dragi, copiii, rudeniile sa-i vadă și să-i înmormînteze, s-au spulberat  guverne care au încercat s-o explice si s-o oprească într-o țară atit de mănoasă și frumoasă.S-au trudit  minți învățate, academii. Totul în deșert. Totul pe lîngă mințile noastre.Si iată că vine un copil si cuprinde toată Drama această intr-o singura fraza. În Monreal.Pe drumul spre casă.De mină cu mama sa, Ludmila Sîrbu , micuța Nicoleta la un moment dat exclamă: „Mama, hai să trăim în Moldova. Mie acolo îmi place tare. Acolo cerul are multe stele.” Simplu, adînc, sfîșietor. Ca definiție și ca soluție. Ca moartea unui vis, care a șocat internetul.
                                                     * * *
Și prieteniile își au viața lor, notează într-o pagină de jurnal , apărută pe facebook, cunoscutul scriitor, istoric al civilizațiilor și filozof romîn Mircea Eliade, durează atît timp cît sînt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp cînd prietenia unui anumit om e o povară:nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Trebuie să cauți alte organizme, alte sufletele cărora să te poți deschide. Perfect adevărat.Prieteniile sînt ca și vîrstele civilizațiilor, a națiunilor, culturilor . Lucrul acesta îl observă și Neagu Djuvara, care compară undeva durata civilizațiilor cu viața omului. Adică se nasc, au copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și moarte. Totul deci în lumea aceasta , și galacsiile se desfășoară după un anumit model spiritual. Se nasc, trăiesc, mor și dispar.Și eu care pînă nu demult credeam, eram ca și cum convins că o prietenie  adevărată este și veșnică.Probabil pentru că puțiinii mei prieteni mai întîi Sergiu Manea,apoi Nicolae Vieru, apoi Ilie Teleșcu  au plecat prea devreme din viață, tineri, curați și desăvîrți, înainte de a se fi împlinit ca prieteni și vîrstă.Cămașa lor protectoare în lumea acesta ostilă și grea, cum zice Liiceanu îmi lipsește  și acum.Ani de zile am căutat s-o refac. Măcar într-o prietenie.N-am reușit.Doar relații trecătoare.Doar simpatii. Și singurătate de plumb. Abea acum îmi dau seama, de pe facebook, cu Mircea Eliade și experiența unei vieți,că o prietenie adevărată ,cît viața,este un miracol, care depășește și transcende umanul, supravețuind axclusiv pe tărîmul spiritualului.