TEXTELE UNUI ȚĂRAN

     Mai ține cineva minte  sala  de literatură străină a Bibliotecii ” Crupskaia„ , azi Biblioteca Națională? Geamurile ei mari, larg deschise spre orizonturile vestice.Vazoanele de flori cu mușcate roșii,  de pe pervazurile acelor ferestre. Fetele care deserveau la ghișeu, toate delicate și de o desăvîrșită frumusețe. Dar mai cu seamă literatura romănă. Lume selectă se aduna ca să o guste la mesele ei . Acolo  l-am descoperit pe Marin Sorescu. Acolo am trăit drama lui Moromete, exilul amar al lui Cioran .Și tot acolo , luînd o notă însuficientă la examenul de comunizm știinșific, am priceput   de ce unii din colegii mei au tot ocolit-o  cu insistenșă,  de ce pereții ei sînt  capitonați cu rafturi pline de operele iluștrilor clasici ai comunismului? Vrei întinde mîna, ia-le, fără de nici o fișă sau fată perfectă,  și treci repetat un examen. Dacă nu, rămîi încuiat pe o viață, într-o cușcă de aur,cu fișe cusute  la dosar, frica în oase  și călătorind fără de nici o .ansă dintr-o redacție în alta, aici la Chișinău.    
                                              * * *      
  În copilărie , devreme de tot,  am avut în clasă  o fată din vecini, Raisa Gulceac , vecină și cu banca, care stătea chiar înaintea mea.Frumoasă  copila aceea, de nu puteam să-mi iau privirile de la ea.Și avea un scris, aproape dumnezeesc.Și iată că eu caetele căruia  erau urîțenia lumii , pline de caracatițe, am luat și , îndrăgostit lulea, am tras-o de gîțe, lucru pentru care am fost pedepsit cu asprime.De atunci  mărturisirile au fost pentru mine o mare pedeapsă pe lumea asta, un chin. Mai tîrziu la serata de absolvire , colegii mei au venit toți cu părinții, iar eu m-am ras pe cap și prezentat singur, de rușine  pentru niște țărani care m-au crescut și iubit, unicii poate  în lumea aceasta. De atunci o vină teribilă  mă sfîție, toată viața. Și mai tîrziu la Universitate, după o altă absolvire,  în loc să mă duc la Televiziune unde am fost repartizat nu m-am dus deloc, de teamă că n-am să scriu niciodată. De atunci pînă și astăzi mă scol uneori dimineațile și-mi caut un loc de lucru.Mai pe scurt, constat cu tristețe de la istlalt capăt al vieții că-n clipele decisive ale destinului am procedat conștient  pe dos, contrar binelui meu,exact invers  decît ar fi trebuit să o fac. De ce oare ? Pentru că sînt un nemernic? Sau pentru că viața este o groapă în care ne aruncăm  mereu,conștient, ca apoi să avem de unde ieși ?     
                                                * * *
  Spuneam că recitesc „ Amintiri  din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievski, scrisă după ce scriitorul a ieșit de la ocnă..Și ,în paralel,  mai citesc încă o carte „ În căutarea sensului vieții” de Victor Francl, concepută după ce va fi scăpat de camerele de gazare ale naziștilor .Un volum scris cu  peste o sută cincizeci de ani în urmă și altul azi, în modernitate.Ambele însă despre supravietuire, o problemă sensibilă pentru om în toate timpurile. Așa că nu întîmplător  cartea celebrului psihiatru vienez a ajuns la  170-ea ediție și s-a vîndut în milioane de exemplare.Succesul ei, nu ezită să afirme autorul este expresia unei mari suferinți prin care trece umanitatea.Viața omului în general ,călătoria lui pe pămînt este o suferință. Și într-adevăr, dacă m-a ajutat ceva ca să supravieșuiesc în anii din urmă în pustietățile din Dealul Schinoasei  acesta e  vișinul de la geam , chipul  Anei la Londra și Țigăneștii.Acuma ,dacă viața are vreun rost, aceste imagini reconfortante pe care le-am descoperit la timpul lor fără să-l fi citit pe Francl , ar trebui , după el, să mă conducă spre descoperirea  unui sens al ei.Unic și irepetabil, o taină de la om la om cum spune Dostoievschi. Care e taina dacă de fiecare dată cînd încerc să-mi împart suferința cu cineva sînt respins sau cad  și trebuie să o iau iarăși de la început?       
                                             * * *
Azi  am început să transcriu toate scrisorile mele catre Ana , începând din 2010, cînd a plecat la studii în Strassburg pentru că mai tîrziu sa nu se mai intoarca, intr-un caiet testamentar.Internetul nu-mi da garanții pentru aceste texte împrăștiate în sute de emailuri si postări de pe Blog ca ele să poată să supraviețuiască , așa cum au supraviețuit cele citeva scrisori de la tatăl meu.Cuminti si smerite aceste texte ,îngălbenite de timp, ale unui taran din nordul Moldoveni ,atit de smerite  incit uneori au curajul să se ia de piept intr-un sertar al mesei mele de scris cu vecia.
                                                * * *
  Popusoi copți. Sfecla coapta. Cartofi copți. La pămînt. În jarul si cărbunele pamintului. Sub o muchie de pădure, la fumul singurătăților.Cu dejetele și buzele fripte. Depate de școală și învățători cicalitori.De grijile casei. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de aceste bunătăți.Poate ca pleaca vara aceasta contradictorie, se stinge încet în rugurile ruginite ale toamnei și țipătul păsărilor care se pregătesc de plecare.Sau poate că o evadare ca aceasta din obișnuitul existențial astăzi a devenit imposibilă.