Triumful Ortodoxiei încheie prima săptămînă de Post. O sărbătoare minunată, care ne amintește că vechii creștini și-au mărturisit credința în cele mai vitregi situații pe care le-a cunoscut istoria vreodată.Mai cu seama in perioada interzicerii icoanelor.Teostirict Monahul , autorul Paraclisului, de exemplu, a fost pedepsit de Capronim, un împărat bizantin, pentru inchinarea la icoane, cu nouă ani de închisoare. Eliberat mai tîrziu de Leon, fiul Capronimului , el se întoarce la mănăstire și, pe ruinele ei, fără nas, fara urechi și fără degete, care i-au fost amputate in detentie , scrie Paraclisul. Scrie si reface manastirea.Ca si cum ar cladi Ierusalimul din ceruri.Un text liturgic de o frumusețe poetică fascinantă, devenit celebru in literatura crestina..Sau scurs mii de ani de cind cele nouă cîntări și minunatele imne ale monahului au fost canonizate si introduse in practica liturgica.Dar izvorul lor de tristețe si suferinta vindecătoare nu s-a imputinat cu nimc.Nici cu o lacrima. Dimpotriva numarul de crestini cu suflete ranite care se adapa din lucoarea lui neimputinata creste pe zi cr trece. Cererile lor se inmultesc. De parca s-ar proteja de efectele unui cu totul alt imn, providential, aparent depasit, din Paraclis: „Mută să fie gura păgînilor care nu se inchină cinstitei tale icoane, cea zugrăvită de Sfîntul Apostol Pavel, aceea ce se cheamă Povățuitoarea.” L-am spus in Duminica Ortodoxiei și deodată întregul text,dupa mai multi ani de rugaciune, pe revers, mi s-a revelat intr- o alta lumină, diferita, mai putin trista. Mahna s-a ivit ca bucurie. Paraclisul este de fapt expresia poetica a jertfei,puterea ei transformatosre, traita direct de autor .O experienta tragica generalizata din care transpar nu doar cintarile mintuitoare ale Paraclisului. Dar toate textele liturgice. Asa scriiau Sfintii Parinti.Cu pana muiata in lumina jertfei.
* * *
Acum 2,5 milioane de ani undeva în Africa de Sud a apărut in urma evoluției de miliarde de ani a materiei homo sapiens , numit și vînătorul culegător. Organizat în cete mici, migratoare, el ducea un trai în mijlocul naturii, slobod și neîngrădit de nimeni. Uneori cînd mi se face trist de la acest drum , care zace în mine, cînd povara lui mă apleacă pînă la pămînt, cînd lanțul fatal al drumului predestinat imi tae carnea piciorului pînă la os, suflu în sticla de la geam și din aburul vremii, de sub geam, apare el , predecesorul meu preistoric . Vășinul. Mărețul meu vișin. Doar o secundă. Cît aș culege un pumn de muguri de pe ramul său veșnic și aș prepara un ceai matinal. Ca să adun putere pentru a duce milioane de ani în spate. Mai departe.
* * *
"Femeia nisipurilor" de Kobo Abe.O carte pe care am inceput s-o citesc in studentie, mai intii in ruseste , apoi in romina , tradusa de Nina Ischimgi, si pe care nu-mi dau seama daca am dus-o pina la capat sau nu.Doar nisipul l-am memorat din chinul acelei lecturi. Si groapa de la fundul careia m-am tot zbatut sa es impreuna cu eroul cartii si n-am mai esit. Acum la o noua tentativa de lectura ,dupa o viata , groapa, femeia si miscarea nisipului mi se dezvaluie ca o fascinanta metafora a lumii .Nu asta mi-a scapat insa in lecturile mele din tinerete. Dincolo de aceasta miscare devoratoare exista o insecta din familia coleopterelor ,perfect adaptabila, pe care daca o descopera eroul,un profesor entomolog , ar putea da sens existentei umane.O simpla insecta. Tulburator de asemanatoare cu femeia.Ca o sansa de a ramine in enciclopediile lumii .Asa scriu japonezii. Inegalabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu