GLODURILE

Mi-i frica de aceasta primavara erupta spontan, ca un Vezuviu. Caisii ,cu mugurii plini ,stau gata sa-si pocneasca florile. Ca fetele la maritat. Grabesc din urma si persicii, ciresii , perii.Toata lumea vegetala s-a luat de lucru. Doar visinul sta calm si indiferent, la limita dintre creat si necreat,cu fata spre crivatul estic. Ca un calugar budhist. Sau poate ca un ultim intelept din Dealul Schinoasei.Uitat de toti.
                               * * *
Pasii de pe pasometru. Nodurile de pe metaniera. Voia neinfruntata a Domnului .Triunghiul meu bermudic din care ma indrept zilnic spre portul de liniste al visinului .
                               * * *
 E primăvară devreme. Iar în dulcea mea patrie, Dondușenii, se dezmorțesc  glodurile. Le simt cu nervii tactili cum se strecoară,  tîrîndu-se pe poteci nevăzute, ca vulpile, și se aștern la picioare, gata să muște turbate, tocmai aici în Dealul Schinoasei. Nici să calc , nici să sper de ele. Glodurile flămănde de după război, glodurile nestinse  de azi. Atăta lume au măncat. Cu toata civilizatia si democratia  care s-au abatut peste noi.Mă găndeam că mîine mă mănăncă și pe mine. Dar am scăpat.M-au ajutat ciubotele lui tata pe care le-am tot spălat,cu degetele rănite pînă la sănge. Frica. Singurătatea.Dar mai presus, Veruța Arapu, o colegă de clasă,  care se pare că și acum, după un veac, neatinsă de timp, stă și așteaptă într-o bancă mîncată de carii  renumitele gloduri. Gloduri urîte. Gloduri sure . Gloduri roșietice. Ea știe, doar una ea știe, că ele poartă în sine vîntul pustiei. Și o cărare care, zvîntîndu-se, mă poartă spre ea, în sandale și cămășuță, pănă la căpătul lumii , de unde o strig dintr-odată, cu cartile subsuoara:”Veruța!„ Și ea imi răspunde de aproape departe :”Ia te uite la el! Ca o pasăre!” Da , ca o pasăre, care răzbate într-o clipită prin gloduri nemuritoare spre locul  veciei. Care e și cel al iubirii.