FLOAREA

Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu, pe cînd s-a făcut și el un fel de șef , a avut o iapă cu floare la căpăstru care ,cum se îmbăta, uneori criță , îl încărca și-l aducea cu brișca drept în prag ,predîndu-l țapăn mamei. Sărmana maica mea . Mai înttîi îl căra pe tata.Apoi lucrurile lui. Apoi se apropia de iapă și, alegîndu-i din coamă floarea, ca pe o vișină, zicea ușurată:”Gata! Floarea mea!„ Și plîngea. Iar iapa stătea și aștepta. Lîngă prag.Pe tata.
                                * * *
Daca ati observat, din cind in cind revin la proverbele rominesti. Se intimpla asta cind Sfintii parinti ,sau stoicii , sau filozofii orientali, sau renumitii mei scriitori , ma duc in departari teoretice incerte. Asemeni unei plamazi nedospite .Si atunci ma intorc la proverbele noastre care le dezleaga simplu si pe inteles. Este ca si cum ar scoate mama piinea, rumenita si coapta , din cuptor. Rodul geniului popular.
                                                                                             * * *
 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” „ Bine !” -zic. Si dau să închid. „ Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele."Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată, pe neașptate . Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult povestea consăteanului meu Ion Văluță.Ne cunoaștem de-o viață. Tatăl său mi-a predat gramatica.Asa si nu m-a invatat unde sa pun apostroful si unde virgula.M-a invatat insa ,tot facindu-ma maimutoi ,cind erau lectii, s-o sterpelesc si sa fur poamă din gradina lui. Sruguri mășcați, aurii, ca mierea. Țîța căprii le ziceam.Deși din generații diferite, sîntem aproape prieteni cu fiul. A tot cautat sa ne prinda in vie. Apoi a plecat.Mai întîi , a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, mîna dreaptă a lui Rădăuțan, întemeietorul primei instituții superioare de învățămînt cu profil tehnic în limba romînă. Dupa care,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului autoritar ,fiind învinuiți de naționalism. Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Asta l-a sslvat.O diferență matematică enormă care a fost anulată printr-un gest disperat și în același timp tandru, neasemuit de frumos: iubirea. Pentru ea a lăsat tot, casă, copii, și a neglijat orice părere în afară de vocea interioara.  Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere.Așa cum se nasc și mor,alimentindu-se din sine insesi , fără de nici o motivație marile iubiri. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat . „Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Si n-a incetat sa rezolve ecuatii.Acum ale vietii.Punct.