CLOPOTARUL

Astazi este Sarbatoarea dangatului de clopot. Are biserica creștină în tradițiile ei , pe lîngă zilele sfinților , și o astfel de sărbătoare duhovnicească, o zi închinată zvonului de clopot. Ce poate fi mai frumos si mai cutremurator pe lume decit un dangat de clopot ? Si ce poate fi mai fascinant decit un destin de clopotar? Un fir de iarba razbatut tacut din intunericul tărînii ? O soapta de izvor ? O paragina arsa de vintul pustiei? Un nor călător ? O tara ingenuchiata-n sclavie ? Un proroc ? Nimic nu se poate asemăna pe lumea aceasta cu un dangăt de clopot. El vine de undeva din inima intunericului. Dintr-o copilarie incinerata in frică si spaimă. Si le uneste deodata pe toate intr-un imbold de libertate izbavitoare de destin și de tara.Felicitari clopotarilor. Oare cîti clopotari are țara aceasta? Și oare ce s-ar întîmpla dacă  ei într-o astfel de zi, la o oră anume, și-ar uni clopotele într-un singur dangăt , pe tot întinsul disperării noastre de destin și de țară? Sau poate că țara aceasta nu are nici  un clopotar?
                                                                 * * *                       
  Un vis lunatec de iarnă, interminabil. Se face că un harmăsar sur de sămînță ,cit o avere, adus de tata de la Fetești, unde a pus casa în gaj pentru dînsul  se frămîntă în legătură.. Nervos animalul cela. Nărăvos. O luptă acerbă , fără de șanse, de cîțiva ani, cei mai frumoși , a dus tata cu năravul acelui animal superb, pe care abea de-l ținea în frîu. Cînd necheza se desprindea varul de pe pereți, zăngăneau geamurile și se-nfiorau nevestele. Și totuși tata nu se temea de el. Două arme avea la ândemînă în asemenea clipe: iepele și plimbările. Scotea iapa din grajd, o priponea din scurt și-o da la călărit , ajutînd harmăsarul discret din spate, cu mîna ,să întroducă scula în tîrtița iepei și să-și facă treaba. Sau  dacă n-avea, pentru moment, o iapă potrivită încăleca el animalul și-l gonea pînă eșeau aburii din el. Am urmărit nu odată cu inima strinsă, alături de nevestele curioase de pe la garduri, acest spectacol uriaș. Am trăit nu odată desfășurarea lui, asemenea unei reprezentații antice: frica se amesteca în el cu fascinația. Era ca un tablou bibleic al lumii.Și am constatat cu groază întro zi cum la un momentul dat, de efort, pălăriia îi sare din  cap ca o surcică și ajunge sub copitele animalului. „Tată, fugi- te zdrobeste!” - i-am strigat  atunci de departe, împetrit de spaimai. N-a fugit. Parcă-l  văd cum se apleacă , ridică încet de sub copiita animalului domolit pălăria boțită, o tipărește cu palma, o îndeasă pe cap si exlama copios, pantagruelic : „Mama ei de viață!” Asta atunci demult, cind grajdul era plin cu iepe, tata tînăr și satul plin de neveste. Dar iată că acum, cind grajdul acela nu mai este,  s-a pustiit si satul, iar caii au murit , asemenea victorii par o poveste,mai mult decit utopica .
                                                                  * * *
     O iconita mica, cit palma, Preacurata cu pruncul, din rumegus de lemn,mostenita de la o matusa moarta demult, in fata careia diminetile , din pat , amortit, cu ochii cirpiti și sufletul tulbure , prin intuneric deplin spun Paraclisul.Pina cind o raza de lumina despica bezna  dinspre visin si poposind pe ea confirma prezenta pruncului, vie, tremuratoare-n icoana si a vietii in mine.