PRIBEAG

Părinte Andrian Mazur,o scufie și un fular negru , lung, din lînă identică cu cea din care mi-ai împletit  metanierele, doresc să-mi comanzi sau aduci de la Athos.Metanierele sînt minunate, respiră iubirea și jertfa din ele. Mulțumesc! Și nu uita, cum ne-am înțeles,o pagină de lectură pe zi. Din Biblie, din viețile sfinților, din cugetările înțelepților , din Dostoievski sau Druță, din orice carte sau autor care te atrage, cu mare atenție la punctuație și cuvînt.Pagina aceea să-ți fie ca un dangăt de clopot lăuntric neîncetat. Doar așa vei putea deveni un clopotar dorit de mulțimi și venerat de elite. Ca un far al durerii, amorțită-n alamă drept unică șansă de credință,sprijin și salvare prin veacuri...la un popor trunchiat ca al nostru.
                                                                    ***
Aseară tîrziu am întors ultima pagină a romanului „Negrul de pe Narcis” de Jozeph  Conrad, clasicul literaturii britanice. O frază, ca o rază rontgen, m-a străpuns înainte ca să mă fi decis să-l pun pe o poliță a autorilor pentru lecturi repetate:”Da, era absolut singur în pustietatea de nepătruns a  fricii sale.” Sînt convins, este o capodoperă.
                                                                   ***
Stiti ce se aude dez-de-dimineata in frunza de visin cind cade prin ceturi？Nu Bethoven. Si nici Chopen macar. Vuietul Londrei. Vremuri.
                                                                  ***
Valeriu Volontir mi-a aratat aceasta fotografie abea dupa ce a expus-o in Japonia.S-o fi temut ca i-o confisc.N-am de ce. Este o imagine perfecta a indoielilor mele.Adica , a unei iubiri turbate de viata si a unei frici abisale de...stiti voi ce.
                                                                 ***
 Încă un mut de pe traseul meu de vară din Dealul Schinoasei, probabil după o recidivă a ictusului cerebral.Toată vara și toată toamna m-a însoțit pe cărările mele.A izvorît de sub tălpi. Ca o frică.Ca o umbră. Ba din față. Ba din spate. Parcă vorbea. Și parcă tăcea. Astăzi, văzîndu-l , am cercat să-l ocolesc , el însă m-a oprit și , uitîndu-se la creștetele incendiate ale copacilor, a exclamat:”E uuuuuuultima!„ ”Da, a fost o toamnă superbă!”- am dat eu să plec, dar m-am răzgîndit. De undeva ,pe mîna care o țineam pe toiag, a coborît o gîză. Cît un fir de nisip. Cît o furnică.Și atunci l-am întrebat, printr-o covîrșitoare cădere de frunze:”Cum te cheamă?„ „Iiiiiooovan” - mi-a răspuns. „Ei ce ,Iovan, pînă la primăvară!„ - i-am zis și l-am lăsat pribeag pe carari de vecie. ”O nu ! Pînă mîine!„- a fluturat el cu mîna  de departe. Și n-am priceput dacă cerea ajutor. S-au pur si simplu rîdea de mine, din toamna aceasta uitată și putredă.
                                                                ***
Nu prea schimb fotografiile de coperta si de profil.Asta vara insa dupa nunta Anei , am poposit pentru citeva zile la manastirea Tiganesti, in chilia Parintelui Tihon ,care, cit m-am aflat acolo , a despicat lemne si s-a rugat. Intr-o dimineata  , uitindu-ma la monotonia lui  disperanta ,ce-mi veni?Iau un mar dintre ierburi ,il pun pe cioata, si dau sa-i fac o poza. S-a ferit ca oparit.N-am prea dat importanta gestului. Acum, dupa ceva timp , revin si m-a intreb ,fara parintele Tihon, fara Aliosa ,fara Rascolnikov, fara mine ,sau cu noi toti impreuna,cu nunta  Anei deasupra-i , ca un stol risipit de pasari calatoare , ce-ar fi insemnat  sau,mai bine zis ,ce reprezinta intr-un  final aceasta poza ratata?Eu i-as spune,plagiindu-l pe Harary,o scurta istorie a umanitatii.