O FLOARE DE SUB PICIOARE

E sfirsit irsit de toamna si casa mea, ca pe timpuri la mama, se umple de crizanteme. Ziua mea. Ziua copiilor. Multe evenimente si multe crizanteme.Si iata ca din aceasta mare de flori s-a desprins o stibla de crizantema si-a cazut sub picioarele oaspetilor..Mai sa o calc si eu. Ca pe timpuri in tineretile mele de reporter ,la un concert din provincie, a unei mari cintarete , acoperite cu o mare de flori, multe din ele risipite jos , pe podele. Doamne cum a mai cintat. S-au cutremurt peretii. Putin mi-a lipsit sa ma indragostesc de ea. Doar o floare. Si de unde sa o iau in clubul acela de provincie decit de sub picioare. Doar ca nu am ridicat-o si nu i-am dat-o, frica mi-a fost sa n-o umilesc.. Poate de asta si-am purtat-o in inima intreaga mea viata. Ca pe un dor de cintece multe. Ca pe un vis de carti nescrise si desavirsiri neimplinite. Pentru ca intr-un sfirsit sa-mi cada iarasi sub picioare, ca semn de fericit naufragiu. Si accept ca in viata pot fi si alte impliniri, simple de tot. De exemolu.,sa ridici de pe jos o floare , cu un gest de profunda noblete, si sa o pui intr-o vaza ,separat de marea de flori, intru amintirea marilor artisti, care coboriti de pe scena au intrat in uitatre.

NU ESTE OMUL

  Eri toată ziua cu o altă frază din Fiodor Mihailovici Dostoievski, care spune Bursov, unul din interpreții săi principali, este deviza scriitorului: „Nesti celovec, ije ne sogreșit.” Am raportat-o la toată opera scriitorului, la destinul lui. Am trecut-o,ca s-o-nțeleg, prin viața mea.Am vînturat-o prin toate dicționarele din biblioteca mea.Am tradus-o în zeci de variante, pe care le-am șters și scris din nou.M-am consultat cu prietena mea, Eugenia David, o foarte bună traducătoare. Pînă la urmă am dat mîinile în jos și am scris pe un petec de hîrtie, lipit de ușa bibliotecii:” Nu este omul, pînă ce nu va fi păcătuit.” Cu gîndul că poate cineva mă ajută azi, sau mîine, sau undeva spre sfîrșitul vieții,, pentru că dincolo de aparenta ei simplețe se ascunde o adîncime înspăimîntătoare.Poate chiar destinul umanității.
                            ***
E toamnă,o toamnă atît de de adîncă aici în Dealul Schinoasei,încît parcă o văd pe Ana prin gălbenușul de aur al soarelui grăbindu-se spre muncă,acolo departe prin cețuri, la Londra.E toamnă , o toamnă soră cu veșnicia încît aud printre tăcerile ei,cum cade frunza.Iat-o se rupe din creștetul vișinului, face cîteva piruiete prin aer, se rotește și pică.Nimic mai măreț în lume decît această cădere.O viață de om încape în ea,Totul.Citeam măi dăunăzi la un călugăr de pe Atos că fiecare frunză pe lumea asta are identitatea ei absolută,unică și irepetabilă, asemeni omului. Pică frunza,deci, aici în Dealul Schinoasei, se aude cum pică fruza pînă la Londra și-n Europa.Pic eu.Pică Dealul Schinoasei.Pică Streleț.Pică Lupu.Pică oligarhia.Pică Europa.Pică civilizația.Totul se duce dracului și clipa și veșnicia.Și eu iată mă bucur ca nebunul.Dar știți de ce, pentru că am la geam un prieten al meu, cu un trunchi prin care aud,printre căderi, cum urcă iarăși frunza. Urcă omul.Același și mereu altul.Fratele meu care-mi dorește binele și mereu face răul de-a pururi.                                                              
                                                               ***                                                                      
Cineva dintre prietenii mei mai noi mi-a băgat pe peretele meu de Facebook niște domnișoare cu țîțele goale.Altcineva s-a grăbit să le apricieze.I-am radiat și pe unii și pe alții.De acum înainte ușile mele pentru astfel de oameni sînt îmchise.Nu înainte însă de a le spune că altele sînt femeile mele. Și altul sînul lor.Poate îmbrăcat în mantia toamnei acestea desăvîrșite.Poate cufundat în albastrul cerului ei. Acolo departe, la hotarele dintre creat și necreat, unde legile firii se suspendă și unde minciuna se preface în adevăr, iar gestul de jlob devine printr-o mare minune unul de mare ascet.Un sîn desăvîrșit, temeinic ascuns, de orice ochi omenesc,motiv pentru care.vorba lui Marian, rușinat, un timp mă retrag. La fel îi sfătui și pe prietenii mei mai noi, pentru că drumul e lung, cere putere, multă rușine și nu se știe cine ajunge.                         

MĂRTURISIRE PE HÎRTIE

  Am ascultat și eu în direct , de la Parlament, de pe tribuna centrală a Țării, luarea de cuvînt a lui Vladimir Filat după ridicarea imunității sale parlamentare și înainte de arestul preventiv provenit dintr-o pîră pentru complicitate la furtul miliardului.Ce să zic, așa, omenește vorbind este cutremurătoare.O mărturisire de fapt, care zice el de acum înainte, avînd timp berechet, urmează să o pună pe hîrtie în izolator.Pentru istorie adică, drept cel mai viu document despre zbuciumatele vremuri ale democratizării.Și pentru sine, aș adăuga eu, pentru eul său lăuntric care de acum încolo ancorat în ea, strivit de ea,renăscut din ea, urmează s-o repete la nesfîrșit ca să-i adaoge noi și noi amănunte și să-nțeleagă într-un sfîrșit că altul e sensul vieții aici pe pămînt decît avuțiile și măririle.
   Eu altceva însă mă întreb dacă au înțeles cumva acest lucru și cei din sală, care au votat unanim pentru ridicarea iminității lui Vladimir Filat.Căci este nedrpept să-i promiți unui popr marea cu sarea ca să întri în Parlament și după aceea să-ți faci doar interesul tău propriu, deosebit de al țării.Ceea ce se întîmplă acum la noi în Moldova este o compromitere totală a democrației și liberalismului.Așa ceva nu se iartă. Nici sus, în cancelaria Domnului.Și nici jos, în cancelariile lumii. Doar dacă te apuci și te mărturisești.Pe hîrtie.

                                                                     ***
 Am citit acum cîteva dimineți un eseu al lui Vitalie Călugăreanu, ziarist de vocație de la Deutsche Welle,publicat în cadrul proiectului ”Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova” , despre presa din RM și m-am îngrozit. De fapt noi nu mai avem presă liberă.Analiști, păduchi, găinari, oricum nu ne-am numi, toți sîntem puși în buzunarul cuiva. Intuiam acest lucru.Iată că acum este formulat de către cineva aproape științific,pus într-o schemă matematică.Și dacă presa manipulează opiniile mai dihai decît pe timpurile comuniste, atunci cine spune adevărul? Politicienii? Ridicol. Profesorii ?Greu de tot. Scriitorii? Compromiși și ei definitiv sărmanii. Ajuns aici parcă presimt că cineva mă apostrofează:”Dar poporul, Domnule? Ai uitat?” N-am uitat. În toată istoria noastră n-am renunțat nicicînd la acest apelativ salvator:„Poporul!” N-am uitat nici noi. Nici părinții noștri. Și nici părinții părinților noștri.Iar uneori, simțindu-i muțenia,chiar l-am inventat.L-am tot chemat. Și cînd a vorbit ne-am îngrozit.Altfel cum se explică asemenea fenomene, curat anomalice, ca Usatîi la Bălți, Șor la Orhei, și Dodon la Chișinău.Și atunci ce aș putea face eu diminețile decît să deschid Biblia și să citesc un pasaj oarecare, la întîmplare, după care să purced în tăcere, la recuperarea cuvîntului.Și dacă-l găsesc în acest mare haos care s-a instalat în jurul nostru, dragii mei prieteni, să-l pun pe hîrtie sau să vă dau cîte un like,tulburător, adevărat și promițător ca toamna de afară.Faceți și voi același lucru și poate într-o zi ne regăsim , devenim un popor cum am fost, înainte de comunism, capitalism și oligarhism.Altfel fără cuvînt de-nceput ne destrămăm.


                                                     

REM

  Ana, a plecat Rem, plînge întreg Universul. Plînge casa. Plîng eu.  Au trecut atîtea zile de cînd ți-am expediat aceste rînduri, acest tulburător mesaj pentru mine și sper că și pentru tine, dar emoția lor nu s-a potolit nici cu o lacrimă.Azi dimineață devreme contabila a sunat la poartă, i-am deschis și înainte să între s-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta ca să se asigure dacă  adevăratul stăpîn, marele stăpîn al acestei case este slobod sau ba și abea atunici a intrat.Toți care întrau în casa asta se temeau de el. Toți se asigurau mai întîi dacă este închis. Și toți îi purtau un imens respect.Respectul care se cuvine aici și pretutindeni adevăratului stăpîn și suveran al locului. Și iarăși mi-au dat lacrimile.Și iarăși s-a tulburat duhul meu.Iarăși s-a-n tristat inima mea.Nu este Rem.Nici slobod.Și Nici închis. A plecat. Iar asta înseamnă, vreau eu sau nu, că acest cîine a ocupat și ocupă încă un loc decisiv în casa aceasta din Dealul Schinoasei,în viața mea și aș îndrăzni să zic că și în destinul tău. Probabil că nu ții minte, erai încă mică, dar casa aceasta din Dealul Schinoasei s-ar fi putut să nu se întîmple niciodată.Schinoșenii sînt o seminție care nu te primesc printre ei cu una cu două. Tot ce-aduceam eu aici și clădeam eu aici, de la materiale de construcție și pînă la lucruri elementare necesare pentru gospodărit era furat și risipit,pînă și cîteva biciclete au dispărut.Și atunici amărît, uitîndu-mă la Gesi , o cățea mîngîietoare ,jucărică pentru copii, cu opt pui la țîșele ei, ce mi-am zis, ia să-mi las eu unul în locul ei, paznic de casă și frică pentru tîlhari.Și l-am lăsat, pe cel mai prăpădit dintre ei, care nu răzbătuse niciodată la țîțe și-a pierdut competiția cu frații. A pierdut-o cu frații, dar a cîștigat-o în viață.Am citit undeva că un cîine bun se crește  doar dacă nu îl bați niciodată, nu te atingi de el nici cu varga măcar, nici nu strigi.Îl hrănești doar tu și încă cineva, în lipsa ta.Îl plimbi.Și-l mîngîi cu cuvntul și cu o bucățică bună pe care o porți mereu în buzunar.Atît. Asta am făcut. Cu Rem, dar și cu tine care ai avut norocul să crești odată cu el.Și ce cîine a crescut.Ce fată aici în Dealul Schinoasei.În Cîțva ani Rem a făcut ordine în ogradă.Nici pasărea nu zbura pe deasupra casei fără știrea lui.Și nu doar în ogradă, dar și în Valea Grecului, locul plimbărilor noastre.Și nu doar în Valea Grecului, ci în sufletul meu secătuit și pustiit. Pentru că ce altă mare fericire pe lumea asta decît să ieși într-o imensă vale, acoperită cu copaci și arbuști de toate felurile, împreună cu o făptură neliniștită, numai nervi și mușchi, să o slobozi din legătură și ea să se rupă și să topească fulgerător în imensitatea văii, lăsîndu-te neputincios și cu riscul de a o pierde definitiv.Nimic mai înșelător însă decît această senzație de neputință, pentru  că este de ajuns să te pipăi la buzunarul cu bucățica de carne sau cîrnat, să strigi „Rem!” și-n cîteva clipe e la picioarele tale, ascultător și cu un șoarece sau șopîrlă în gură.Totul era în acest gest al lui de smerenie. Și libertatea absolută.Și lupta fără compromis în marea competiție a vieții.Și iubirea.Și credința. Și devotamentul care ne lipsec atît de mult nouă oamenilor.Iată de ce într-o zi, ocupat cu serviciul, te-am întrebat:”Ana, tu l-ai hrănit?„ ”Da, tată!”- mi-ai răspuns. Seara cînd am venit ceaunul era neatins. Era pentru prima dată cînd mă mințeai.O negură deasă s-a așezat peste sufletul meu.„Tată, - ai plîns tu atunci, -mai dă-mi o șansă!” Ți-am dat-o. Ți-am dat-o și n-am greșit.Șansa ta era să-ți însușești marile calități ale lui Rem.Și le-ai însușit , pînă la desăvîrșere.Astfel dacă într-o zi ai ajuns să cîștigi în competiea pentru un loc la cea mai mare bancă din lume asta doar datorită lui Rem, care în clipa decisivă a fost alături de tine, împreună cu mine. În clipa aceea nespus de fericită pentru mine dar și extrem de grea, am înțeles un lucru, că nu te mai întorci. Un gol imens s-a căscat în sufletul meu.Dar îl avem pe Rem.Culegeam dimineața din frigider o bucățică de carne,o puneam în buzunar, ieșeam afară, strigam „Rem!” și viața mergea înainte.Iată însă că zilele trecute,într-o dimineață, nu mi-a răspuns nimeni.Multă vrema a trebuită să aștept pînă a ieșit din culcușul său cald.A venit, m-a ocolit încet,și obosit a urcat pe prag. O zi întregă a stat pe prag uitîndu-se ba spre Schinoasa, ba spre Valea Grecului, ba spre poarta prin care a curs atîta lume, doar cu acceptul lui,la viața lui de cîine adică, după care s-a întors la locul lui și nu s-a mai sculat.Nici un medic nu l-a mai putut salva.Nici mila și curajul mamei. Așa și am rămas cu bucățica ceea de carne în palmă.O pun în frigider,diminițile o scot și strig:”Rem!” Dar nimeni nu mai vine.Probabil că noi fiecare ajungem în viața asta la o zi cînd, cu o bucățică bună în mînă, strigăm:„Rem!”. Dar nu mai vine nimeni. Și atunci înțelegem că această bucățică e mai mult decît niște colocei și bomboane pe care le-am cîștigat cu colindul la bunei.Mai mult decît niște merinde pe care ni le-a adus mama într-un cămin studențesc.Mai mult decît niște bunătăți, din pămîntul de-acasă trimise unui copil la Londra.Aseasta bucățică este pînă la urmă viața noastră , șansa noastră pe care dăcă vrem să se împlinească trebuie să o jertvim.Numai așa vor ajunge într-o bună zi copiii noștri să audă de la un coleg de competiție cum ai auzit tu la Strasburg:”Ana, dar ești de nedepășit!” Și numai așa vei răspunde sau ai răspuns dega, nici nu mai știu:”Dar știi de ce ?Pentru că lupt pentru șansa mea.Și pentru șansa lui tata!”Lucru care nu se prea obișnuiește în Occident.Și fapt pentru care ai noștri sînt buni acolo.Mai buni decît toți.  

ALȚI LUPI , MAI URÎȚI DECÎT MINE

   O singură revoluție cu corturi au făcut frații mei, jurnaliștii, în toată istoria țării acesteia, apărută spontan  pe hărțile lumii. Pe vremurile despotice, de tristă faimă, ale lui Voronin, cînd au cercat să-l dea jos pe Ilie Tleșcu, stîlpul comuniștilor de la cîrma Companiei Teleradio Moldova. M-am aflat printre ei atunci, alături de Ilie Teleșcu, prietenul meu, și față-n față cu dînșii, protestatarii.
   Cît de intransigentă era pe atunci Corina Fusu, cît de năvalnică și impetuoasă Rodica Mahu, cît de neasemit de frumoasă Angela Aramă, cu buric feciorelnic, ușor dezgolit, chiar dacă mă huiduiau și-mi ziceau: „Lașule!” Și-mi părea rău că nu pot să-mi trădez un prieten și să le zic: „Vă iubesc!”
   Dar au pierdut.Au pierdut mai întîi ei, iar mai apoi a pierdut și Teleșcu sacrificat fără jenă de Voronin pentru o coaliție monstruoasă cu Roșca și pentru o democrație mimată, fardată. Și de atunci s-au împrăștiat, ca o pleavă, care și pe unde au putut și doar și-au cîștigat o bucățică de pîine.Doar au pregătit revoluții. Doar au cîntat revoluții. Doar au trădat revoluții. Cu gustul amar al cuvîntului, în pix și în gură. Asta e, din păcate, la noi jurnalistica, mult lăudata și mult pieptănata jurnalistică, o meserie a învinșilor.

ÎNSEMNĂRI FUGARE II.

     Muzică bună, de calitate și Înghesuială mare anul acesta la întîi septembrie pe Aleea  Teilor de la liceul teoretic de arte ”Nicolae Sulac” încît mai să-mi pierd cărăruia prin mulțimea de lume adunată acolo. Și toți de la copii și pînă la învățători cu cîte un buchet de flori în mîini.Copiii cu flori.Părinții cu flori. Buneii cu flori.Profesorii cu flori.Paza de la intrere cu flori.Și toți și le dăruiau unul altuia, într-un gest de nesfîrșită iubire și prețuire. O mare de flori și de oameni din care sau prin care doar un singur om fără flori, o femeie tăcută cu mătura, se mișca încet, pas cu pas , curățindu-le drumul de frunze spre clase.
   Și iată că din această mare de flori și de oameni cineva s-a rupt și la un moment dat i-a întins, în acorduri de Moțart, și ei un buchet de flori, femeii nevorbitoare cu mătura, care de ani buni își face treaba onest și smerit,curățind și purtînd în spate cu sacul munți de gunoaie, fără să scoată un cuvînt.Frumos, halucinant gest, care nevorbitoare fiind și modestă, a descumpănit-o și făcut-o în clipa cînd am făcut clic pe aparat să se dea la o parte de mătură.Eu zic că n-are de ce, mătura s-ar putea întîmpla să fie o cinste și onoare a ei. O podoabă. Un grai al ei neștiut pînă acum de ceilalți.Iar buchetul o invitație pentru a ține în aceste zile de mare tulburare în fața copiilor noștri ,o lecție cu mătura-n mînă, de profundă și adîncă tăcere.Semn că în țara aceasta e nevoie de o mare curățenie, de la rădăcina frunzei și pînă la negura păcatului guvernant.

                                                                            ***
  Aseară pe cînd priveam la  postul de televiziune Moldova 1 lanțurile lui Petrencu, găsite în dotarea radicalului de stînga la pichetarea Procuraturii, pentru a mi se sugera un mare pericol, posibil dinspre minunatul orășel de corturi din piață, am auzit de peste geam, din cireșii mei, un gîngurit nepămîntesc de frumos. Mirat m-am întors înspre ei și-am descoperit o pereche de fazani. E plină Valea Schinoasei anul acesta de fazani. Și iată că din nenumăratele lor cîrduri o pereche s-a rupt și s-a ascuns în intimitate printre crengile cireșilor mei.Incredibil, mi-am zis uitîndu-mă la ei, dar nimic nu se schimbă pe lumea asta.Nici Ghimpu, care cedîndu-le locul acestei frumoase perechi de fazani,cu penet autumnal, s-a dus pe urmele lui Roșca la guvernare. Nici Moldova 1 care minte de îngheață apele, așa cum a mințit cu toate guvernările și toți premierii care s-au perindat pînă acum: Greceanîi ne-a amenințat cu armele, iar Streleț cu mijloacele valutare.Nici Șor care de la hoție a trecut în primărie. Și nici perechea aceasta de fazani care urcați în locul lui Ghimpu s-au ascuns în cireșii mei ca să-și cînte sau să-mi cînte o nemuritoare, curată, sinceră și aproape neverosimilă poveste de dragoste . O ascult încîntat și mă tem,  că tot mințit pînă acum, am s-o pierd,n-am s-o cred pentru că ce altă șansă pentru mine și ce fel de poveste cu Europa, cînd puietul tot a fost scos și toamna îmi plînge în frunză.

                                                                             ***
 Ceea ce m-a întristat în bisericile noastre întotdeauna au fost predicile. Majoritatea din ele departe de viață ca de la cer la pămînt.Adică literă de Evanghelie moartă. De obicei cum zicem despre noi cînd ne plîngem de boli: sîntem ceea ce mîncăm.Mîncarea, hainele, adăpostul, nevoile materiale asta ne preocupă cu prioritate.Filozoful și eseistul Andrei Pleșu spune și el cu referire la această stare de văicăreală  a noastră, la nenumăratele nevoi: sîntem ceea ce ni se întîmplă.Părintele Maxim Melinte, paroh al bisericii din satul Ghidighici, întoarce aceste zise ale noastre obișnuite și filozofice și spune în predicile sale: sîntem ceea ce iertăm.Cu exemple concrete din viața parohiei. Face adică din pagina de Evanghelie pagină de viață.De asta și-am pus una din aceste predici pe facebook, pentru că te apucă și te zgîlțîie.Pentru că întotdeauna în viața aceasta avem ce ierta.Pentru că uneori se întîmplă să purtăm omului  pică o viață întregă.Și nu-l iertăm.Și facem și din viața noastră un chin.De ce oare? De ce păcatul ,nedreptatea, chiar în Duhul Sfînt, face atît de anevoios parcursul duhovnicesc al omului? De ce iertăm atît de greu? De ce?

ÎNSEMNĂRI FUGARE. I

Vine Ana și soția, Nina, s-a apucat să facă curat prin camere, prin subsol, prin pod. Așa e la venirea Anei , de fiecare dată, toate lucrurile trebuie să-și afle locul lor.Să lucreze și ele pentru întîmpinarea Anei, să se bucure și să se întristeze.Și iată că din mulțimea de cărți pe care le-a scos din pod ca să le ducă la tarabă, pentru vînzare, ca lucruri netrebuincioase , dintre volumele complete ale lui Lunacearschi, Stanislavschi,Aizenștein, alți corifei la care m-am închinat și pe care i-am adunat în tinerețe , a licărit acest volum cu Bulgăre, personajul meu iubit, pe care-l perdusem și-l căutam demult prin biblioteca mea, dat fiind că Druță l-a scos demult din roman și el s-a rătăcit printre cărțile și tinerețile mele. De acum înainte nici un fel de ”Zbor frînt” , ”Orbitor” sau „Țesut viu”. De acum înainte asta e perna mea.Volumașul acesta cu coperți de pînză la care am privegheat nopțile și am visat să devin scriitor: ”Povara bunătății noastre”.Cu ea o să mă culc și cu ea o să mă scol, asemeni unui vis pierdut.Pentru că ce altceva ne-a făcut astăzi să fim cei care sîntem:robi, umiliți și ai nimănui.Ce altceva ne-a împrăștiat prin lume,fără să ne mai putem aduna vreo dată împreună.Decît povara bunătății noastre.
                                                                   
                                                                    ***
 Azi pe drum spre Hîrbovăț,uitîndu-mă la drumurile dezastruoase, la satele noastre pustii și distruse, la tarabele de pe marginea drumului, la echipele de vlăjgani, cu prăjini în mînă, care bat nucii de pe marginea drumurilor, la șoferii care nu respectă nici o regulă de circulație, la cîmpiile pîrjolite de secetă, mă gîndeam dacă i-a păsat cuiva vreo dată cu adevărat de această țară în anii de după declararea Independenței.Și la un moment dat m-am întrebat: care e diferența dintre timpurile cînd ni se curățau podurile de pîine, pînă la ultimul grăunte, și vremurile cînd ni se curăță băncile, pînă la ultimul bănuț?
                                                           
                                                                     ***
  Am luat și eu notă de pe facebook despre laureații Premiului Național pentru anul 2015 în domeniile literaturii , artei și științei. Să fiu înțeles drept. Toți sînt buni și merituoși.Mai cu seamă Valentina Nafornița.Nu am nimic cu ei.Legat de lucrările lor premiate îmi vine însă un gînd. Poate că în unii ani, dacă aceste lucrări sub aspect valoric sînt lipsă, să nu ne grăbim, să mai așteptăm. Să nu facem liste. Să nu ne împingem prietenii.Sau pur și simplu, pînă aceste lucrări se vor coace,în literatură bunăoară, să premiem pe un anonim.De exemplu pe autorul extraordinarului volum ”Verde Regal„ apărut se pare la ”Cartier„ sau ”Arc„ nu mai știu. Cine este autorul acestui volum excepționa, pentru că numai la premii și lauri n-a rîvnit?
                                                                           
                 .

O FLOARE PE CARE O UD DISPERAT

   E vară. O vară cum nu s-a mai întîmplat demult.Cu secetă atoateînvingătoare. Cu o caniculă nebună, de luni de zile, care ba se retrage, ba iarăși revine și te lovește în moalele capului încît ți se face lehamite de scris, de citit, de orice lucrare.Te lepezi pînă și  de grădină.Uiți de iarba zbicită, de rozele pale,  de perii și merii, muți și adormiți cu vișin cu tot, chiar și de florile de la balcon, care pîrjolite de soare stau gată să piară în ghiveciuri.Ce rost mai are să lupți dacă totul arde, se face scrum , și floare și pom?
   E vară. Și parcă o aud și pe mama, de departe, din vremuri , cum se frămîntă din miezul  acestor călduri, cu mîinile frînte , și strigă:„Doamne! Ploile Doamne!” Ploile, într-adevăr, ce-am făcut cu ploile, cu darul acesta sfînt al Părinților noștri,de nu mai vin, le-am furat și pe ele, le-am dus prin ofchoruri? E vară, ca o stafie.Ca o țară prădată.Ca  un laț de obsesii care mă-mpresoară și mă prăval , de nici să mă ridic de pe jos. Stau și mă întreb doar. De ce un miliard? De ce de la gura săracilor? De ce Maia? De ce Ghimpu? De ce Șor? De ce secetă?  De ce prețuri peste puterile mele și ale milioanelor de săraci? Și cu cît mă întreb cu atît lațul se strînge împrejur,  căldura mai mare și țara, grădina arde fără scăpare.
  Și totuși în iadul acesta de nedescris, pe la miez de noapte, cu briză răcoroasă,decopăr aici în Dealul Schinoasei două lucruri de care ținîndu-mă,ca de o scară, pot să mă ridic și să apăr barem ceva, măcar o floare.Facebook-ul și ceru-nstelat.De fapt două universuri.Unul pe masa de scris, în palme la mine,cu constelații de oameni care-s foarte aproape și necuprins de departe, cu rubededenii în toată lumea, de la Londra , Toronto și pînă în  California.Și altul afară, peste balcon, alături de masa de scris, cu constelații de astre care mă strigă de foarte departe și nespus de aproape:„Hoții, ei ne-au aprins, din birouri și alianțe!”Închid facebook-ul și es amărît la balcon, sub ceru-nstelat, nepămîntesc de real.Mă uit la el și tac. Măcar ia-l și pe acesta în palmă.Cine oare le-a creat atît de minunat aceste două lucruri, facebook-ul și ceru-nstelat? Desigur că Domnul, iubitorul de oameni,cu palma.Dar cine oare le-a separat? Desigur că răzvrătitul și iubitorul de sine, omul,cu păcatul și mintea.
   Dar stai cineva parcă aici, în Dealul Schinoasei,în această tăcere fără sfîrșit, le leagă iarăși într-un întreg, dintru început.Mă opresc și ascult.Un cîntec intermetent, monoton, pe o singură notă ,se iscă și țese alături de mine, în balcon, dar și sus , între stele, la urechile Domnului.Un psalm rostit veșniciei de înseși Creația Lui.Și o luminiță,care ba se aprinde, ba se stinge,  sub o floare ce-o ud disperat.Dau floarea înntr-o parte și-o iau.Este o pereche de greeri ,copilăria și țara mea veșnică,nebiruită și neprădată de nimeni, pe care o strîng în palme și plîng.Iată că sărmana s-a rătăcit și ea.Pe la care balcoane,pe sub care ierburi , pe sub care păduri?

DARURI DIN MUNTENEGRU

      Azi dimineață sau poate că aseară tîrziu, n-am precizat, Veronica și cu Slava sau întors din Muntenegru unde s-au aflat timp de o săptămînă.Mai întîi m-a semnalat Slava, pe facebook, apoi Veronica, care m-a sunat la ușă.Parcă ieri au plecat și iată că astăzi s-au întors. Plini de viață și energii.Cu fețe schimbate și luminate. Un fel de odihnă actvă această călătorie . Și nu doar al lor.Toată lumea călătorește astăzi, întreaga omenire s-a globalizat.  Pînă și eu, aici în Dealul Schinoasei, în chilie, călătoresc cu Sfinții Părinți spre cuvînt.Sau spre liceul de arte „Nicolae Sulac.Cel mult spre Țigănești.Atîta doar, că ei , călătoriile lor , ca de altfel  și cele ale Anei și Ninei sînt la capătul lumii și se îndreaptă spre polul opus decît cel al chiliei mele din Dealul Schinoasei.Londra. Bejin. Milan. Veneția.Antalia. În scopuri de odihnă sau de serviciu, de afaceri, indiferent.Încolo se îndreaptă călătoriile lor. O diferență de mișcare care, parcă ar trebui să  despartă călătoriile mele și ale copiilor, făcîndu-le antgonice și opozante. Nu știu cum se face însă că depărtîndu-le parcă le-apropie, despărțindu-le parcă le unește.Poate că , pentru omul modern, călătoriile sînt o descoperire de sine.Poate pentru că mă rog pentru aceste călătorii ale lor.Poate că visez la aceste călătorii pe care știu că n-am să le fac niciodată.Poate că întorcîndu-se din călătorii îmi aduc cîte un mic cadou, asemenea acestor minunate daruri , cu iz de veșnicie, lucrate de mîinile unor călugări de la mănăstirea Ostrog,creerul Balcanilor.Sau poate că toate și călătorii, și rugăciuni, și daruri din Muntenegru și toate în lumea aceasta se leagă și izvorăsc dintr-o singură și milenară poruncă Domnească - „cinstește   pe tatăl tău și pe mama ta...„- de roadele căreia îmi place acum să m-ating rușinat, ca de imaginea unui sfînt ocrotitor, și să mă rog neîcetat , gustînd din fagurii sălbatici ai munților.

UN MILIARD AL SĂRACILOR

   De fapt uitasem să vă zic că astăzi , ca și eri , ca și alaltăieri, ca și vara aceasta întreagă, mă îndrept diminețile , spre locul plimbărilor mele , Aleea Teilor de la Liceul teoretic de arte „Nicolae Sulac”. Adică, cum am mai spus și-n alte dăți, spre locul gîndurilor mele, spre locul singurătăților mele, spre vara mea, spre Polul meu Sudic, spre Veneția mea, spre taina nemărturisită a vieții. Odată demult buna și tăcuta mea maică a spus despre această viață, cutremurător de simplu și nevinovat de tot: „O scîrbă!” După care  a tras aer în piept , a zis „Of!”, unul lung cît o viață, și-a scăpat de scîrbele toate, pînă la moarte.
  Pe mine însă și pe Țara aceasta nu ne mai scapă nimic de la scîrbe, nici măcar Sfinții Părinți, cu ferbințile lor rugăciuni.Fă bine, pentru că binele e veșnic, notează undeva în scrisorile sale, se pare Breanceninov, către o prietenă- soră și spune, repetă această scurtă rugăciune , în fiecare zi: „Dumnezeule , fie voia ta! Binecuvîntat și sfînt este Domnul în toate lucrările sale!” Asta și fac, aleg o bancă sub teii eterni, mă așez cu fruntea spriginită-n toiag și zic: „Dumnezeule...” Și zilele trec, se-nghesuie, ca un mușuroi de furnici pe sub picioarele mele. Și scîrbele se-aprind și se sting , ca un roi de stele, deasupra în Univers .Pînă cînd într-o zi mă trezesc tras de mînecă, brusc, parcă de sus din Univers.„Luați!” - îmi întinde un tînăr o bancnotă de douăzeci. Șocat, - asta să-mi fie destinul și soarta? - ridic mîna să protestez. Cineva însă preface gestul meu de protest în unul de ascultare și smerenie.Acum să vă spun, toți care ați făcut clic pe această imagine,prieteni ai mai, probabil că ați anticipat , ați participat, fără să știți, la acest gest următor al meu, Vă mulțumeasc! Am luat! Dacă Domnul mi se descoperă după atîta chin și căutare de ce să fug de El.Țin și acum în mînă această bancnotă. Mă arde. Cu compătimire mă uit la zbaterile tale, scrie Breanceninov, către aceeași prietenă soră  a sa în continuare în aceeași scrisoare, tu te topești în pălălaia scîrbelor, ca într-un foc. Rabdă-le, îndură-le cu demnitate, totul trece pe lumea aceasta,afară doar de iubire, și într-o zi vei simți că au dispărut.Atunci, abea atunci vei înțelege că binecuvîntat este Domnul pînă și în scîrbele sale.Pentru că scîrbele vremelnice,dacă le știm a purta și răbda, ne duc spre bucuriile veșnice.Ce să zic. Rabd. Doar că am o problemă, cum să prefac un dar întîplător,într-o țară unde se fură totul,în unul veșnic, un miliard al săracilor.Sau poate că aceasta e lucrarea Domnului? Spuneți.

AZI DIMINEAȚĂ CIREȘII MEI...

    Azi dimneață pe căldura aceasta nebună de la început de iulie, înainte de plimbare pe care obișnuiesc s-o fac seara, pe răcoare, iar acum am mutat-o dimineață din aceleași motive,  cireșii mei  din Dealul Schinoasei, bravii mei cireși, după ce m-au uimit cu o roadă de pomină din care au gustat și Ion Druță la Moscova, și părintele Octavian Moșin de la Biserica USM, și părintele Mihail Bortă de la Portalul „Moldova Ortodoxă”, și Veronica cu Slava, și copiii din Schinoasa, și toată lumea care a vrut sau a avut poftă, iată că  iarăși bunii mei prieteni mă uimesc.
   Mă uit la ei și pe cine credeți că văd ascuns în frunzetul din vîrfurile lor dizdedimineață ? Pe veverițele  vesele care vin de alături, din pădurea de cedri de pe Grenobl, făcînd un drum de kilometri,  prin vii, doar să guste din ultimele cireșe, cele mai dulci, ale vîrfurilor? Sau stăncuțele bătăioase care poartă sus ,între ele,pe crengi, pentru o cireașă un adevărat război ? Sau coțofenele obraznice care vor să ia totul , fără ca să împartă cu nimeni nimic, nici măcar sîmburii? Da de unde, să vezi și să nu crezi, Mihai Ghimpu biruitorul  a toată această lume iubitoare de cireșe din vîrfuri , în carne și oase.
  Stă și strigă cît îl țin bojocii: „Dorine, tu vezi acolo jos la primărie, iar eu de aici de sus, nu cumva să-l scăpăm!„ „Ce faci Mihai? ”- zic eu înmărmurit. „Dapoi, iaca îl păzesc pe Șor, - spune el, ducînd un deget la gură în semn de mare secret,  - pînă nu-l bag la închisoare nu cobor și nu mă las!„ ”Bun , - zic eu stupefiat, - dar de aici, din cireșii mei? Parcă se poate?„ „Se poate, totul se poate în interes național, - zice el supărat ,strivind o cireașă zbîrcită în gură, - dar care alt loc de unde se vade totul în țara aceasta?„ Șocat și mîndru în același timp pentru acest loc al meu și pentru cireșii mei îl las în pace, îmi iau toiagul și pornesc la plimbare. Iată că și eu am o părticică de taină din uriașa taină a miliardului furat , pe care , pînă nu se așează țara, jur să nu o destăinui nimănui.

O CANĂ DE APĂ ȘI UN MUNTE DE SUFERINȚĂ

  Un blogher, un bun prieten al meu,T.V. de la care din cînd în cînd mai primesc cîte un semnal pe facebook, mi-a expediat zilele trecute imaginea acestui genial măgăruș însoțită de un text scurt și ubicuu: ”Filat ne crede pe toți măgari!„ La prima vedere imaginea acestui măgăruș, ca și textul, apare complect nevinovată.O glumă care în zilele noastre de astăzi, cu democrație fără margini, circulă cu duiumul pe internet, și ne descrețește frunțile , ne umple de optimism.Ne face adică să trăim, să supraviețuim acestor timpuri cumlite și vitregi.Konrad Lorenz , un strălucit cercetător al istoriei naturale a agresiunii, așa și spune în minunatul său studiu, că dacă vom supraviețui asta poate doar prin simțul umorului. Contemplînd  însă mai atent acest animal, citind textul încă și încă odată, raportîndu-mă la situația în care ne aflăm noi moldovenii,la statul meu cu un miliard furat și pe cale de a întra în incapacitate de plată, îmi dau seama pe zi ce trece, că el ascunde de fapt imaginea noastră nu doar în ochi lui Filat sau al oricărui alt guvernant, ci și ai lumii întregi.Pentru că ce altceva poți fi dacă tu ești încălecat și taci? Dacă ești înfometat și rabzi?  Dacă ești umilit și te smerești? Doar să zici:„Filat ne crede pe toți măgari!„? E puțin , mai trebuie să știi a zice :„Iată cine sînt și iată cine vreau să fiu!„ Bancher onest? Om de afacer prosper ? Judecător imparțial ?Om politic dezinteresat? Sau pur și simplu mai întîi de toate om, creștin adevărat?
   Pînă cînd semenii mei și prietenul meu blogher vor depăși acest aproape imposibil de depășit desiș de întrebări îzvorîte din hățișurile istoriei eu prefer aici în Dealul Schinoasei să mă identific cu acest blînd, disprețuit și depreciat animal .În primul rînd pentru că este un model de asceză.Îmi este greu să zic în clipa aceasta  dacă există vreun animal în preajma omului care să se mulțumească cu atît de puțin ca măgarul , spre deosebire de pisici, cîini, bovine sau cai. Pisicile sînt infinit de șirete iar caii nemăsurat de gingași în comparație cu măgărușul. Uneori se întîmplă ca acest animal fabulos  să treacă prin vremuri cumplite de foame și greutăți simplu de tot, doar cu un șumuiag de fîn și o gură de apă, și nu doar el, dar și stăpînul său , care se deprinde , după exemplul măgarului, a trece prin mari încercări doar cu o coajă de pîine și o fărîmă de speranță.
    În copilărie , înainte de a mă sui pe coama Șargăi și a galopa printr-un cîmp sălbatec de maci, am învățat a călări pe un nenorocit de măgăruș, printre spini și ciulini.Pe încăpățînarea lui am învățat ce-i răbdarea și ce-i suferința, mult prea devrema. Așa că nu întîmplător însoțitorul  lui Don Quijote , nemuritorul Sancho Panza călătorește și astăzi prin bibliotecile lumii pe un o măgăruș, o altă temelie mai durabilă a vieții pentru om nu există nicăieri. Și nu întîmplător toți marii peregrini s-au îndreptat spre Sfîntul Mormînt  purtați pe poteci de munte și pe drum neidentificat de pustiu de un măgăruș. După cum deloc întîmplător Domnul în ultimul lui drum, cel al Crucii, în care mai întîi , cu o creangă de măslin în mînă, este adulat apoi scuipat, are doar un singur însoțitor devotat, pînă la sînge, măgărușul.
  Așa că fericiți sînt cei pe care Filat și nu doar el, dar întreaga clasă noastră politică insipidă, îi consideră niște măgari. Fericit sînt eu care spre deosebire de colegii mai de la Uniune, mă consider singur un măgăruș, fără ajutorul lui Filat. Pentru că așa îmi rămîne o șansă. În clipa cînd marii noștri stăpîni de astăzi vor porni, fără scamă de copil alături și fără umbră de om drag, pe marele drum al Crucii, inevitabil pentru oricine în viața aceasta, să le ofer devotat o cană de apă și un munte de suferință , poate că măcar atunci vor înțelege ce înseamnă să trăiești și să speri într-o țară furată și pîngărită pînă la ultimul capăt de ață.

LOCUL

  Aleea de la liceul  de arte ”Nicolae Sulac”.Locul plimbărilor mele de vară și toamnă. Locul singurătăților mele. Locul gîndurilor mele.Parcă mai eri mustea de lume acest loc.Parcă mai eri se plîngea la examene. Parcă mai eri se fuma pe la colțuri.Parcă mai eri se cînta Moțart.  Parcă mai eri își făcea loc prin această lume pestriță și avană gunoierul, o femee mută cu mătura, care dimineața strîngea grămezile de gunoi, iar peste zi  gunoaele se făceau la loc. Încît uneori mă întrebam cine dirijează Moțart în aule, femeia cu mătura sau sau profesorii?
  Și iată că astăzi este tăcere, toată această lume s-a scurs.E curățenie ideală. Au dispărut fetele cu buzunarele pline de semințe. Sau împrăștiat băieții cu țigările ascunse în buzunare de taină. S-a topit femeia cu mătura care comunică doar prin semne. Unde oare? Pentru că nimic nu dispare din acest Univers.Nici viață. Nici moarte. Aud că-n regat, departe, e mare ciartă și luptă. Cică cineva ar fi spus că Eminescu este un poet minor, vetust, iar inima poporului romîn un loc de șezut. La care altcineva ar fi zis că acest cineva pentru asta ar fi trebuit împușcat. Pînă aici nimic grav. În lumea aceasta a vrajbei oamenii se-amenință continuu. Cu sudalme.Cu orgolii. Cu îmbrînceli.Cu elitism fiolozofic.Cu sancțiuni economice. Uneori chiar cu arma. Problema este că aici chiar s-a tras. Cică din Academie, ceva nemaiauzit, și încă în niște intelectuali de elită. Vorbe, zgomot, iar aici pe locul plimbărilor mele dau teii în floare și Domnul din cînd în cînd șoptește prin clătinare de ram că două lucruri a întărit pe lumea asta ca de la cer la pămînt: teii și Eminescu.Și poate încă această copillă, repetentă la BAC, care-o aud cum vine din spate, mă depășește și se furișează timid spre umbra și tăcerea Poetului.
 

DIN TINDA BISERICII

     E vară adevărată aici la mine în Dealul Schinoasei. Se coc cireșele. Se rumenesc sus pe vîrfuri , asemenea unor obragi de fată mare, și se coc pe la poale, ca niște picături de sînge din tainica inimă a lumii. Ce mare noroc au avut în anul acesta nărăvos și bezmetic cireșii. Mai mare noroc decît cel al prăsazilor. Și decît cel al prunelor. Și decît cel al merilor. Și decît cel al abricoșilor. Și chiar decît cel al vișinului . Toți copacii mei din Dealul Schinoasei, toți prietenii mei devotați, mai ales vișinul, înaintemergătorul, au fost smeriți și ofiliți în anul acesta de înghețuri. Schema e simplă, de veacuri, a cedat vrăjmașul de la el cîteva zile cu soare, mîngîetoare, i-a ispitit, ei s-au împlut de floare și albină, după care s-a- întors și cu suflarea-i de vifor ,din est, a prăvălit într-o clipă  tot la pămînt, și roadă, și zbor, și  zumzet de viață .Abea de-a rămas pe crengile lor zdrențuite și negre cîte-o speranță.
  Și doar cireșele au scăpat. Și dacă au scăpat cireșele înseamnă că au scăpat și copiii de examene, înseamnă că începe marea lor vînătoare de cireșe. Și dacă începe marea vînătoare de cireșe a copiilor înseamnă că se deschid și marile mele drumuri spre Sfintele Liturghii ale verii, spre marile sărbători ale Maicii Domnului, ale Preasfinteei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria. La Țigănești. La biserica Sfînta Parascheva din Dealul Schinoasei. Oriunde bate clopotul pentru aceste sărbători și unde sună, se aude, face Sfînta Liturghie pentru ele. Oriunde rătăcește copilăria mea slobodă. Nimic mai fericit pentru mine decît chemarea acestor nemuritoare clopote. Nimic mai făgăduitor decît chemarea acestor dulci rugăciuni.Nimic mai plin de nădejde decît eșirile spre ele.Ce se întîmplă acolo, ce taină, poate măcar acum voi afla? Atîta doar că ajuns la ele, la rugul aprins al rugăciunii unite, în miez de vară și rod, în sanctuarul bisericii abea de reușesc să prind cîte o frază două din slavoslovirea ritualică a preoților. Abea de izbutesc să spun, să țin măcar o rugăciune proprie de jumătate de oră, cu gîndul curat la Domnul. După care ba mi se face prea cald, ba mă dor picioarele, ba încep să caut un scaun, ba mă deranjează vecinul de alături, ba niște gînduri urîte, pînă cînd într-un sfîrșit rugăciunea devine o tortură.
    Și atunci altă ieșire decît tinda bisericii nu există, măcar pentru o clipă, pentru a trage o gură de aer. Și asta eu cu rugăciune întinsă, de-o iarnă, în chilie. Ce să mai zici atunci de altă lume ? Astfel încît uneori se întîmplă că tinda bisericii e mai plină și mai încărcată decît înseși biserica și atunci te întrebi dacă nu cumva pricina tuturor nevoilor noastre se află în această tindă veșnic tixită de lume.Pentru că la urma urmei  ce lucrare poate face un om pe lumea asta dacă el nu poate duce măcar o rugăciune simplă pînă la capăt ? Sau ce proiecte, ce guverne, ce țară putem ridica dacă nu putem ține , uniți, măcar o clipă din chinul cel veșnic al lui Isus? Și care este ieșirea din tinda aceasta în care ba ieșim, ba întrăm, timp în care ne scapă toate, și viață și țară? Nu știu, nu sînt un proroc. Cu ani în urmă însă, într-o toamnă, la plecarea Anei, am făcut un tur pe la mănăstirile din cordrii Moldovei. Niciodată pînă atunci și după n-am mai văzut atîta frumusețe. Ciudat este însă că din aceste frumuseți am memorat doar un călugăr de la Hîrbovăț.Trist și deznădăjduit, ca o noapte de toamnă, călugărul acela. Într-o biserică rece și pustie, numai piatră. Doar cu Icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu... Ani întregi a psalmodiat el în memoria mea. Ani întregi am văzut doar biserici ridicate din nou, cu ctitori tari la chimir și turle bogat aurite. Și tinde tixite. Astfel încît nu mai știam,vorba bătrînului Jung, unde e el și unde sînt eu. O suferinșă eram.Și-n clipa cînd eu eram el și el era eu, adică deznădejdea perfectă, ce mi-am zis, ia să mai cerc odată, la această biserică a USM ,Întîmpinarea Domnului,care ascunsă între ziduri urbane, mi-a tot scăpat pînă acum.Care nici nu e biserică parcă. Nici un semn dinafară. Doar un cerșetor. Și-am întrat, în preduminica Pogorîrii Duhului Sfînt.Dar n-am izbutit  bine să urc pe scări că tinda s-a  și golit.Doar o copiliță cu un prunc în brațe a rămas în ea. Ca o imagine arhetipală a Maicii cu Pruncul. Ca o rugăciune de început, care pornită din tindă, cu osteneala părintelui Moșin și mila celorlalți preoți, printre care părintele Bortă, a prins urca din incinta bisericii spre bolți, cu puterea de jertfă a unei parohii , pentru întîlnirea și împlinirea eternă cu Duhul sel Sfînt.Și ca o imagine minune.Pentru mine desigur, făcută cu un mobil primit drept cadou din primul salariu al Anei, în Regatul Unit al Britaniei.

Lena care e sora Ninei

Grea iarna aceasta. Aproape că n-am ieșit din oraș. Nici din casă chiar. Ba viscolește. Ba geruiește nemilos aici în Dealul Schinoasei. Ba plouă. Ba cețuri de nepătruns se așază, sau pur și simplu o frică de neînțeles se desprinde din lumea aceasta care se întinde dincolo de geamurile chiliei mele, dincolo de casa aceasta a mea din Dealul Schinoasei, de la Londra și pînă la Chișinău, de la Chișinău și pînă la Țigănești, ca un mare mister, dar și ca un mare rău uneori. Astfel încît părintele Irinarh iarăși mă sună: „Ce faci, frate Ioane ?” „Ce să fac, - îi zic rușinat, - mă gătesc, îndată vin”!
  Asta și fac a doua zi, gîndindu-mă  că răul cel mare e-n mine și nu în lume. O sun pe Lena, care e sora Ninei și o bună șoferiță , și-n cîteva ore sîntem în biserică la Țigănești. Eu într-un colț ,sub epitrahilul părintelui Irinarh, iar ea în alt colț, spunîndu-și rugăciunea. Eu n-o aud, nici ea nu m-aude pe mine , dar rugăciunea ei se-mpletește strîns cu spovedania mea și  topește în palma ei mică, la un muc de lumînare, după care de departe e ușor să-ți dai seama că arde, a ars, și va arde mereu pentru copii, pentru Gheorghe și pentru Lenuța. Asta e rugăciunea ei, copiii. Și asta e viața ei. Divorțată devreme, doar la cîțiva ani  după o căsătorie nereușită, ea n-a avut și nici n-a vrut să aibă o altă viață decît copiii. Pentru ei a făcut o casă , ca să aibă un adăpost și acopriș deasupra capului. Pentru ei s-a zbătut, ca să le dea studii. Pentru ei s-a spetit ca să-i scoată în lume.
  Așa că ajunsă la clipa cînd i-a petrecut în Canada, la munci, s-a prăbușit. „Doamne, - am auzit-o plîngînd, - oare am să ajung să-i mai văd?” Știa ce spune, legile canadiene de reunificare a familiilor, în special a părinților, sînt draconice. Aproape imposibile. Probabil deaceea am rugat-o atunci să-mi cumpere o carte: „Pismovnik” de Mihail Șișchin. Să-i mai scad din durere. S-a executat imediat. Și nu doar în cazul cu cartea. Orice o rog în ultimul timp face la timp și cu mare acuratețe. Și nu doar pentru mine, dar pentru oricine. Am impresia că întreaga fire se sprigină pe fapta ei bună și dezinteresată.Este o plăcere să privești ce minunăție de flori se odrăslește în apartamentul ei de la Botanica. O iarnă înteagă a muncit la o broderie pentru Ana, făcînd din ea o adevărată operă de artă, demnă de Luvru.Uneori, uitîndu-mă la ea, mi se pare că am în față copia mătușii sale,răposata Matriona, o femee din spița marilor și amărîților singuratici,pețită în tinerețe de sute de miri,dar rămasă solitară și atunci mă întreb: pentru ce atîta singurătate?Pentru ați ascunde lacrimile? Pentru a duce lucrurile pe care le faci,mici sau mari  nu contează,  pînă la desăvîrșire? Ce  răbdare trebuie să aibă! O lună de zile își tot face și desface bagajele, pregătindu-se de marea plecare în Canada...
   Sau poate pentru a face totuși imposibilul posibil? Pentru că ce înseamnă o viață în care prima jumătate îți petreci copiii în lume iar a doua jumătate ți-i întorci, bătînd pe la ușile marilor instanțe, cu aceeași disperare? O jertfă înseamnă. Deaceea am s-o conduc cu mare tristețe și-am s-o aștept cu mare bucurie. În fiecare primăvara și fiecare toamnă cînd va pleca și veni. Pînă cînd într-o zi voi deprinde jertfa și eu de la ea.Ca să poată pleca fără întoarcere în Canada, la copiii ei, Gheorghe și Lenuța, ea Lena, care e sora Ninei, soția mea, și care m-a învățat, ca nimeni altcine cum să trăiesc amarul ca să pot dobîndi harul.Drum bun Lena și cărare de flori, ție și la alte mii de mame jertfitoare de sine de pe pămînturile acestea basarabene în care de atîta frumusețe nu mai e loc decît suferinței.

KROLL

  Kroll ... Un singur cuvînt  e pe buzele noastre ale tuturor în aceste zile.Numele companiei care a învestigat strict secret frauda astronomică a statului moldovenesc.Kroll. Un cuvînt enigmatic venit de undeva de peste ocean și care la un moment dat a cuprins în adîncurile sale toate tainele noastre, toate  suferințele noastre, toate căderile noastre, toate vrerile noastre din ultimul timp. Mai pe scurt adevărul. De ce am fost mințiți în cel mai nerușinat mod cu democrația în cei peste douăzeci de ani de așa zisă îndependență? De ce am fost hrăniți cu iluzii?  Și mai ales de către cine și în ce scop am fost prădați de un miliard de dolari?Au fost timpuri cînd pe aceste pămînturi se furau cai, averi.Iată că am ajuns să fie furat statul.Este posibil oare așa ceva? Asta să fie scopul civilizației și progresului? Kroll...
   Dar cine să dezlege tainele acestui cuvînt? Cine să pătrundă în misterele lui? Comentatorii care se mută de la un post de televiziune la altul mai mult pentru a acoperi  adevărul decît a-l spune? Posturile rusești care ne sufocă? Cele romînești care sînt lipsă? Politicienii care ne mint conștient? Frații romîni care după ce ne-au întreținut cu iluzii atîțea ani acum ne zic franc,ca și cum nu ar avea nici o treabă: gata, ați ratat! Clerul care e mut? Scriitorii care s-au concentrat pe suferințele proprii, de gașcă? Cine? Îmblăm cu toții somnambulici, speriați ca de ciumă, și zicem: Kroll! O neputință a noastră este acest cuvînt, pe care ne temem să o mărturisim.
   Ce e cu neputință la om , la o elită impotentă este cu putință însă la Dumnezeu.Așa că iată de undeva de prin satele noastre apare pe neașteptate un personagiu dintre cele două războaie pe care doar bătrînii îl mai țin minte. Îmbrăcat sumar, în haină de sac, aproape desculț, el călătorește din sat în sat și se oprește ba la o văduvă, ba la un bătrîn singuratec , cărora pentru un blid de linte le ridică gardurile, le repară acoperișurile. Astăzi e la Prut. Mîine e la Nistru. Iar poimîne Domnul știe unde va fi. Bulgăre îi spune.Druță mai întîi la pus în „Povara bunătății”, apoi l-a scos pînă cînd peregrinul s-a supărat și s-a întors la drumurile sale, în viață adică.
  Este uimitor să te uiți la el și la satele noastre sărăcite , să vezi cît de puțin îi trebuie unui om pe lumea asta: un blid de linte. Și cît de simplu și de naiv se poate mulțumi uneori pentru acest blid. Și atunci te întrebi: pentru ce Kroll? Pentru ce miliarde? Nu cumva pentru a deturna  mersul și sensurile firești ale istoriei care iarăși trece pe lîngă noi, a cîta oară, dar mai întîi pe lîngă demenții care fac asta? Doborîtuia-i pe ei cînd s-au înălțat, Doamne, spune psalmistul. Și nu sînt cuvinte goale. Este o sentință pronunțată și verificată de milenii asupra nesătuilor lumii. Aceasta propabil înseamnă Kroll. Păzea!

Înfloririle tale în prag de înghețuri...

   Ce-i cu tine , vișine al meu, de ce taci iarăși? De ce îți ridici
brațele osoase către ceruri, ca într-o sfîntă și curată rugăciune?De ce-ți dezvelești rănile negre la soare? Ia uite cîtă primăvară este în jur.Cîtă lumină.O ceață ușoară, abea perceptibilă, încărcată cu cîntec de păsări, cu un freamăt virgin al firii, plutește aici în Dealul Schinoasei.
  A venit Ana cu un băiat.A sosit Veronica cu soțul. S-a strîns întreaga rudenie.Totul se trage spre viață , spre cer.Și firul de iarbă care se curăță încet de ruginele iernii.Și magnolia care și-a desfăcut petalele albe într-un leneș și periculos abandon.Și abricoșii. Și cireșii. Toată grădina e-n floare. Pînă și liliacul subversiv de sub tine iată e gata să te cuprindă într-o simplă și curată îmbrățișare de frate.Și doar tu stai singuratec și trist, cu freamăt adînc ascuns în hume. Iești cel mai trist copac din Dealul Schinoasei.
   De ce oare?  Te-au copleșit amintirile ,dragul de mine, hai spune? Pe vremuri ,vișine al meu, bucuriile casei erau și bucuriile tale.Astăzi însă abea prididești. Ce-i cu tine? Știu, lumea se schimbă,viața ți-a devenit o tortură, și nu prea înțelegi ce se întîmplă: dacă e bucurie sau poate tristețe. Nu prea pricepi care-ți e rostul la casa aceasta din Dealul Schinoasei, care ba rîde ba plînge cu lacrimi de sînge.Ba se umple de lume , ca o clepsidră, ba se golește.Ba mișună ca un peron,ba tace ca o chilie.Cunosc și asta. Dar totul e-n floare aici și acum în grădina aceasta a ta, afară  numai de tine , hai să te-ajut...
  Ce aștepți? Lumea aceasta care n-a reușit să vină și iată a plecat? Înghețurile ? Sărutul mortal de adio al iernii? Sau ce? De ce taci? Sau poate că scrii și tu din tăceri niște cărți pentru o bibliotecă a lumii în ceruri. Din care odată tîrziu, cînd nu voi mai fi, urmează s-aflu că țara aceasta absurdă, viața aceasta absurdă au doar un singur sens și argument de a fi aici pe pămînt: plecările.Și înfloririle tale devremi sau tîrzii în prag de înghețuri.    

Laba Lupoaicei

   Am mai scris și am mai spus-o. Și mai repet încă odată.  Dacă există o problemă aici în Dealul Schinoasei, de neamînat, stringentă asta sînt cîinii. Maidanezii.Haită de cîini devale, pe fosta moșie a Grecului. Haită de cîini în vie.Haită de cîini mai sus, la garaje.Haită la pragul meu, peste drum, într-o casă începută și lăsată în paragină de ani de zile.Haită pe deal, lîngă liceul de arte ”Nicolae Sulac”. Haită printre marile blocuri de locuit. De parcă ar fi o civilizație aparte aceste haite. Astfel încît nici să ieși pînă la magazin.Nici să te duci în oraș.Nici să faci o plimbare.Totul aici în Dealul Schinoasei trebuie făcut cu asentimentul , voia și frica cîinilor.
   Ani de zile am le-am zis femeilor care ies cu strachina de lături la poartă:„Dragilor mele, nu-i hrăniți! ” Și parcă înțelegeau.Parcă haitele  se împuținau, gata să dispară. Pînă echipa de eutanasiere ajungea, însă, la Lupoaică , o cățea  enigmatică , pripășită într-o casa părăginită de peste drum, la pragul și ferestrele mele.Și atunci toate planurile mele cădeau.Nimeni dintre hingheri n-a reușit vreo dată să o scoată din bîrlog.Nici măcar să o vadă. Și iarăți se înmulțeau haitele.Iarăși schinoșenii aruncau gunoaiele.Iarăși liceenii se ascundeau în ea de la teme.Iarăși se schimbau stăpînii dezamăgiți.
    Mai pe scurt ani întregi i-am urmărit bîrlogul. Ani întregi i-am căutat măcar umbra.Secretul. Și nimic , doar deznădejde.Și haite de cîini de pe urmele ei. Pînă cînd noul stăpîn, s-a apucat și-n cîteva zile  din primăvara aceasta posomorîtă a prefăcut-o din talpă.A curățit gunoiul.A trimis liceenii la lecții.A mai ridicat un etaj. A pus jeamuri .A închis porțile și ușille.A ridicat acoperișul.O adevărată Europă a ridicat aici în Dealul Schnoasei, cu termopan și oloane.Nici pasărea nu se atinge de ea. Mîine , poimîne vin locatarii. Astfel încît mai dăunăzi, mă trezesc dimineața și pe cine credeți că aflu la prag? Lupoaica. Cu tot cu nămet.Merge încet, șchiopătînd.Calcă slăbită și fără teamă.Sfidează o lume întreagă. Să vezi și să nu crezi. O minune !Măcar strigă: „Hingherii!”
    Închipuiți-vă însă că ,în loc de strigătul acesta războinic, iau diminețile un blid de supă, cobor la prag, îl torn îngr-un vas de plastic și rămîn să-i admir.Pe pui și cățea. Sînt minunați.O familie Cîți? 11? 13? 15?Nu știu. De o săptămînă îi tot număr mereu.Ba se adună într-un punct,ca o particulă ,acoperiți de laba bolnavă la țîțele ei stacoji.Ba explodează ca un bigbang într-o puzderie de galaxii, de la garaje și pînă sus la liceu.Unde sînt bătăioasele mele femei? Cine îi  apără oare de roata mașinii în acest măreț univers? Cine îi strînge la cuibul din prag. Doar laba Lupoaicei.Ca un zid al iubirii.Și o taină a firii.
   Iată de ce iau Evanghelia în dreapta.Sfinții părinți în stînga. Pun laba Lupoaicei în inimă și pornesc pe marele drum al iubirii.Cît de simplu pare a fi.Și cît de anevoios în același timp.Simplu pentru Lupoaică și anevoios pentru oameni.  

Prin ce se deosebesc rușii de noi romînii

                         Scrisoare  deschisă  de ziua uniri adresată
                               din Basarabia  Grupului 22

   Stimate domnule Lazescu, distinsă doamnă Pora, iubiții mai frați de la „Revista 22”, am expediat zilele trecute un text pe adresa redacției Domniilor Voastre  despre romanul „Laur” de Evghenii Vodolazchin, apărut la Editura „Humanitas” , Romînia și încă în alte douzeci de țări.http:/braduion.blogspot.com/2015/03/laur-o-nemuritoare-poveste-de-dragoste.htm/l Se spune pretutindeni că este o capodoperă a vremurilor noi. Se zice că autorul ei, ucenicul lui Ligaciov, pe alocuri dă semne de geniu.Am încercat și eu să meditez asupra acestui fenomen.
    Știam dinainte care o să fie răspunsul. Știam că sînteți niște zei. Dar totuși am încercat. Puteți să-mi fi spus că textul meu nu reprezintă nimic. Că este un balon de săpun.Un rahat. Și nu m-aș fi supărat. Dar să mi se răspundă la nivel de contabil nu m-am așteptat. „Buna ziua, - îmi scrie contabila Iulia  Todie, - în revista „22” nu apar texte care au mai fost publicate. Mulțumim.” Astfel de scrisori care nu spun absolut nimic și fac din mine un nimic mi s-au scris doar odată în viață, la cătănie, sub ruși. „Buna ziua, ce mai faci, cu armata cum te împaci?” - îmi scriau fetele de acasă, copiind textul una de la alta..
    Cum adică, mă întreb eu după un astfel de răspuns, pentru Pleșu, Liiceanu, pentru tot grupul Dumneavoastră elitist care își publică mai întîi textele pe blogurile personale, apoi în revistă și mai departe în cărți  se admite. Iar pentru un autor din Basarabia ca mine, fără de nici o revistă de cultură ca să se poată publica acasă, cu un nenorocit de blog, vizitat de o mînă de rătăciți, lucrul acesta este tabu ? Incredibil.Asta este din păcate însă valoarea noastră, imaginea noastră, a majorității scriitoricești din Basarabia în ochii și judecățile Domniilor Voastre. Cea de contabili ai cuvintelor. Pînă nu demult mai publicam cîte un text, două în revistele susținute de Institutul Cultural Romîn. Astăzi cu părere de rău aceste reviste la Chișinău au fost lichidate.
    Așa că astăzi de ziua unirii săntem nevoiți să ne mulțumim cu texte pe măsura contabililor.„Buna ziua, ce mai faci, cu armata cum te-mpaci?” se revarsă  triumfal peste noi.Din conferințe.Din concerte.Din mitinguri. Din faldurile tricolorului zmuls din Transnistria.Nu se știe pînă la urmă de ce au nevoie mai mare pămînturile acestea multpătimite de textele zeilor sau ale contabilior.De căldura țărînelor sau de răceala cerurilor. De cenușa istoriei sau de duhul culturii, creației. Un lucru e cert în toată istoria aceasta. Dacă traduc textul și-l ofer rușilor îl iau ca pe o pîine caldă, cu tot resentimentul care se conține în el față de ei. Prin asta se deosebesc rușii de noi romînii. Prin asta sînt mari, în afară de politică doar. Vă îmbrățișez cu căldură de frate.
                                                                           Ion Bradu, scriitor din Basarabia.
                                                                   
                           

O bătrînică. Un leuț.

   

E martie. E frig. Durerile se mai coc încă-n oase și răzbat în afară, ca niște săgeți de foc. Dar bucuria e undeva pe aproape aici în Dealul Schinoasei. În firul de iarbă care se ridică spre soare. În zvonul de clopot care răzbate din întinsuri. Și parcă-l văd pe Ilie Teleșcu, bunul meu prieten, cum se ridică de la masă, traversează anticamera și întră la mine:”Tu ce zici de un telemaraton?„ ”Pentru?„ - zic eu curios.”Pentru Căpriana, stă Mănăstirea aceasta în ruini de atîta vreme!„ -spune el. Zis și făcut. Pe timpul lui Voronin ideile bune erau implimentate, fără crîcnire peste noapte. Așa că a doua zi mulțimile au curs rîu spre televiziune.

   Au urmat apoi alte telemaratoane.S-au ridicat alte mănăstiri și biserici din banii adunați. Atîta lume și atîta frumusețe n-am mai văzut nicicînd în studiourile noastre de televiziune.Ciudat lucru însă că din toată această frumusețe de oameni și gesturi eu am memorizat doar o bătrînică. Iat-o, îmbrăcată în pufoaică de vată, încălțată în cizme de pînză, se rupe din marea de oameni, trece peste rînd, pune pe masa de colectare, în fața contabililor, un leuț și o lumînare, își trage șalinca de lînă pe frunte și se topește,pe lîngă mine, în talazurile mulțimii. N-am reușit s-o întreb măcar numele. Atîta am reușit să zic, o glumă:„Un leuț pentru Voronin!” Și mi-am aprins paele în cap.

”Laur„ .O nemuritoare poveste de dragoste.

 

Bat vînturi primăvăratice, nervoase, în aceste zile de martie peste Dealul Schinoasei, dinspre marea cîmpie estică, amestecate cu un strpvechi cîntec rusesc:„ V mnogoi mudrosti mnogo peceali.Vidno, malo im otcei zemli, raz menea palaci oslepleali i v crestianskoi teleghi vezli.” A fost asasinat mișelește,chiar lîngă Kremlin, Boris Nemțov, neînfricatul opozant al lui Vladimir Putin. Puțin mai încoace, la granița dintre Rusia și Ucraina, în Donețk și Lugansk, se desfășoară lupte grele dintre frații ruși și ucraineni. Miroase a sînge și moarte.Încît stau și mă întreb: din Rusia aceasta să fi izvorît icoanele lui Rubliov, paginile de aur ale lui Dostoevski și Tolstoi, Gogol și Cehov? Din cîntecul acesta  barbar, cu unduiri metafizice ,legate de astre? Incredibil.

   Problema însă nu este doar a Rusiei.Problema este a civilizației în general. Lucrul  acesta îl recunoaște Papa Francisc. Îl dezbat tacit cardinalii.Adevărul acesta îl relevă antropologii.Realitatea aceasta o descoperă și fiecare din noi , în versuri psaltice,nemuritoare,scrise parcă pentru ziua de azi :„Și s-au mîhnit întru mine duhul meu,întru mine s-a turburat inima mea.” Mai pe scurt, pretutindeni în lume se vorbește despre o stingere a duhului.Și dacă se stinge duhul, încet se pierde și omul. Paradoxul omului, însă, marea lui taină, în special a rusului, este, observa zilele trecut Horia Radu Patapievici în una din conferințele sale, că tocmai atunci cînd cineva îl crede pierdut sau el înseși se simte disperat de undeva din adîncurile lui iarăși în mod neașteptat se ridică duhul. Spunea acestea referindu-se la o nouă,extraordinară reabilitare a rușilor, romanul „Laur” de Evgheni Vodolazkin,pînă nu demult un cercetător necunoscut de texte medievale,ucenic al celebrului Ligaciov.

Pîine de la Fecioara Maria

 

Sînt ani de zile , de cînd într-o zi, la rugămintea părintelui stareț Irinarh, m-am apucat, cu binecuvîntarea mitropolitului Vladimir, să scriu un acatist pentru icoana Maicii Domnului a bisericii de iarnă „Sfîntul ierarh Nicolae” de la Mănăstirea Țigănești și de parcă aș fi abia la începutul acestei anevoioase lucrări. De parcă aș scrie pe-o tablă ștearsă de vînturi și ploi. Încît uneori îmi zic: nu cumva acest început este o neputință și-a lumii... ?

    Și iată că zilele trecute de pe Muntele Athos , de la Mănăstirea Sfîntul Pantelimon,prin internet, îmi vine o veste.O știre despre  o fotografie  veche, făcută acum un secol, în poarta Mănăstirii, la împărțirea pîinilor pentru săraci și crezută pierdută demult, definitv .Atunci, cu peste o sută de ani în urmă,călugărul fotograf, developînd poza a descoperit pe negativ cum alături de săraci și-a luat pîinea, în mod nevăzut, și-o oarecare femeie.Femiea aceea a produs un adevărat cutremur pe Muntele Athos.Ce plcior de femeie poate călca aici, și-au zis frații, afară decît de fecioara Maria?Mii de rugăciuni s-au înălțat atunci.Zeci de paraclise și schituri au apărut pe creste.

„Svobodnîie hudojnichi”

 

Îi urît de tot, frații mei robi ai Cuvîntului!Îi trist cum nu se mai poate. Pe zi ce trece, lucrurile se încurcă tot mai mult și mai mult.Și știți de ce? Pentru că Ana și sora ei Veronica, ambele fiice ale mele,și probabil încă mulți alți moldoveni, au votat acolo la Londra,unde se afllă Ana,și prin alte orașe ale lumii în toamna aceasta PLDM-eul, pe Leancă adică, care pînă mai adineaori parcă trecea,cum ni s-a promis în alegeri, la funcția de Prim-ministru și parcă astăzi iată nu mai trece.Peste noapte fața luminoasă a lui Leancă a fost înlocuită cu o altă față obscură despre care nu știm aproape nimic.Gaburici este numele acestei fețe apărute de după cortină,dintre figuranți.Trece acest figurant pentru că este înaintat de liberal democrați și susținut de democrați, în total patruzeci și două de voturi în Parlament.Și nu trece pentru că are nevoie de încă alte nouă voturi, fie ale liberalilor, fie ale comuniștilor, care iată din dreapta și stînga ezită.O adevărată șaradă.Un spectacol.O dramă.Și dacă, să zicem, va trece : ce va fi?Cum va fi?

  Întrebarea e nouă și întrebarea e veche.Unul nebunul știe care iată se mută,cu zurgălăi și batistă ,de la o televiziune la alta.

Neomartirii

 

 Demult mă gîndeam să scot din camera mea televizorul.Încă de cînd într-o vară am găsit într-o carte a shiarhimandritului Ioachim, starețul mănăstirii Preacuvioasei Maria Egipteanca  din New York, un gînd care m-a năucit.A avea un televizor în chilie, spunea monahul undeva în conferințele sale ținute pe pămînturile rusești, este ca și cum l-ai înlocui pe Dumnezeu cu prostia.Ceva însă m-a oprit.Poate frica de singurătate.Așa că a trebuit să mai treacă ceva vreme, să vină evenimentele din Ucraina, apoi alegerile parlamentare de la noi, pentru ca într-o zi să mă văd chiar prostit cu adevăratelea și să-mi duc intenția pînă la capăt.Atîta minciună și atîta prostie s-a vărsat prin el dinspre aceste evenimente peste mine, mai cu seamă de la posturile rusești, cît poate n-am auzit și n-am văzut în întrega mea viață, încît n-am mai putut și l-am aruncat ca pe un vis rău,împreună cu Măruță și cu Putin marii mei prieteni de pînă nu demult.Ceva însă a trebuit să las în chilia mea care să mă lege ombilical de lume și acest ceva s-a dovedit a fi un post modest și cinstit de radio:”Vocea Basarabiei”.

     De ce anume ”Vocea Basarabiei”?

Lucrare cu cerurile

   

Dragă Ion Panteleevici! Două mesaje m-au răvășit și m-au tulburat pînă-n adînc de subconștient  de acest Crăciun și la acest sfîrșit de an. Mesajul Papei Francisc cu prilejul sărbătorii de Crăciun, care întroduce o nouă cutumă pentru Vatican, dojane pentru cardinali și ajutoare pentru cei săraci, și mesajul Dumitale, adică al scriitorului Ion Druță, în calitate de laureat , cu ocazia decernării premiilor „Constantin Brîncoveanu” instituite de asociația ”Alexandrion” din Romînia, care amintește lumii că undeva într-un colț al ei există , de mii de ani, o vatră a blajinilor, bîntuită astăzi de sărăcie și flămîndă astăzi de dreptate.

    Probabil că omul astăzi pentru a da un sens suferințelor sale aici pe pămînt, pentru a scăpa de ura fratricidă, de blestemul războaielor, pentru a se mîntui cum spun Apostolii, trebuie să se lepede de sine, de conceptul modern al omului puternic și singur,să-și unească într-un tot jertfa cu înțelepciunea și să parcurgă drumul lui Isus.Și nu doar omul luat aparte.Ci și neamurile.Și nu doar neamurile.

O altă întoarcere

Nu sînt chiar atît de uitat, cum mi se pare căte odată, în lumea aceasta.Cîte cineva din cînd în cînd își mai aduce aminte de mine.Bunăoară Nina Josu, o bună poetesă de la „Literatura și arta” care, prin telefon, mi-a adresat două întrebări.Prima:cu ce sentiment mă despart de anul 2014? Și a doua:ce aștept de la 2015? Sau mai simplu: ce mai faci? De la o vreme, dar mai cu seamă în acest an 2014, mă prind la gîndul că fac doar lucruri simple în Dealul Schinoasei.De exemplu, am curățit grădina de toate plantele și arbuștii exotici și-am lăsat doar iarba copilăriei, rozele mamei și vișinul tatei.Sau am renunțat la vorbăriile fără noimă,la televizor, la o mulțime de alte lucruri deșarte și mi-am făcut din singurătate un unic și neschimbat prieten.Toate aceste lucruri le-am obținut doar prin întoarceri.De fapt, dacă mă uit bine, toată viața mea nu este altceva decît un lung șir de întoarceri.Întoarcerea Șargăi.Întoarcerea trenului de Ocnița.Întoarcerea lui Ion Druță. Întoarcerea la  masa de scris. Și mai recent întoarcerile Anei, care în mod normal, trebuiau să dea sens și să simplifice această carte de nuvele pînă la un titlu care să încapă într-un singur cuvînt.

O casă cu mătura-n prag

Încă din copilărie,de cînd am luat în mînă poveștile lui Creangă, încă de pe atunci a întrat în capul meu un gînd cam ciudat, dar se pare foarte adevărat că lumea aceasta dacă se ține cumva pe pămînt apoi doar prin faptele miraculoase ale eroilor crengieni.Prin miracolele săvîrșite de Stan Pățitul și Ivan Turbincă, de Harap Alb și Sfînta Vineri, dar și prin cele făptuite de oameni vii din jurul meu, cum ar fi tușa Catinca,soția unchiului Toader,eroul primei mele nuvele, o fire mult asemănătoare eroilor de basm.Închipuiți-vă o femeie mică de tot, uscățivă, ca o scamă.Apoi un drum lung de vreo zece, cincisprezece kilometri din satul nostru de baștină și pînă la Corbu, satul vecin, pe care ea îl face în fiecare duminică sau zi de sărbătoare, neschimbat, pe jos, prin ploaie și vînt, arșiță și ger, zeci de ani la rînd, fără de nici un compromis.Nu știu dacă există în copilăria mea și în viața mea vreo duminică în care ea să nu fi parcurs această cale.Venea ziua și ceasul și ea pornea la drum.Trecea diminețile ca o umbră pe lîngă noi,topindu-se în lumina obscură a cețurilor, după care întorcîndu-se, tîrziu de tot, în plină zi, zăbovea ore întregi la taclale cu mama.

Nodul

 

Cine a cercetat şi a cunoscut vieţile sfinţilor ştie că sfinţenia nu este un vis.Că pe ea se sprigină lumea. Pînă la urmă însă orice om din lumea aceasta , făcut din lut şi din Duh, ajunge într-o bună zi să înţeleagă că Duhul, harul este ce este în viaţa lui. Duhul este realitatea, iar toate celelalte, vorba apostolului Luca, o lume ghicită-n oglindă, părelnică. Cum să redobîndim însă harul pierdut? Cum să ne spriginim pe realitatea lui?Cum să nădăjduim? Pescarii ceia simpli, ţăranii ceia simpli, apostolii iubirii care i-au cunoscut taina nu mai sînt , iar scrierele lor , învăţăturile lor lăsate în cuvînt din păcate, fără ei, fără fapta lor vie, puţin ce ne-ajută.

  Aşa că  uneori dau într-o parte vrafurile de cărţi, toţi filozofii lumii, rugăciunile grabnice, masa de scris, oraşul cu miile lui de lumini şi necontenitele lui zbateri, dezgrop din memoria lumii cîte un Poet sau cîte un Sfînt,îl iau călăuză şi pornesc , cu toate neputinţele mele, spre vechile mănăstiri ale Moldovei. Frumoasa. Hîrbovăţ. Curchi. Căpriana.Ţigăneşti. Salba de aur a Moldovei. Floarea duhului nostru de ieri.Şi bietele noastre aşezăminte monahale de azi.Una şi aceiaşi realitate. Un singur zid. O ruină şi o mărire. O rugăciune şi un blestem. Nu ştiu dacă există pe lume o antinomie mai prăpăstioasă decît ele. Şi nu ştiu dacă ne-am bătut joc de ceva mai cumplit decît de ele. Le-am topit clopotele. Le-am ars icoanele.Le-am izgonit măicuţele. Pînă la urmă am făcut nişte case de nebuni din ele.

Binele care vesteşte lumii

 

 Citesc în această dimineaţă de septembrie  pe portalul "Moldova Ortodoxă" la părintele Octavian Moşin nişte cuvinte care mă cutremură. Fă binele şi-l îngroapă sub piatră, el îşi va face limba din piatră şi va  vesti lumii , scrie el în unul din ultimele sale eseuri.Nu ştiu de unde a extras cuviosul părinte aceste cuvinte.Din Sfînta Scriptură sau de la un sfînt oarecare, poate Breanceaninov. Dar nu asta contează.Contează în momentul de faţă că aceste cuvinte mă duc cu gîndul, a căta oară, la marele drum al lui Dostoievski, în lanţuri, pe jos, sub convoi,de la stîlpul de eşafod unde a fost graţiat de la moarte, şi pînă la ocnele siberiene.Cine l-a însoţit în acest drum al vieţii în afară de disperarea trăită şi marii criminali ai timpului?

  Nimeni. Poate doar soţiile credincioase ale decembriştilor care mergeau alături de soţi şi care împărţeau deţinuţilor ceva merinde , unele hăinuţe şi cîte o Biblie.Biblia şi chinul de atîtea avea parte şi atîta i se dădea voie să aibă cu sine unui deţinut în renumitele ocne siberiene.Chinul ca o măsură a relelor care le-a făcut şi Biblia ca o posibilitate a binelui ce l-ar fi putut face.Ani întregi a citit la ocnă această carte Fiodor Dostoievski.Ani lungi i-a urmărit el îndeaproape pe marii criminali.Şi curios lucru nu i-a auzit niciodată vorbind pe nici unul despre crima sau răul făcut.Dar nici despre bine.Crima şi binele erau ascunse în inima lor ca o taină sub şapte peceţi.Cine ştie poate pentru că binele pentru a se revela  are nevoie ca răul să se împlinească pînă la capăt în sufletul omului.

Floarea rară a Duhului

 

 Nu ştiu care ar putea fi măsura  sau poate măsurile de apreciere a omului în lumea modernă.Ieromonahul Rafail Noica spune undeva în cuvintele sale duhovniceşti că din toată lumea aceasta materială şi ideatică de azi, din tot praful stelar , din toate lucrurile existente doar omul nu se supune legii.Fiecare om este o excepţie. Fiecare suflet care va fi existat în istoria aceasta este o călătorie dintru nefiinţă pînă întru vecinica îndumnezeire.Şi o călătorie unică.O carte unică.Un roman unic.Marele Saramago vroia să facă din aceste cărţi o bibliotecă pe lună.Diavolul clădeşte o temniţă din ele cu un singur paznic la uşile ei: răul cu faţă de bine.Cine va birui? Problema eternă a lumii.

  Tot mai mult şi mai mult  "prietenul" nostru fidel ne amestecă vieţile şi cărările, ca pe un butuc de cărţi, din care ne îndeamnă să scoatem cartea fericită, viaţa norocoasă, măsura lumii şi a omului. Şi noi o tot scoatem, o tot alegem, tot alergăm după seminţele binelui, le tot semănăm, încît pomenindu-ne la un moment dat că a răsărit răul, nefericiţi, ne întrebăm: de ce oare? Să aibă oare Domnul o altă măsură decît cea a omului, care iată ne convingem a cîta oară, este diferită de cea a noastră? Mult probabil. Cît mă priveşte pe mine încă din copilărie am învăţat că una din măsurile de apeciere pe care le aplică Domnul în lumea asta ar putea fi bătăturile.

Poșiol na turbincu ciort!

  Prietenul meu Valeriu Volontir uneori mă sună și mă întreabă :”Ce mai nou?„ Uneori mă bucur de aceste telefoane ale lui, ca și psalmistul, care zice:”Ce-mi este mie în ceruri și de la tine ce am voit pe pămînt?” Căci într-adevăr vine timpul cînd aici pe pămînt nu mai avem nevoie de nimic, doar de un cuvînt și dacă acest cuvînt vine la timpul potrivit de la un prieten sau de la Domnul, de la oricine, e bine,ne bucurăm, este ca și cum mai trăim, mai sperăm.Dacă nu este ca și cum am fi murit încă trăind.Alteori însă mă supăr rău pe el.”Tu  care îmbli cu aparatul de fotografiat în spate,de la un colț de țară într-altul, mă întrebi ce mai nou? Pe mine , care stau zăvorît în casă? Absurd!” ”Ba nu, e adevărul adevărat - îmi ripostează el calm, - tu stai cu internetul în față!”

   Asta este: internetul!Eu zăvorît în casă.Simpatica noastră conducere de la Uniunea Scriitorilor,întru tot lăudată, zidită și ea prin birouri călduțe.Politicienii, oamenii de afaceri, blogerii, pînă și călugării , toată lumea stă închisă în carapacea sa, cu internetul în față.Internetul a devenit realitatea noastră, dragostea noastră,viața și moartea.Și cine știe poate că e bine.Pentru că uneori mă gîndesc :ar mai fi ajuns fără internet Ana,o fată simplă din Basarabia, să facă masteratul la Boconi și să muncească astăzi în una din cele mai prestigioase bănci din Londra? Sau eu aș fi ajuns să comunic  cu ea liber și nestihgherit, să-i scriu și să primesc răspuns de la ea în aceeași zi ? Sau aș fi putut să-i descopăr într-o bună zi pe marii scriitori creștini Ignatie Brenceaninov  și Nicolae Velerimovici, Efrem Sirul și Fericitul Augustin, pentru care m-am decis să-i abandonez pe Cehov și Dostoievski, care păreau a fi viața mea și fatalitatea mea. Sau să urmăresc în același timp ce face Putin la hotarele cu Ucraina, ce spune despre asta Băsescu în Romania și care este reacția capitalelor europene la instinctele imperiale ale rușilor?

   Așa că chiar dacă mă supăr pe prietenul meu Volontir îi zic:”Nou? Nmic nou.Doar singurătate.Asta e internetul!” În zeci de ani de cînd întrețin un blog literar ”Față cu lumea” este ca și cum aș fi scris în pustiu.Ca și cum aș fi împodobit singurătatea cu suferințe.  Abea mai dăunăzi s-a încumetat cineva să-mi scrie sub o nuvelă :”Cutremurător!„ Știți cine este? Un alt internaut și scriitor: Traian Vasilcău. Cutremurător, zic și eu.Nu însă blogul meu.Nici nuvela mea.Cutremurător este că acest scriitor s-a apucat să facă o Antologie a scriitorilor romîni din toată lumea,de la patul de suferințe ale uitatului Alexandru Negriș pînă la laurii Hertei Muller, deținătoarea premiului Nobel pentru literatură.

   Cutremurător este că pe lîngă cîteva bloguri în care se războiește cu falsul politic , face cultură și literatură,el mai editează și o duzină de cărți. Cutremurător eate mai ales că acest  mare nebun al marilor orașe ale lumii ,cum ar fi spus Fănuș Neagu, acest Don Chihote modern are puterea în clipele decisive nu doar să caute scriitorii prin internet, ci să se și ridice de la masă și să strige, asemenea neuitatului personaj crenjian, internetului:”Poșiol na turbincu ciort!„ După care să ia cîte un clit de cărți și să pornească pe jos spre scriitorii de pe patul durerii să le spună cîte un cuvînt.Să pună adică în megaproiect și inima.Să ne dea Dumnezeu curaj și putere tuturor scriitorilor să spunem într-o bună zi,dincolo de umilința pe care o trăim, tare de tot mai marilor vremii:”Poșiol na turbincu ,ciort!” Poate măcar acolo vor ști  pipăi perna de pe patul de suferințe al scriitorului.Poate măcar acolo vor înțelege prețul Cuvîntului.