Pîine de la Fecioara Maria

 

Sînt ani de zile , de cînd într-o zi, la rugămintea părintelui stareț Irinarh, m-am apucat, cu binecuvîntarea mitropolitului Vladimir, să scriu un acatist pentru icoana Maicii Domnului a bisericii de iarnă „Sfîntul ierarh Nicolae” de la Mănăstirea Țigănești și de parcă aș fi abia la începutul acestei anevoioase lucrări. De parcă aș scrie pe-o tablă ștearsă de vînturi și ploi. Încît uneori îmi zic: nu cumva acest început este o neputință și-a lumii... ?

    Și iată că zilele trecute de pe Muntele Athos , de la Mănăstirea Sfîntul Pantelimon,prin internet, îmi vine o veste.O știre despre  o fotografie  veche, făcută acum un secol, în poarta Mănăstirii, la împărțirea pîinilor pentru săraci și crezută pierdută demult, definitv .Atunci, cu peste o sută de ani în urmă,călugărul fotograf, developînd poza a descoperit pe negativ cum alături de săraci și-a luat pîinea, în mod nevăzut, și-o oarecare femeie.Femiea aceea a produs un adevărat cutremur pe Muntele Athos.Ce plcior de femeie poate călca aici, și-au zis frații, afară decît de fecioara Maria?Mii de rugăciuni s-au înălțat atunci.Zeci de paraclise și schituri au apărut pe creste.
   Dar au trecut anii, s-au perindat cîteva războaie, s-au iscat nenumărate pojaruri, molime,au plecat la ceruri generații de monahi și din cutremurul acela nu s-a ales decît o simplă icoană și o simplă sărbătoare locală de  care pregătindu-se anul acesta un monah, mare minune, a descoperit în arhive negativul vechii fotografii.Și iarăși s-a cutremurat Muntele. Iarăși au multiplicat monahii fotografia.Iarăși au trimis-o în toate colțurile lumii, prin internet, în milioane de exemplare.Încît diminețile, trezindu-mă cu rugăciunea pe buze, mă-ntreb dacă nu cumva Măicuța stă la pragul meu, la poarta aceasta metalică din Dealul Schinoasei. Așa cum a stat mai demult maica mea la Malina, într-o mahala de margine a Chișinăului.O noapte întreagă m-a așteptat la poarta unui cămin hrintuit, poate vin sau deschid, fără să tragă de ea sau strige.Și nu e unicul caz.
  Toată viața ei a fost o smerenie și-o așteptare.Unepori, mă gîndesc că nu există poartă în urbea aceasta blestemată de pe Bîc la care să nu mă fi căutat sau așteptat. Lua un petec de hîrtie ,de pe undeva din blidar, cu adresă veche , ștearsă de timp,împlea coșurile cu merinde,urca la trenul de Ocnița și peste noapte era la mine.Cum ajungea unul Dumnezeu știe.Marea ei durere, abea acum îmi dau seama, erau gazdele mele, pe care le schimbam ca mănușile.Nu putea pricepe nicidecum cum se face că astăzi bunăoară mă lasă într-o mahala iar mîine mă găsește în alta.”Cînd ai să ai și tu o casă a ta, mamă?„ -mă întreba.Asta m-am întrebat și eu, o viață întreagă.Mai cu seamă cu seamă de cînd am pornit casa aceasta din Dealul Schinoasei.Greu am ridicat-o încît mama a obosit și n-a mai venit.Lung i-am căutat poarta încît mama a căzut la pat și nu s-a mai ridicat.Abea atunci mi-am dat seama că ar trebui să trec și eu pe la ea.Din păcate a fost cam tîrziu.Trei zile am stat la căpătîul ei, nemișcat.Și trei zile a tăcut , cu ochii în lacrimi și buzele ușor fremătînd, ca o frunză.

    Pînă cînd tușa Chița, sora mai mică a mamei, m-a apucat de umeri și izbit supărată afară.Doar o clipă. Și mama a murit.N-am să-mi iert niciodată clipa aceea, care momentan s-a rupt din mine și și s-a prefăcut autonom într-o poartă străină și rece către un alt eu al meu, cel al căinței și plîngerii.De atunci această poartă îmi tot stă înainte,în Dealul Schinoasei,ca un judecător etern.De atunci tot întru și es din ea. Nimic nu încape însă în ea.Doar moartea mamei.Și plecarea Anei la Londra.Și sutele de mii de alte plecari de prin sate. Din care răsare drumul de întoacere al Fecioarei.Și minunata clipă a unui călcîi de pîne pentru fecior în gazdele lumii. Pentru care cad și strig cu glas de mulțmire și stih de Acatist:Bucură-te, o maică a năpăstuiților, bucură-te Ficioară iubită și mărită,bucură-te și ne izbăvește de tot răul.