”Laur„ .O nemuritoare poveste de dragoste.

 

Bat vînturi primăvăratice, nervoase, în aceste zile de martie peste Dealul Schinoasei, dinspre marea cîmpie estică, amestecate cu un strpvechi cîntec rusesc:„ V mnogoi mudrosti mnogo peceali.Vidno, malo im otcei zemli, raz menea palaci oslepleali i v crestianskoi teleghi vezli.” A fost asasinat mișelește,chiar lîngă Kremlin, Boris Nemțov, neînfricatul opozant al lui Vladimir Putin. Puțin mai încoace, la granița dintre Rusia și Ucraina, în Donețk și Lugansk, se desfășoară lupte grele dintre frații ruși și ucraineni. Miroase a sînge și moarte.Încît stau și mă întreb: din Rusia aceasta să fi izvorît icoanele lui Rubliov, paginile de aur ale lui Dostoevski și Tolstoi, Gogol și Cehov? Din cîntecul acesta  barbar, cu unduiri metafizice ,legate de astre? Incredibil.

   Problema însă nu este doar a Rusiei.Problema este a civilizației în general. Lucrul  acesta îl recunoaște Papa Francisc. Îl dezbat tacit cardinalii.Adevărul acesta îl relevă antropologii.Realitatea aceasta o descoperă și fiecare din noi , în versuri psaltice,nemuritoare,scrise parcă pentru ziua de azi :„Și s-au mîhnit întru mine duhul meu,întru mine s-a turburat inima mea.” Mai pe scurt, pretutindeni în lume se vorbește despre o stingere a duhului.Și dacă se stinge duhul, încet se pierde și omul. Paradoxul omului, însă, marea lui taină, în special a rusului, este, observa zilele trecut Horia Radu Patapievici în una din conferințele sale, că tocmai atunci cînd cineva îl crede pierdut sau el înseși se simte disperat de undeva din adîncurile lui iarăși în mod neașteptat se ridică duhul. Spunea acestea referindu-se la o nouă,extraordinară reabilitare a rușilor, romanul „Laur” de Evgheni Vodolazkin,pînă nu demult un cercetător necunoscut de texte medievale,ucenic al celebrului Ligaciov.

   Am citit și eu ,această capodoperă a rușilor lansată recent de ”Humanitas„ într-o traducerea superbă de Adriana Liciu. Am trăit și eu barbara poveste de dragoste a lui Arsenie,un băietan singuratic,vraci prin moștenire de la bunelul Hristofor și înfrățit cu un lup, pentru Ustina, o fată la fel de singuratecă ca și el, desfășurată într-o sihăstrie din Rusia medievală.O poveste care presărată în drumul ei incert, de demult, printre păduri și morminte, cu  reziduuri de plastic, pare a fi veche cît lumea și în același timp ruptă parcă din ziua de azi. Urmele lor egoiste ba apar, ba se topesc în zăpadă,ba se împletesc cu cele ale lupului,ba se despart de ele.O mulțime sălbatică confiscă , după o naștere tragică, lipsită de ajutor medical, cadavrele Ustinei și a pruncului ei, ca să le arunce, ca pe o amenințare, în sedelniță,groapa păcătoșilor.Atîta văd ei în aceste cadavre: o răzbunare a cerurilor. „Dați-mi-le, sînt ale mele!„ -urlă Arsenie de pe marginea gropii.Și abea din  punctul acesta mort, de pe buza sedelniței, a egoizmului și singurătății, începe adevărata, nemuritoarea poveste de dragoste a luimi, decizia lui de ași închina viața în totalitate Ustinei.
   Este posibil oare astăzi așa ceva? Dar mai demult, în adîncime de vremuri, s-ar fi putut întîmpla cu adevărat? Și de fapt cine este acest Arsenie, care trăiește niște evenimente absolut unicale,dincolo de timp?Răspunsul e simplu. Omul de eri, de azi și de mîine, același și mereu altul, veșnic aspirant și  ratat în intențiile sale de desăvîrșire. Mai întîi, îl aflăm în călătoria lui pe pămînt ,vraci care lecuiește milostiv rușii de toate bubele posibile și imposibile, dar mai cu seamă îi vindecă neînfricat de buboanele ciumei. Această molimă și frică a Rusiei este descrisă, printre altele, în pagini de un pătrunzător lirizm. Poezia triumfă regal în acesr roman, buruie ciuma și devine ea înseși molimă. O frică de neant care ,asemeni conflictelor înghețate, mai mocnește și astăzi,gata să răsară în sufletele răvășite de melancolie ale rușilor. Apoi îl descoperim nebun întru Hristos care curăță oamenii din izbele de lemn  de patimi oarbe,sălbatice, cu rădăcini imemorabile în  stepele asiatice și prezență neașteptată în ziua de azi. Mai departre, îl găsim alături de Ambrozie,un călugăr  italian vizionar, pelerini împreună la mormîntul și cetatea Domnului.Apoi călugăr el înseși acasă. Patru nume schimbă pe parcursul călătoriei sale pe pămînt: Arsenie, Ustin, Ambrozie, Laur. Patru destine trăiește. Patru vieți. Patru vîrste spirituale ale Rusiei.O istorie a civilizației. Și toate acestea pentru Ustina.Toate pentru a cîștiga credința oamenilor. Toate pentru a se întoarce  iarăși acasă, bătrîn de tot, într-o scorbură de la marginile sloboziei  natale,unde adăpostește o altă Ustina, cu un alt copil în pîntece, din păcatul lumii,pe care în fața unei noi răzbunări a mulțimii barbare și-l asumă.

   Asumarea păcatului.Marea temă a rușilor.Întrarea lor magistrală în literatură. Te poți căina o viață ca Rascolnicov, să zicem. Doar și o clipă, asemeni lui Dostoievski pe eșafod.Depinde de trăire. Arsenie acoperă pocăința de-o viață cu trăirea finală de-o clipă. Pînă se naște pruncul și moare Arsenie, cu pruncul în brațe.Pînă credința mulțimilor ușor clătinată renaște deplin. Pînă viața lui devine mai mult decît viață: viață de sfînt,” jitieo„ cum spun rușii. Pînă cînd sute de sate și orașe,mii de oameni,întreaga Rusie tămăduită de el, se ridică și-l leagă cu funii, de mîini și picioare, ca să-l dea pradă răpitoarelor și tîrîtoarelor pămîntului.Așa a vrut lupul și Sfîntul din el.Iar voia sfinților e voia Domnului aici pe pămînt.Am apucat și eu de una din aceste funii la închiderea cărții.O țin și acum, la atîtea zile după lectură, în palmele greu transpiate. Ascult și acum acest cîntec străvechi:„ V mnogoi mudrosti mnogo peceli...” Ce să fac? Dacă trag înainte de ea e barbar, mă alătur Rusiei lui Putin.Dacă o slobod din palme mă pierd. Se vede treaba că altă ieșire decît să trag înapoi din această nemuritoare poveste de dragoste - ”Laur„ - nu am.Nici eu și nici civilizația.