Ce-i cu tine , vișine al meu, de ce taci iarăși? De ce îți ridici
brațele osoase către ceruri, ca într-o sfîntă și curată rugăciune?De ce-ți dezvelești rănile negre la soare? Ia uite cîtă primăvară este în jur.Cîtă lumină.O ceață ușoară, abea perceptibilă, încărcată cu cîntec de păsări, cu un freamăt virgin al firii, plutește aici în Dealul Schinoasei.
A venit Ana cu un băiat.A sosit Veronica cu soțul. S-a strîns întreaga rudenie.Totul se trage spre viață , spre cer.Și firul de iarbă care se curăță încet de ruginele iernii.Și magnolia care și-a desfăcut petalele albe într-un leneș și periculos abandon.Și abricoșii. Și cireșii. Toată grădina e-n floare. Pînă și liliacul subversiv de sub tine iată e gata să te cuprindă într-o simplă și curată îmbrățișare de frate.Și doar tu stai singuratec și trist, cu freamăt adînc ascuns în hume. Iești cel mai trist copac din Dealul Schinoasei.
De ce oare? Te-au copleșit amintirile ,dragul de mine, hai spune? Pe vremuri ,vișine al meu, bucuriile casei erau și bucuriile tale.Astăzi însă abea prididești. Ce-i cu tine? Știu, lumea se schimbă,viața ți-a devenit o tortură, și nu prea înțelegi ce se întîmplă: dacă e bucurie sau poate tristețe. Nu prea pricepi care-ți e rostul la casa aceasta din Dealul Schinoasei, care ba rîde ba plînge cu lacrimi de sînge.Ba se umple de lume , ca o clepsidră, ba se golește.Ba mișună ca un peron,ba tace ca o chilie.Cunosc și asta. Dar totul e-n floare aici și acum în grădina aceasta a ta, afară numai de tine , hai să te-ajut...
Ce aștepți? Lumea aceasta care n-a reușit să vină și iată a plecat? Înghețurile ? Sărutul mortal de adio al iernii? Sau ce? De ce taci? Sau poate că scrii și tu din tăceri niște cărți pentru o bibliotecă a lumii în ceruri. Din care odată tîrziu, cînd nu voi mai fi, urmează s-aflu că țara aceasta absurdă, viața aceasta absurdă au doar un singur sens și argument de a fi aici pe pămînt: plecările.Și înfloririle tale devremi sau tîrzii în prag de înghețuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu