LOCUL

  Aleea de la liceul  de arte ”Nicolae Sulac”.Locul plimbărilor mele de vară și toamnă. Locul singurătăților mele. Locul gîndurilor mele.Parcă mai eri mustea de lume acest loc.Parcă mai eri se plîngea la examene. Parcă mai eri se fuma pe la colțuri.Parcă mai eri se cînta Moțart.  Parcă mai eri își făcea loc prin această lume pestriță și avană gunoierul, o femee mută cu mătura, care dimineața strîngea grămezile de gunoi, iar peste zi  gunoaele se făceau la loc. Încît uneori mă întrebam cine dirijează Moțart în aule, femeia cu mătura sau sau profesorii?
  Și iată că astăzi este tăcere, toată această lume s-a scurs.E curățenie ideală. Au dispărut fetele cu buzunarele pline de semințe. Sau împrăștiat băieții cu țigările ascunse în buzunare de taină. S-a topit femeia cu mătura care comunică doar prin semne. Unde oare? Pentru că nimic nu dispare din acest Univers.Nici viață. Nici moarte. Aud că-n regat, departe, e mare ciartă și luptă. Cică cineva ar fi spus că Eminescu este un poet minor, vetust, iar inima poporului romîn un loc de șezut. La care altcineva ar fi zis că acest cineva pentru asta ar fi trebuit împușcat. Pînă aici nimic grav. În lumea aceasta a vrajbei oamenii se-amenință continuu. Cu sudalme.Cu orgolii. Cu îmbrînceli.Cu elitism fiolozofic.Cu sancțiuni economice. Uneori chiar cu arma. Problema este că aici chiar s-a tras. Cică din Academie, ceva nemaiauzit, și încă în niște intelectuali de elită. Vorbe, zgomot, iar aici pe locul plimbărilor mele dau teii în floare și Domnul din cînd în cînd șoptește prin clătinare de ram că două lucruri a întărit pe lumea asta ca de la cer la pămînt: teii și Eminescu.Și poate încă această copillă, repetentă la BAC, care-o aud cum vine din spate, mă depășește și se furișează timid spre umbra și tăcerea Poetului.