PE SCURT

 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” Bine !” -zic. Si dau să închid.” Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele. Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată. Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult pe altuia.Mai întîi , consăteanul meu Ion Văluță a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, prorectorul lui Rădăuțan. Apoi,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului ,fiind învinuiți de naționalism.Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Pentru ea a lăsat tot și a călcat peste toate.Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat„Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Punct.
                                                  * * *
Credeam ca după ce l-au făcut americanii, după ce l-au călcat greiderile lor de mare tonaj, după ce i-au sapat canale de scurgere prin pădure sergenții din trupele lor de elită, după ce l-au netezit tavalugurile lor , drumul Tiganestilor va sta teapan, neted ca palma prin secole.   Nu este chiar așa. Iată renumitele lui gropi au apărut iarăși. Înseamnă că va da o ploaie mai mare, o iarna mai grea, o furtună și intr-o zi vom descoperi ca iarăși s-a-nchis , s-a prăbușit ,nu mai pătrunde încolo și nu mai ese de acolo nimic,  nici măcar gipul Mitropolitului. Doar o cărare știută de o bătrânică din Onești. Și Duhul Sfânt. Cu dările de la alții și către alții n-ajungem departe. E vremea sa ne dăm nouă  înșine. Semn că marii noștri erarhi și strategi mitropolitani trebuie să se grăbească cit mai este ea-n viața sa fixeze  bornele acestei cărări și poate chiar să pună umărul la restabilirea trapezei și bibliotecii , această minunată bijuterie arhitectonica care a adăpostit pe vremuri călugări de o mare credinta, cultură și probitate morală ,vorbitori de limbi europene. Altfel riscam sa nu mai ajungem niciodată la unirea credinței și la cunoștința slavei celei neapropiate a Domnului, cum spunem în pravila noastră de dimineață în fiecare zi de cum ne trezim și  spălăm pe față
                                                   * * *
  Părintele Irinarh, starețul Mănăstirii Tiganesti   ,duhovnicul și călăuza mea prin labirintele încâlcite ale vieții de azi și-a sărbătorit zilele trecute ziua de naștere. Mai să nu-l găsesc în Mănăstire. Modest și ascet în trai fuge cu bună știință de aceste manifestări care pe an ce trece devin tot faste în mijlocul clerului nostru.L-am cunoscut și l-am ales întâmplător, la un ceas de destainuire izbucnit pe neașteptate. Și m-am îngrozit. 50 de kilometri până la Țigănești. Și 50 înapoi. 100 de kilometri la fiecare sfat. Iar eu sunt omul care are nevoie de 100 de sfaturi pe zi. De atunci am vrut să -l schimb de nenumărate ori.Pe cineva mai comod  , în oraș .
Multumesc Domnului ca m-a oprit. Altfel nu aș fi înțeles niciodată că duhovnicul nu este pentru a plânge pe umărul lui la orice poticnit de picioare.Nici pentru a explica sau pune capăt suferințelor.  Duhovnicul este pentru marile, rarele rascruci ale vieții,gata sa te smintească , cum spunea mitropolitul Limasolski,   cind intri în biserică lup și eși om.
                                                * * *
Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu a avut o iapă Malaxa care atunci cînd se-mbăta, deseori crîncen, pînă la pustiire, îl aducea cu „bidarca„ drept în prag .Și-l preda cuminte maicei mele , care-l lua la blesteme.      

CERCUL 2.JURNAL SĂPTĂMÎNAL LA EOROPA LIBRĂ

               JOI , 2 MARTIE
    În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros , cu coperțile tari, ca o carte ,ce am de făcut pentru ziua curentă. Un obicei absurd, încă din tinerețe , pentru că  puține din inscripțiile mele devin fapte de viață.Dacă aș aduna toate caietele pe care le-am împlut în viața mea, toate inscripțiile și intențiile, ar fi trebuit să ridic potrivit lor un munte aici în Dealul Schinoasei sau undeva aiurea, într-un pustiu. Așa însă doar o brumă de lucruri s-a ales din zbuciumul meu, nici tu carieră, nici tu literatură, cîteva nuvele, nimic mai mult.Demult , pe cind lucram la vechea "Cultură " , marele Zenon Reaboșapca, primul judecător al texttelor mele literare, vazindu-ma într-o zi trudind la aceste inscripții mi-a zis filozofic:"Știi ce înseamnă asta? Niște muci! " A vorbit de parc-ar fi fost un proroc. Dacă viața mea sau oricare alta viață din țara aceasta e niște muci, constat eu astăzi , notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune , etc .., atunci de ce le fac eu oare, la ce bun acestă țară? Sînt întrebări fără răspuns, o rațiune a iraționalului, sensurile căreia le prind doar pe multpătimitul meu traseu, care iată iarăși e plin cu haite de cîini.Cît n-am luptat eu cu aceste haite sălbatice.Cu primării, cu primari demagogi, de pe sector și din centru, cu cîte metode, totul în deșert.Pînă cînd n-am tăiat însă, din brațul vișinului , cu sînge, de parcă aș fi tăiat din trupul meu, un toiag pe măsura palmei și brațului meu, n-am putut să scap de ele.Astăzi acest toiag este nu doar armă pentru cîini, ci și păstor de gînduri, a unui sens ascuns al cercului care m-a adus iată pînă în curtea liceului. Cu Dodon e clar, î-mi zic ,vazind-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele de prin unghere și colțuri întunecoase.  Dar Maia ,mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine , dar și pentru Mișa Ghimpu , din vârful cireșilor mei, pe care ,după Iura Roșca și  până  la Maia ,l-am  votat neîncetat.Ce face , așteaptă o nouă roadă? L-a prins pe Șor sau a vândut pupăza și el? Iarmarocul e mare, greu te descurci. Întors acasă am lucrat toată ziua. În toamnă trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea ese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă , mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă.Nu cred că va fi un roman.Sînt totuși un nuvelist. Pe amurgite, apar iarăși haitele și hamaie cu voci amorțite și flămânde pe sub ferestre. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cit a trecut de cînd a pierit? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul sau,neclintit de nimeni, precum singurătatea mea, umple tot Universul.
                                                               * * *
                                                   VINERI  ,3 MARTIE
  De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski.Îmi place mai ales "Amintiri din casa morților,care este de fapt o carte cu o serie de portrete . Iată bunăoară Achim Achimici , care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare.Ii prepară ceaiul.  Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea sa ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat  punctează neasteptat:"O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă."Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna  ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală ,ci un simplu păcat. Adică viata.E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină din Dostoievski. De exemplu , să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună ,într-o bibliotecă pentru posteritate, precum spunea Saramago .Iar sie să-și lase doar Biblia și suferințele. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și evanghelie.Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capătȘi nu doar să-l trec, dar și să găsesc niște sensuri care transced de la o zi către alta.Să trăiesc o viață și să reușesc să scriu o carte pînă la capăt.Să iubesc un om, măcar unul, pe lumea asta.Tot pînă la capăt. Cu jertfă. Așa că seara cînd nepotul a venit  cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpere un baston fain, ca la europeni, am zis:„Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur.Cîrja tatei, dar de papt toiagul meu.Și mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr la geam buburuza pierdută în pragul casei din Dealul Schinoasei și al copilăriei mele îndepărtate.Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele.”Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii.Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care te-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai  puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada.Cine știe poate ca atunci ,când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară , iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani.” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.Tocmai cînd m-a sunat Ana, din Londra:”Tata, la mine totu-i OK!„          
                                                               

                                                               

CERCUL. JURNAL SĂPTĂMÎNAL.RADIO EUROPA LIBERĂ.

 LUNI
 O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor.  Dimineață devreme, privită de la balcon, Valea Grecului plutea într-o ciață abea perceptibilă, copacii, cărările, viea, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță, stejarul măreț de lîngă ea, prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum , după ce soarele s-a ridicat și împresurările de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă.Acolo devale si aici , în ogradă la mine, firea se scaldă desăvîrșită în lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare, pînă în cele mai mici, infinitezimale detalii. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală din împrejurimile casei și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea sub tălpi,dar și în depărtare, pe zare traseul meu de primăvară și vară. A fulgerat ca un vis. Mai întîi ,vișinul de la care încep minunatele mele plimbări de vară, partea mea esențială de viață.De parcă s-ar fi desprins dintr-un fuior urmînd pentru început strada Schinoasa Nouă, căptușită cu case de două etaje, proaspăt ridicate de noua boierime moldovenească. Apoi stadionul , blocurile jerpelite cu multe etaje, ca o amintire a timpurilor de odinioară. Cît de puțin își dorea atunci omul.Două odăițe la etajul nouă, veșnic inundate de vecini, cu geamul spre vacarmul celei mai aglomerate șosele din Chișinău .Atîta m-a făcut fericit, pe mine și pe milioane de oameni. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”.Alături de liceu Vila Verde.Și mai departe Valea Grecului. Apoi iarăși vișinul din celălalt capăt, dinspre Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată ,cînd îl reiau, după lungile pauze de iarnă, mă ridic către vișin și-ntreb ca în rugăciunea ceea nocturnă: „Iată Doamne, drumul îl am în în față și cumpăna îmi stă înainte .Îl voi mai trece oare încă odată, vișine al meu?„ N-am reușit să-mi adun gîndurile însă și am lunecat, mai să calc   pe o buburuză.De unde s-a luat pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, de sub care coajă a vișinului, unde și încotro a pornit atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat am renunțat.M-am întors în casă și-am trudit, cu traseul în minte, toată ziua la masa de scris. De fapt , în pat căci patul pentru mine , cu problemele de spinare care le am, este și masă de scris. Și loc de dormit.Și loc de plîns.Și loc de sperat.
                                                                   * * *
                                                                 MARȚI
  Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, dintr-o firidă a porții unde a stat ascuns toată iarna, și echipat cu o scurtă călduroasă, cu ghete sportive am pornit iarăși ferm decis să cuceresc traseul de primăvară pe o vîntoaică aprigă de început de martie.Cînd la poartă: cine credeți că mi-a ieșit în cale? Iarăși buburuza.Exact sub tălpile mele.M-am oprit cu mîna pe clanța porții și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cum luptă cu vîntul, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină,înapoi pe vișin, printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit.Cine știe unde e puterea și unde e viața adevărată pe lumea aceasta, în mînele cui? Vîntul suflă unde voiește , spune evanghelistul, și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință , care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu pe care îl parcurg de ani de zile și care de fiecare dată mi se deschide cu nou sens. A unui nou post .A unui sens care mereu îmi scapă în viață, potipit printre deznădejdile ei.A fost fost Rem, cu viața lui scurtă. Afost Ana, care a plecat fascinată de Londra.Acum ce-a mai rămas.O buburuză întîmplătoare. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare. Doamne cîte posturi n-am început eu în călătoria mea pe pămînt și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor.Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării.În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni, totul. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne, toate cîteși le am și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris.La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara ,cu inima plină,  m-am întors peste geam și am zis:„Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că...” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut.De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, atent și cu teamă, lăsînd-o în drumul ei etern către taină.  
                                                                   * * *
                                                               MIERCURI
  Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît cea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pretudindeni, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Parcă mai eiri am poposit în mahalaua aceasta de margine a Schinoasei cu un puiet de vișin de la tata subsuoară. Am cuprins cu vederea împrejurimile minunate , am făcut o groapă și l-am plantat, ridicînd și un gărducean în jurul lui, nu cumva cineva să pună ochiul pe locul meu. Cît de mare însă și vînjos a crescut de atunci, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă.Este unicul meu sprijin la greutăți pe lumea aceasta. Deși astăzi la auzul noilor atentate din Londra s-a cutremurat și el. Ana, nu sună, tace. De ce oare? O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot ce a mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă a iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în  orice clipă. Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica.Răul și binele , moartea și viața se luptă la hotarele ei. E înseși creația.Cuvîntul între tăcere și vorbire, duhul pe care, așezat la computer , cu ceaiul matinal în față, încerc să-l prind din imensitățile ecranului.Și tocmai, cînd părea că l-am prins , mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie.Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina.„Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?”- întră el plin de suflet pe ușă. „Care cîrjă?” - tresar eu. ”Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tucma m-o strîns la inimă.Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știem ce înseamnă asta.” A spus, a luat mașina și s-a topit.Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Sigur că este toiagul meu pe care ieri, după plimbare, porăindu-mă cu lădița poștală, l-am uitat lîngă poartă. De unde însă această potrivire cu bățul lui tata? Cînd? Să fie oare aceiași palmă modelatoare întipărită din jenerație în jenerație ,de mii de ani , pe capătul noduros al lui? Cum? De către cine?
                                                 

PLÎNSETUL BĂRBAȚILOR

   Primăverile nevasta cumpără de la florării o sumedenie de vazoane  cu flori.Petunii, mușcate pe care le expune afară, pe balcoane pentru frumusețea ochiului.Toamna le strînge și le bagă în beci, la iernat, unde de obicei toate pier.Anul acesta le-am luat la mine pe geam, cum făcea mama. Și le-am salvat, au slobozit boboci, gata să-nflorească asupra primăverii. Am așteptat. După cea roșie , am adastat-o pe cea albă. Toate zilele și nopțile acestea am stat cu ochii pe ea. Am privegheat.S-o prind când  se deschide.Ca o recompensă pentru grija pe care i-am purtat-o în iarnă.  Degeaba.Doar o clipă am ațipit și atunci s-a deschis pe-ntuneric.  Iubirea la mușcate , ca și la oameni, e taină .Probabil , de asta există mărturisirea unde iubirea și păcatul se-ntilnesc dimpreună.
                                                                       * * *
Astăzi emoțiile sunt tari. Dau peste maluri. Am imprimat Jurnalul Saptaminal la Europa Liberă. Am văzut oameni care nu i-am văzut de o viață.Femei peste care au trecut vinturile aspre ale vietii și care, uimitor,  nu le-au  frint,au rămas cu aceiași capacitate de a iubi viata. Și Mihaela Perciun .Si Valentina Ursu, care ieri într-o emisiune de autor cu locuitori din nordul Moldovei afirma:"Pentru prima dată am văzut mai mulți bărbați care plâng. " Este o frază memorabila ,cit un roman, la care astăzi ,iată  , cind mă  fotografia  din toate unghiurile am adăugat și plânsetul meu.
                                                                      * * *
Ninge peste Schinoasa, cu o ultimă ninsoare, cu floare de vișin, ca o esență a iubirii.
                                                                      * * *
 Halla.Pâine evreiască. Asta a copt nevasta astăzi. Evreii pe lingă număratul banilor au și niște aptitudini culinare superbe.Lucruri pe care le-a deprins de la ei admirabil. Laudă ei din toată inima pe facebook.
                                                                       * * *
Am niște visuri emblematice de iarnă neterminate.Care se prăbușesc și mă trezesc. Printre ele unul în care tata încălecat pe un armăsar sur ,cit o avere, adus de la Fetești, unde pentru insamintarea iepelor a pus casa în gaj, ese la plimbare și pierde în galop pălăria , iar eu o culeg de pe jos și aștept  cu inima frântă că se prăvale și el la pământ. Nu s-a prăvălit. Era tare.Asta atunci demult,in viață,cind grajdul era plin cu iepe. Dar iată că acum  îi string diminețile in palme pălăria botita și intreb: este posibil oare ,d-le Jung,ca un vis, cind grajdul acela nu mai este, s-a pustiit, a rămas fără iepe, să-l dea jos pe un om de pe coama?
                                                                      * * *
 Nu beau in general. Iar acum nici ficatul nu-mi prea permite. Așa că  ani întregi nu pun în gură nici o picătură de alcool.  Doctorul Groza îmi zice:"Ion, bea, dacă ai pofta bea, este chiar folositor din când în când."L-am ascultat si-am băut.Doamne, ce deliciu. M-am topit și unit cu cerul. Iată ce înseamnă asceza , adevărata măsură a băuturii și iubirii.Si nu doar. Stoicii, dar și sfinții părinți știeau acest lucru.
                                                                      * * *
Scara care leagă biroul meu de bucătărie și de tindă este nervul casei.Într-o anumită măsură, mai ales iarna, chiar viața mea. Pe zi o urc de sute de ori. Ca sa mănânc, să  beau un ceai, să deschid ușa la oaspeții nepoftiți și  încasatorii de taxe. Sa găsesc un cuvânt potrivit la textele mele. Sa leg o zi de alta. Tinăr fiind, parca zburam pe ea. Acum, după ce-au plecat copii, îi număr treptele. Și știți ce-am descoperit o zi are șaisprezece, iar alta șaptesprezece trepte.  Depinde  cu ce picior m-am sculat ?Ce e cu aceasta treptată,in plus sau în minus, mă  întreb? De ce? Când? Care? Și există oare? Iata asa o numărătoare.Zilnic.Si fără de spor.  Este o întrebare vitală, de Nobel , pe care intr-o zi ajungem sa ne-o punem fiecare  și la care puțini se încumetă săgăsească un răspuns.

                                                       

CANA DE LUT

Atîta știm. Două Boboteze. Două revelioane. Două Crăciunuri. Ca un semn al duplicități. Al stricăciunii nostre morale. Face impresia că trăim mai mult după înstincte decît după lege. Asta este fraților și surorilor viața ,ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, linu-i lin si deodată se produce minunea.Dacă ăți ști cîtă iubire netrăită este încă în mine. Și-n voi.Dar mai cu seamă în pruncul care abea s-a născut. Vă mulțumesc! Crăciun fericit la toți! de altă parte, care alt prilej pentru redescoperirea bucuriilor esențială ale copilăriei care ne ajută  să învingem păcatul și moartea. Așadar care bucurie? Sau mai degrabă: ce ? Colindele celea  pe care prindeam a le învăța cu mult înaintea   sărbătorilor și pe care , ajunși la geamul bunicilor , le uitam .Atîta rămînea în memoria noastră doar un cuvînt ,- linu-i lin și iarăși lin -  pe care-l repetam  fără istov , pînă ieșea bunica și ne împlea străistuțele cu mere ,nuci  și bomboane , strecurîndu-ne  și cîte o rublă ,două . Pe atunci o rublă însemna o mare avere  și ce nemărginită era bucuria cînd descopeream în șumuiagul de ruble din buzunare și cîte o bancnotă. Oare cine ne-a dat-o, ne tot  întrebam, cine ne iubește mai mult: mătușa Chița, unchiul Toader,  ghea Vanea sau  totuși nanu Ile? Cineva ne iubea mai mult și acela  era doar unu. Unul singur și desăvîrșit. Sau poate nămeții aceea cît casa pe care îi traversam necontenit, ca  niște mari călători, și de sub care răzbăteau ici și colo doar hogeagurile , cu șuvițe de fum care scrieau sus pe cer o caligrafie minunată.Oare ce mesaj și pentru cine? Sau focul din vatră la care ne adunam cu toții, ca într-o oglindă a veșniciei, cu chipuri dintr-o altă lume, trecută sau viitoare, aceiași de fericiți, numărînd trofeele și mereu înghețați, uzi pînă la piele. Sau sacrificarea porcului. Venea bunelul , alegea cuțitul potrivit ,slobozea porcul, o namilă cît muntele,îl prindea de  picior și  dintr-o lovitură direct în inimă  îl amuțea.Ce forță avea acest om. Ce cuvînt de stăpînire a lumii.Toți se temeau de el,dar mai ales noi copiii, care dacă se întîmpla să-l supărăm cumva ,gata nu mai apucam să gustăm din bunătățile porcului. Ne gonea ca pe o ciumă.Stăteam deoparte cu inimile strînse  și tăceam mîlc.Pînă cînd la un moment  dat îl auzeam că tună: „Haide, călăriți-l!” Îl încălecam , îl goneam ca pe un cal sadea și abea după aceia ne oferea  darurile Crăciunului: coada și urechile pîrlite ale porcului.  Doamne ce deliciu. Și totuși nu ele erau bucuria cea mare.Cutremurul Crăciunului  era o  cană pe care   bunelul  o împlea  din sîngele scurs de la animalul tăiat și curățat. Lung o inea deasupra capului. Ca pe un trofeu .După care  slobozea un chiot gutural, nedeslușit, și-o golea dintr-o sorbitură, urmînd ca picătura de la fund s-o ofere cu infinită blîndețe copiilor: ”Luați și gustați!„  Fugeam și ne ascundeam de el în acea ca nebunii. Prin toate vizuinile .Într-o iarnă  însă ca aceasta, venită pe neașteptate , am lunecat și m-a prins.„Haide bea, sălbatecule!„ - s-a aplecat el peste mine. Am băut cu gîndul că mor, mă cufund în întuneric. Dar am descis ochii și ce mare mi-a fost mirarea cînd am descoperit soarele pe umerii bunelului. Și bunătatea pe față. Din clipa aceea cana de lut din mîna bunelului m-a atras irezistibil. Ani întregi , întrega mea copilărie și adolescență, am gustat  din acel lichid rubiniu, aproape aburind , cu gust de cireașă amară .Timp îndelungat m-am întrebat: care e rostul și sensul acestui ritual unic și sălbatec, pe care nu l-am mai întîlnit la nimeni pînă atunci și care , cuprinzîndu-mă de la un Crăciun la altul mă făcea tot mai liber și mai descătușat?  Mai aproape de bunel. Oare nu cumva viața adevărată?  Acel mare  joc în care dacă ai curajul și demnitatea să întri orice frică dispare subit, nu mai ieși decît liber deplin sau  mort. Alt răspuns n-am găsit  Poate deaceera într-un Crăciun asemănător cu cel din anul acesta  porcul în loc să se lase biruit s-a răzvrătit și l-a zvîrlit mortal la pămînt. Lucru pe care l-am plîns și regretat amar. De atunci un nor cenușiu s-a așezat peste viața mea .Pe care nu-l mai destramă nimic.Poate doar vișinul . Poate doar vacanțele scurte ale Anei. Și un colind arhaic, - linu-i lin și iară lin-  pentru pruncul din Betleem , care-mi amintește că dincolo de falsul  sărbătorilor și vieții de acum există și o altă viață, un joc măreț cu o cană de lut și libertate deplină, taina căreia bunelul a luat-n mormînt, înaine ca eu să o aflu.
                                                                * * *
Am publicat aici o fotografie , dragă sufletului, cu  un scurt comentariu:„ Ana. În pelerinaj la Buda. Respinsă de taină.” Gheorghe Bobînă, cărturarul și prietenul meu, a reacționat , prompt după lege:„Ion,  Buda este un sat din județul Orhei. Marele trezit este Buddha.” Bancul e vechi. Reflexul meu însă  nou: „Frate Gheorghe ,iertare! Eu deocamdată nu m-am descurcat cu Isus. Este cea mai chinuitoare problemă a mea: ba Îl  am cîștigat , ba nu-L am. Cînd ajung la Buddha cel autentic, ca să-l trezesc, îl articulez cu „h” mumaidecît.
                                                                 * * *
După publicarea enigmatecelor imagini viberdin Paris, Frosica , buna mea colega de la Donduseni , coboritoare din celebra școală de frantuzoaice a Teofilovnei, ma intreaba:"Nelu, ești și tu acolo? " Raspund: " Nu, Frosica! " Dar pretutindeni, adaug ca sa fiu înțeles de toti,  unde calcă copiii mei fericiti,  în călătorii de vacanta sau interes de serviciu, Paris, sau Atena, sau Peru este și prezenta mea nevăzută.

CARE-I PRIBEAGUL?

  Recunosc , papa Francisc m-a cucerit încă de la primele sale mesaje  de pontificat, urmînd mai departe să-mi dea nenumărate prilejuri de bucurie duhovnicească pe care n-ar strica uneori să le am și de la ierarhii mei de acasă. Mai ales prin atașamentul Pontifului pentru lumea săracă. Prin îndemnul  lui către cardinali de a duce o viață austeră, conformă Scripturii . Simplu în purtări, ascet în trai, econom în vorbire iată că mă încîntă încă odată.  Ați văzut?  Ați auzit? Tot internetul s-a înferbîntat. Un moldovean pribeag , alături de patru iatalieni, doi romîni și un peruan au fost învitați de către octogenarul  Pontific la o modestă masă de sărbătoare oferită cu prilejul zilei sale de naștere , dinaintea sărbătorilor de Crăciun .Cum, mă întreb?  Atîta elită de pe aici din Moldova, de la omul politic și pînă la cel de cultură,  și-a dorit, pentru laude, o închinare măcar de o clipă la Înaltul Scaun. Atîtea nenorociri  s-au scurs pe aceste pămînturi, de veacuri. Atîtea cataclizme sociale. Am ars în iad. Și nimic. Nimeni n-a văzut și nimeni n-a auzit. De parc-am fi fost în afara istoriei. A trebuit într-o zi să strîngem capetele tuturor suferințelor noastre trecute,  prezente și viitoare, pe care să le ducem la   capetele altor suferințe , în îndepărtata Italie, să le legăm acolo apoi de  firul nădejdei celor de nădejde aflat în mîna Fecioarei ca să fim mijlociți. Și ușile milosteniei s-au deschis.Mă uit , pe internet, la cei opt bîntuiți, la cei  opt fericiți și mă întreb: cine e moldoveanul ? Care-i pribeagul?  Nu știu. Dar stau liniștit de acum înainte săntem parte din chinul cel dulce, chinul cel groaznic , mîntuitor,al lui Isus.  Putem zice , fiecare, deopotrivă cu Apostolul Pavel:”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos,  prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Galat.6, 14) Ca să ajungem cumva, vorba lui Noica monahul, măcar la porțile Raiului.

                                                                 ***
Nu v-am spus, dar vișinul meu din Dealul Schinoasei are calitatea  de a vorbi nu doar cu mine. Vorbește cu oricine .Asculta pe tot omul.De parcă s-ar asculta pe sine. La bucurii, dar mai cu seamă la mîhniri și nevoi este deajuns să te unești deplin cu propria deznădejde și într-o clipă ești sub ramul lui.În mila și la judecata lui. Fără skype.  Fără telefon. Fără facebook. Doar cu gîndul. Și astăzi cine nu vrea să scape de gînduri? Și de-ntuneric. Uneori am impresia că diminețile , pe mînecate, sub geamul meu din Dealul Schinoasei, se află adunată o lume întreaga .  Mai multă decît la chilia unui călugăr ascet de pe muntele Atos. De la Atlantic și pînă la Urali.  Președinți. Șefi de state. Cerșetori. Campioni. Muncitori.Țărani. Tîrfe. Stău și așteaptă, cu piatra sub cap și cerul deasupra, luminata și sfînta zi a unuia născut vișinului din Dealul Schnoasei:”Doamne, poate că măcar azi!„  ” Frate vișine , - îl văd mai dăunăzi  în convoi, pe deținuții din Pruncul, frații lui Dostoievski , cum strigă, -  ajută-ne!” ”Spuneți!„ -  zice vișinul prin vijelie.”Păi, am pierdut darul vorbirii, - zic ei - atîta știm doar :„Doamne, șini fași și șini șădi?„ De dimineață și pînă seara. Carcera și administrația ne termină pe toți. „ Vișinul tace, îngîndurat, apoi ridică ramul  și zice: „Se mai întîmplă. În pustie și penitenciare omul are nevoie de rugăciune neîncetată. Uneori aproape fără cuvinte.,,,”După care  vijelia îi rupe cuvintele din ram și  peste Dealul Schinoasei se așează prima zîpadă. Și deplina tăcere. Ca o rugăciune și faptă desăvîrșită , care nu poate fi nici încarcerată, nici pedepsită.
                                                                 ***
Asta este viața pe acest petec de pămînt: - numit Basarabia ,apoi Republica Sovietcă Socialistă Moldovenească, apoi republica Moldova -  ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Statul acesta pe care l-am visat ca pe ilbertate a devenit o robie. Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, -”Linu-i  Lin..„ -  pe care l-am pus pe facebook după lectura unui ”Cîntec de leagăn pentru lumină”, o nouă creație de Ion Druță, exact în ajun de Crăciun ,  si deodată se produce minunea. Sute de laicuri care habar n-au de acest poem. Cîtă iubire netrăită există totuși încă în inimile noastre..Dar mai cu seamă în inima pruncului din Betleem care ne-a adunat și dezrobit.Măcar pe o clipă.                                                    
                   

UNA CU CERUL

Mi-am pus poruncă: dimineața pe mînecate și seara înainte de somn doar rugăciunea. Mi-am zis, asemenea părintelui Serghie: „Rugăciunea să-ți fie lege necălcată! Ori te rogi ori nu te rogi, într-adevăr. E vorba aici de viața și de moarte. Că nu respiri după cum ți-e voia. Nu întrebi: la ce bun să respir? De ce respir eu oare? Atîta știi: mor de nu respir ! Așa e și rugăciunea.„ Și iată că iarăși am încălcat. Iarăși am privit pînă la miezul nopții ” Fabrica„. Iarăși mă trezesc dimineață cu capul ca un Vezuviu. Cu tot studioul ”Fabricii„ la mine în chilie. Cu Petru Bogatu, cu Cristian Tabără, cu o legiune de analițti etc., etc... Stau și se ceartă: face oare să întocmim  o ”Carte neagră a ziariștilor„?  Cu tărăboi te culci cu tărăboi te scoli. Ce pot să spun cu privire la ”Cartea neară„ ca să scap de tărăboi ? Sigur că nu ! E aberant, e mortal. Cine se poate decide astăzi la o asemenea nebunie?  Cine poate să judece lumea? Poate doar cel care este desăvîrșit și nu se poate înșela, spune Serafim Ciceagov, un sfînt din închsorile enchevediste ale rușilor. Cel care pe toate le știe  și, în principal , știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui ci după voia și patimele sale. Azi fiecare se poate bizui doar pe sine, pe propria lui conștiinșă. Cum zice și Petru Bogatu. citîndu-l pe Kant:„ Legea morală în mine și cerul înstelat deasupra.”  Prfect. Problema este doar să ne facem una cu cerul.Altfel această lege devine un cui prin care scrigelăm  în loc de vecie un singur cuvînt: „H..!„ Atît. Așa cum fac ”turiștii„ estici aici ,pe edificiile noastre  publice, sau departe, în Kenisberg ,pe piatra de mormînt a filozofului.
                                        
                                                         * * *
  Demult n-am  ieșit la plimbare. Din ziua alegerilor. Am stat în casa, cu toate singurătățile mele , toate cărțile mele  și am căutat un gînd , dar n-am găsit nimic. Totul e gol în căpățîna mea. Totul e la pămînt. Dar mă așteaptă Vera ,acolo sus în Dealul Schinoasei, cu cărările măturate lună, mă așteaptă  vișinul cu suluri de frunze împrăștiate în cale .Mă așteaptă Ana la Londra, măcar cu un sunet.  Iată mă îmbrac și es. Dați-mi un gînd cît nu-i tîrziu.Ceva deștept , nemaipomenit de deștept. Să recunosc că sînt un prost și uitîndu-mă în ochii acestor prieteni ai mei să pricep că viața abea începe . Atunci cînd se pare că totul este pierdut.
                                                         * * *
Vasile Năstase se alarma mai dăunăzi  într-o postare pe facebook că ne sînt ascultate telefoanele. Foarte bine , telefonul, facebookul, internetul pentru aceasta au și fost inventate, să ni se citească pînă și gîndurile.Va veni o zi cînd nu ne va asculta nimeni. Și atunci   ce  vom zice, noi care avem gînduri și cei care nu ne mai ascultă:„Că spre tine Doamne am nădăjduit, tu vei auzi Doamne Dumnezeul meu!„  Vom putea oare? Vom avea puterea și credința de acum două mii de ani a Prorocului ? Ca să ne cîntăm cîntarea la porțile Ierusalimului?
                                                        * * *
Azi și alaltăieri și toamna aceasta. printre căderile de frunze,ca niște uriașe talazuri care cobor din infinit, văd numai copaci tăîați. Numai copaci care plîng .Doar răni adînci pe pămînt. Vecinul meu  a tăiat trei nuci bătrîni și și-a lărgit ograda.  Altcineva, la Orhei mi se pare , pe un deal, ca să  se răzbune pe stăpîn   a zdrobit  cu toporul o livadă de nuci tineri și a pus foc pe o casă  de vacanță. Aici prin oraș geniul rău al primarului doboară copacii , de la un capăt în altul , ca într-un holocaust. Dincolo în Romînia sînt  dezgoliți munții, cu tot cu tot cu păduri și cu cuiburi de vulturi . Oameni buni, primari și mai puțin  primari, stăpîni ai acestui pămînt, dați-vă sama ce faceți.  Va  veni o zi cînd veți rămîne , ca mine, decît doar numai cu un vîșin la geam și înțelege că e un mare noroc pentru om ca să aibă la geam măcar un pom, că omul e ca și pomul și ceea ce faceți  este o mare crimă. Ca și cum v-ați ucide frații, care vă bat în geam. Drept care real , pentru o gură de aer, ar trebui să cădeți și să vă cereți iertare, încă de pe acum, și să vă tîrîtți  ca nițte rîme  în țărîne pentru un loc cît de mic aici pe pămînt.
                                                       
          
    

UN VIS AMORȚIT

Este în asest peizaj autumnal , de o profundă tristețe , acolo în colț, un detaliu pe care atunci cînd l-am prins în obiectiv  din împrejurimile  Schnoasei  nu l-am observat. O vilă acoperită cu oloaane roșii.. Un castel părăsit în sălbăticii, care  se desprinde dintre cărările încîlcite, dintre desișurile de nepătruns ale  pădurilor, dintre  cețurile  abea sesizabile, dintre dealurile pleșuvite și văile ușor înverzite , din stingerea aceasta  ireversibilă și învingătoare de toate   și dă să vorbească. Să caute  un sens. Așa precum  diintr-o viață trecută de om se ridică și începe la un moment dat să vorbească un om pe care la timpul lui nici măcar nu l-ai observat.Nici nu l-ai cunoscut. Sau o întîmplare. Sau o frică. Sau un vis. Sau o revelație. Sau o casă cu oloane roșii pe care o vezi prima dată, dar în care  simți că este ascunsă întreaga ta viață  și pentru care ești gata să le lași pe toate și s-o cauți pînă la capătul lumii , ca s-o  găsești , s-o cunoști, s-o trăiești , să te ascunzi în ea , ca într-un vis amorțit, și  s-o povestești lumii  cu toate cele neîntîmplate.  Mai adevărate poate decît  cele întîmplate.
                                                                    * * *
Ziceam că nu deschid azi internetul.Este o zi atît de frumoasă.Ca o galbenă gutuie. Și vișinul atît de  feciorelnic s-a dezgolit, cu straturi grele de frunze la talpă, ca niște mari împliniri ale lumii. Dar am deschis. Și iată prin vraful acesta de frunze , învelit în lumină și purpură , s-a mai dus încă unu. După Tarlapan. După Belicov. Iată a murit și Haralambie Moraru. Dragă Haralambie , dacă mai auzi ceva,  nu știu să fi iubit cineva literatura pe lumea asta mai mult decît tine,  poate mai mult decît pe sine, poate mai mult  decît viața. N-am să uit niciodată cum pe coridoarele  „Tinerimii” mă strigai de departe:„ Avigius!„ Mă ierți Haralambie. În ultimul timp m-am gîndid des la tine.Știeam că iești singur.De mii de ori mai singur ca mine. Știim că ți-e greu. De un milion de ori mai greu decît mie. Ziceam c-o să prind o zi ca să mă duc la tine, la vilele din satul scriitorilor.N-am mai prins ziua aceea. Și n-am s-o prind niciodată. Mă ierți . Rămîn cu o datorie, cu o întorsătură de destin,  care n-o să ți-o-ntorc niciodată. Vrafuri enorme de frunze te-au acoperit in clipa aceasta, ca niște file nescrise de roman. Iar vișinul meu dezgolit îți șoptește de aici de departe  din Schinoasa:”N-ai frică! Moartea e tragică.Nimic tragic însă nu este în ea!„ Aș vrea să cred că este anume așa. Că învelit în mantia toamnei urci fericit spre tărîmul luminii. Pentru că un alt scriitor mai singur și mai teribil de nefericit în încercarea de a descoperi și tălmăci tainele omului decît tine nu știu dacă a fostt în ultimul timp aici pe pămînt.
                                                                   * * *
Catastrofă. Pojar. Căcăcioși. Acestea sînt calificativele care nu încetăm să ni le punem pe mînecate aici pe facebook după alegerile prezidențiale de ieri. Un mare scriitor englez J. K. Chesterton  în minunata sa lucrare  despre creștinism „The  Everfasting  Man„  spune undeva că pentru a cunoaște adevărata noastră valoare, a afla cine sîntem este nevoie din cînd în cînd să ieșim din carapacea noastră și să ne privim dintr-o parte, de departe. Asta a făcut diaspora duminica trecută. La londra, în Franța, Canada, pretutindeni.Mii de chilometri parcurși pe jos, pe apă, pe calea aerului. Doar pentru un vot. Ceva incredibil .Și imposibil.De oameni care poate nici nu mai au nevoie de țara asta așa cum este ea. Asta trebuie să facem și noi acum, acasă. Imposibilul. Și să vedem că de fapt noi sîntem Dodon. Sau Dodon sîntem noi. Că altă cale și altă ieșire decît să începem să ne schimbăm chiar din clipa aceasta n-avem.  Altfel vom fi înghițiți cu toții. De caracatiță, care de acum salivează.
                                                               

DESCHIDE-TE!

Mulțumesc mult pentru felicitări, dragă Jnt! Eu de fapt sînt născut mai tîrziu, pe 5 noiembrie. Blogul meu ,pe care se pare îl mai citești, te-a dus un pic în eroare, ca și pe finii mei de la Iași. Dar asta nu contează. Eu singur sînt în eroare. Tata meu venit odată în ospeție la mine și văzînd că îmi serbez ziua de naștere, lucru neobișnuit pentru un țăran, mi-a zis că s-ar putea să fiu născut chiar undeva prin decembrie. Oricînd n-am fi născuți , important este că din cînd în cînd ne aducem aminte unii de alții, mai ales în timpurile de azi cînd viața ne-a împrăștiat prin toată lumea, făcîndu-ne mai singuri ca niciodată..Ce să-ți spun, am citit scrisoarea ta de cîteva ori, am citit-o pînă cînd ,din negligentă, am șters-o împreună cu alte cîteva emailuri, mai vechi. Îmi cer iertare. Îmi pare rău. Dar chiar așa ștearsă mi-a rămas în memorie ca  un act de voință, ca o mărturisire a unui om care  nu cedează , care cade și se ridică, iar asta mă bucură.La asta m-am gîndit cînd  te-am întrebat unde ai dispărut de pe  facebook? De asta am știut că ai nevoie. De o mărturisire. Este acolo  în această scrisoare ștearsă ,o părticică din inima ta, din viața ta care caută dureros un sens, un punct de sprigin, un răspuns la viața aceasta eronată a omului aici pe pămînt. Un zvîcnet  al sufletului , care nu se poate șterge nicicum și nicicînd  de nimeni din Univers. O semînță de eternitate care acum sau mai tîrziu va da în colte și te va face să înțelegi că omul este o lucrare a Domnului. Că Domnul are cu fiecare din noi  un plan, unic și irepetabil aici pe pămînt.  Un plan de iubire  care de pe facebook, ai dreptate, nu se prea vede .Și care de cele mai multe ori ni se descide din ascuns ,prin suferințe, căderi și urcușuri. Deaceea mă bucur că-ți porți suferințele cu vrednicie.Felul cum îți cauți acolo departe, în Franța, un loc de muncă și de viață m-a cutremurat.Așa firavă și fragilă cum iești ești demnă de bolovanul lui Sisif. Deaceea ori de cîte ori îți este greu, ori de cîte ori scapi bolovanul devale,  scrie-mi, deschide-te , lasă suflul vieții să între în pînzele tale , cuprinde bolovanul strins în brațe, aburc-l pe umeri, și această suflare te va duce , după cum spune mitropolitul Antonie de Suroj,spre limanul tău ultim,  suprem,  piscul salvator, al fericirii umane.
                                                     * * *
Am  stat și m-am gîndit astăzi la ziua de Duminică. La noile alegeri prezidențiale.  Ca la o  zi de Sfîntă Liturghie. Și dintr-o dată am realizat că de fapt  de la 1990 încoace, noi moldovenii , cu excepția primului Parlament  democratic , n-am avut de ales în aceste Duminici  decît  dintre nomenclatură și clonele ei. Adică între omul vechi al lui Voronin și emanațiile lui. De aici și performanța miliardului furat. Duminică pentru prima dată  avem posibilitatea să alegem între omul vechi și  omul nou.Nu știu prin ce se explică, spre deosebire de alte popoare, acestă întîrziere a lui. Carte puțină. Lene intelectuală. Uitare. Dar el a venit.  Iată- l s-a urcat pe corabie și, cu măsura lui Isus, ne cheamă la adînc. Haideți s-aruncăm mregele, fără frică. Nu se poate să nu  le  umplem . Doar dacă avem puțină credință.
                                                   * * *
Asta e Vera.Muta. Măturătoarea de la  Liceul teoretic de arte   ”Nicolae Sulac„ din Dealul Schinoasei. O cunoașteți deja. Astă toamnă , de  1 septembrie, cineva s-a rupt din mulțimile fericite  și i-a întins un buchet de flori. Mii de likeuuri a adunat ea pe internet. Azi dimineață pe timp de plimbare o întreb: ”Vera, nu ți-i frig?”   ”Nu!„ - clatină ea din cap. N--are cum ,într-adevăr, e călită. Vară și iarnă îmblă cu mîneca scurtă. „Vera , - îi zic eu admirativ, - tu cu cine ai votat?„ Stă o clipă și se uită la vraful de frunze din față, ridică apoi mătura sus la cer, o scutură și încordîndu-se,  cu  toate coardele vocale, scoate un sunet ciudat, dezordonat, și în același timp extrem de armonios, de cunoscut nouă în aceste zile , care se așează într-un cuvînt: „ Maaaiiiaaa!„ De ani de zile tace și mătură gunoaiele din curtea liceului. De ani de zile ne explicăm și comunicăm doar prin semne. Și iată că ,mare  minune, a vorbit. Pînă și soarele s-a cutremurat pe cer și a trimis peste ea o fîșie  sfîntă de lumină. Eu cred că a venit timpul ca duminica cealaltă toți moldovenii care ieri au stat muți pe la televizoare să iasă și să-i urmeze exemplul. Să zică :„ Maaaiiiaaa !„ . Altefel riscăm să devenim un neam  mut pentru totdeauna , pe care nimeni nu-l vede și nu-l aude. Nici acasă. Și nici în străinătate. Și nici soarele.
                                                                   

TRECUTUL NE PUPĂ ÎNDATĂ

   Astăzi am făcut o fotografie 3 x 4 , pentru carnetul de scriitor, al treilea în viața mea, cu o zi înaintea Congresului. Astfel sînt nevoit să constat că am întrat în posesia a trei carnete. Comunișltii  mi-au dat un carnet. Cimpoi al doilea carnet. Și iată că Suceveanu l-a semnat pe  cel de al treilea. Fiecare putere cu carnetul ei. Si fiecare  carnet cu puterea lui. Mă uit la fotografiile lipite în ele. O față în trei ipostaze. O viață. 3 x 4 sau 4 x 3. Parcă-i a mea și parcă nu este a  mea. Adaog alte fețe din fotografiile expuse sus, la etaj. Mă uit la fețele care s-au adunat jos, pe coridor, în Congres , unele aproape de nerecunoscut după atîta vreme cît nu le-am văzut. Cu o neschimbată și neînfruntată de vremuri întrebare   spre ele: „ Cine ?”  Cine este astăzi la masa de scris? Și cine a fost ieri ?  Cine a fost la început ? Cine e țintuit?  Cine este mîhnit? Cine vine și cine pleacă?Cine este jertvit în lupta pentru putere ?  Cine pînă la urmă  învie din morți și pe toate le iartă? Cuvîntul. O umbră  de fapt , care încet se adună din putregaiul puterii ca să șteargă lacrima  de pe fața cea mare, ziditoare de viață a poetului:”Ar trebui/să se-ntâmple ceva./Aştept raţiunea coioasă./Adevărul să fie//trântit pe podea –/altfel este/ o farsă./ Bunicul vine neaşteptat./Pacea mă scoate din balamale./Pentru 1000 de dolari Costică Munteanu / ar vinde orice partid./El are principii/orale./Mă-năduşă scârba de somităţi./ Detergentul e unica artă./Pentr-un trabuc pot să-ţi torn şi-o idee/cărnoasă;/trecutul ne pupă/îndată.(Eugen Cioclea)
                                                                        * * *
Inca n-am iertat tot. Zicem cu gura c-am iertat. Dar inima n-a iertat încă. Întotdeauna mai avem cîte ceva de iertat.Dupa un an și după toată viața.De șaptezeci de ori cîte șaptezeci.Ca să putem fi iertați și noi.    
                                                                       * * *
Mihail Bortă , preot la biserica  Întîmpinarea Domnului  a  USM , consilier în Departamentul relatii cu publicul al Mitropoliei, redactor șef al portalulului electronic „Moldova Ortodoxă” și-a sărbătorit cu ceva timp în urmă ziua de naștere. 33 de  ani. Vîrsta lui Hristos. Cineva spunea   despre  generațiile  de preoți din Rusia de astăzi că ar fi provenit din Dostoevski. La fel am putea spune și despre generația mai tînără de preoți din Republica Moldova că provine din  cele două volume  „Oamenii lui Dunnezeu  din biserica de altădată”  pe care Mihail Bortă le-a scris și conceput împreună cu un alt preot, Octavian Moșin , tînăr și el, paroh al aceleiași biserici. Cine din preoți  citește aceste cărți, ori le ia măcar în mînă,  nu este posibil să  nu se cutremure de jertfa lui Isus care s-a arătat  meteoric în  închisorile comuniste din Basarabia  prin exemplul de viață și credință  al unui șir întreg de slugittori ai cultului de pe aceste meleaguri. Nu are cum să nu observe că   această jertfă  se  prefigurează  și-n  pașii autorilor acestei cărți, preoții Mihail Bortă și Octavian Moșin. Să  nu cugete asupra  altor fapte memorabile ale părintelui Bortă. Precum ar fi fondarea  Centrului cultural istoric „Cuconeștii Vechi” pe locurile unei vechi așezări, baștina părintelui Sofian Boghiu, înghițite de acumulările de apă de la Costești. Sau întemeierea unei rețele de comunicare on line prin internet dintre așezările monastice ale Moldovei. Iar în final să  realizeze că o activitate preoțească gratuită , superficială, ar putea să însemne astăzi un mare păcat: după o pauză semnificativă din istoria noastră, preotul își reia sever și demn , prin puterea jertfitoare de sine, misiunea grea de călăuză morală a neamului. Și să încerce, cu ochii pe modelele istoriei, dar și ale zilei ,să o repete , măcar parțial.
                                                                  ***
Iraida Condrea , lector la USM, profesor de vocație, continuatoare a școlii de lingvistică a lui Anatolie Ivanivici Ciobanu, este foarte activă și pe facebook. Cu tematica ei dominantă: limba, cuvîntul. Pînă și-n postările despre frumoasa și inventiva sa nepoțică cearcă explorări lingvistice.Probabil că simte că  logosul pe internet  piere fără salvare? O , maică a Cuvîntului ... scria pe  vremurile de prigoană ale creștinismullui Teostirict Monahul, un călugăr bizantin, într-un Paraclis devenit  între timp nemuritor. Un calificativ mai potrivit decît acesta, ca s-o apreciez, nu-i găsesc. Și asta pentru că prigoana pentru cuvînt nu este cu nimic mai mică decît atunci. Iar nevoia lui pentru o grijă maternă la fel de mare.

BOLGARCA

 Și iarăși revin la Psalmi, bunii mei Psalmi, nemuritorii mei Psalmi. Astăzi mă opresc la  un verset din  Psalmul 87: „Că s-au împlut de rele sufletul meu și viața mea de iad s-a apropiat.” Nu știu în ce împrejurări  l-a scris și cînd  l-a cîntat marele psalmist. Nici sub care zid. Cu siguranță însă că starea mea de acum este una cu cea de peste mii de ani a profetului. Ce să zic, în clipa cînd  am bătut ultimul cui și am așezat ultima cărămidă la casa din Dealul Schinoasei  am  răsuflat ușurat :„Gata, pun bolgarca în cui!” Pe dracu. Mai sînt și vecinii, care au și ei bolgarcă, care atîtea au de făcut cînd la prima vedere nimic parcă nu este de făcut. Exact atunci cînd mă apuc de scris. Astfel, iadul abea începea.Încît astăzi , întorcîndu-mă înapoi , constat cu tristețe că  viața mea în Dealul Schinoasei nu a fost decît un vuiet, un dîrdîit neîncetat  de bolgarcă. Cu bolgarca m-am culcat și cu bolgarca m-am sculat. Cu bolgarca m-am rugat  și cu bolgarca am scris. Ca astăzi să mă întreb: mai face să scrii cu această morișcă a iadului, care macină astăzi cuvîntul și omul, pretutindeni din Parlament și pînă aici în jurul meu, la cele mai obișnuite treburi casnice? Dacă gardurile se dărîmă și se refac din nou? Dacă acoperișurile se schimbă ca anotimpurile.Dacă rugaciunea se stinge. Dacă viața devine o umbră?  ”Omul , ca iarba zilele lui...„ zice psalmistul într-un alt verset din Psalmul 102 . Probabil că face. Parodoxal , dar uneori mă gîndesc că anume de la acest verset a pornit Grigore Vieru cînd și-a scris epitaful:„Sînt simplu ca iarba!”Ca pe o cunună a întregii creații.  Și  Sfîntul Părinte  Siluan cînd a spus:„ Stai cu mintea în iad și încrede-te în Dumnezeu” .Adică în Cuvînt.
                                                   * * *
   Domnica Cemortan anunță pe facebook despre o nouă colecta a ei. Niste sapunuri, zice ea. Poate si cite un coniac de 12 ani , sugereaza cineva în comentarii. Frumoase aceste colecte ale ei. Către copiii străzii.Catre batrinelele singure de prin satele pustii. Către judecătorii  opulenti din izolator care au spălat  miliarde în ofshoruri.Si limbajul, pe potriva mulțimii. Doar ele  au darul să ne mai facă egali si sa estompeze  ,ca intr-o pînză impresionista, uriasele diferențe care s-au stabilit între noi si clasa politica la ziua de astazi ,  ca si pacatele.Contemplindu-le, savurindu-le ,la granița fina, abea perceptibila, dintre urît si frumos, ne dăm  seama usor că de fapt avem de a face, ca si in cazul lui Anatol Mătăsaru , cu un nou teatru. Un teatru al străzii. Un teatru care dezvăluie pentru cetate mai mult adevăr decit adunările furioase de zeci de mii si pregătește, prin impact personal asupra fiecăruia, o nouă schimbare.
                                                              * * *
 Astăzi este ziua crucii, fără de care nimic nu concepem si nu dedsavirsim pe lumea asta.Deschid Biblia și dau de un verset care mă tulbură:" Iara mie să nu-mi fie a mă lauda decit numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos ,prin care lumea este răstignita pentru mine , și eu pentru lume."Galateni 6, 14; Si o las deschisă. Pina ce voi găsi un alt verset pe potrivă. Care să mă călăuzească de la o zi spre alta, peste deznadejdile vetii.
                                                              * * *
Misuna dracii  pe facebook. A început campania electorala. Cineva probabil căruia nu-i plac postările mele le-a înlocuit cu ale sale, de-o obrăznicie atroce ,acoperindu-se cu numele meu.Pinasă tamiez locul meu de gîndire si simțire mă adresez prietenilor:„Vă rog ,nu deschideți!”.Iar pentru omuletii care umblă la cuvînt ,ca un om trecut prin viață , am un sfat : să nu se prea încreadă în forțele proprii.Odata intrată pe ușă adevărului, inima dospită de minciună ori piere  , ori ,ca a vulturului  ,  se-noieste .Atit de mare  e puterea adevărului și a Domnului
                                                           * * *
  Fiecare spune: ”Eu cred!„ Toți spunem:„Credem!„ Și în același timp puțini dintre noi sînt în stare să-i dea acestei stări a spiritului o expresie coerentă, concretă, care să cuprindă credința sa, dar în același timp și credința tuturor semenilor  săi. Este un sentiment sublim și absolut individual, de la om la om pe care pe parcurs l-am pierdut.Și totuși Apostoșul Pavel a reușit.Iar credința este, zice el în Epistola către evrei, încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.Prin urmare prin credință  sau întemeiat veacurile, s-au făcut din nimic cele ce se văd.Adică Mănăstirile Moldovei. Adică civilizația Occidentului.Adică omul modern care pînă la urmă în mod absurd s-a lepădat de credința care l-a născut.Și s-a proclamat el creator absolut! Ce va urma mai departe e greu de spus.Cert este însă că lumea se află într-o mare derută și incapacitate de a mai crede. Poate chiar la nivlel antropologic.

FEMEIA DE DUPĂ GRATII

   Domnica Cemîrtan. Sau Sanda Filat ,nici nu mai știu cum să-i zic sau să scriu. Atît de   ușor și repede își schimbă femeile astăzi numele. Două femei care prin fapta lor au devenit cunoscute unei lumi întregi adineaori, una printr-un  divorț curajos, și alta printr-un naufragiu subit pe Mediterană,  și care astăzi se fac admirate iarăși pe internet, imaginile lor devenind fabuloase. Aproape irezistibile.   Sanda Demircean îi povestește  Rodicăi Ciorănică în emisiunea  ”O seară perfectă„ de la Pro TV  despre un superb proiect de renaștere a femeiei și o paradă de modă. Iar Domnică Cemîrtan într-un filmuleț  de cîteva minute despre un alt proiect ,de ajutorare a deținutelor de la ”Rusca„ . Ce-i asta, mă întreb? O încercare ieftină de recuperare și menținere a celebrității sau o tentativă de a descoperi, după ce vei fi căzut și te-ai ridicat, acel ”de ce„  întemeietor de sensuri al femeii în lume. Eu aș spune că și una și alta.Doar că Sanda îl caută la polul opulenței și plictisului. Iar Domnica  la celălalt pol,al femeii de după gratii și suferinței. În fața acestei alegeri ,eu fac un colet cu „săpun, șampon, absorbante, periuță și pastă de dinți, hîrtie igienică, o lamă de ras„ si , la rugămintea Domnicăi, scriu pe el  „Rusca”. Chiar dacă autoarea proiectului este un pic cam  deșănțată. Chiar dacă Domnica uneori în drumul ei neabătut spre sens mai este  prinsă și de cîte o catostrofă, tocmai în brațele celui drag.Asta e viața, mai ales atunci cînd te întrebi: „De ce?”
                                                   * * *
     Nina Corcinschi. Un fragment din Psalmul 37 îmi vine în minte legat de vîrstă care o împlinești astăzi. "Prietenii mei și vecinii mei în preajma mea s-au apropiat si au statut,/ Si cei mai de aproape ai mei de departe au statut/ Si se sileau cei ce caută sufletul meu." Pastreaza-ti, dragă Nina , în aceste vremuri grele sufletul și urmează bunătatea , pentru că aceasta a însemnat omul si literatura dintotdeauna, de la porțile  Ierusalimului  si pina la cele ale postmodernismului literar de azi din Moldova. La multi ani!
     
                                                    * * *
Vine toamna. De astăzi , anunță meteorologii, se răcețte timpul. Dar verdele e încă verde . În coroana maestuoasă a vișinului meu am numărat  doar trei frunze ruginii, sus pe creștet, asemenea unui semn de distincție.  Peste o lună vor fi  sute de mii, milioane , cvadrilioane, o galacsie de frunze , care se va topi încet de iubire , așteptare și suferințe, ca să renască apoi iarăși  din praful stelar  într-o altă Galaxie cu rădădăcinile ascunse în Psalmi și  eul meu singur, nemîngîiat , răstignit pe crengile lui din vîntul  astral. Aici în Dealul Schinoasei. Sau poate undeva în altă parte.

TEXTELE UNUI ȚĂRAN

     Mai ține cineva minte  sala  de literatură străină a Bibliotecii ” Crupskaia„ , azi Biblioteca Națională? Geamurile ei mari, larg deschise spre orizonturile vestice.Vazoanele de flori cu mușcate roșii,  de pe pervazurile acelor ferestre. Fetele care deserveau la ghișeu, toate delicate și de o desăvîrșită frumusețe. Dar mai cu seamă literatura romănă. Lume selectă se aduna ca să o guste la mesele ei . Acolo  l-am descoperit pe Marin Sorescu. Acolo am trăit drama lui Moromete, exilul amar al lui Cioran .Și tot acolo , luînd o notă însuficientă la examenul de comunizm știinșific, am priceput   de ce unii din colegii mei au tot ocolit-o  cu insistenșă,  de ce pereții ei sînt  capitonați cu rafturi pline de operele iluștrilor clasici ai comunismului? Vrei întinde mîna, ia-le, fără de nici o fișă sau fată perfectă,  și treci repetat un examen. Dacă nu, rămîi încuiat pe o viață, într-o cușcă de aur,cu fișe cusute  la dosar, frica în oase  și călătorind fără de nici o .ansă dintr-o redacție în alta, aici la Chișinău.    
                                              * * *      
  În copilărie , devreme de tot,  am avut în clasă  o fată din vecini, Raisa Gulceac , vecină și cu banca, care stătea chiar înaintea mea.Frumoasă  copila aceea, de nu puteam să-mi iau privirile de la ea.Și avea un scris, aproape dumnezeesc.Și iată că eu caetele căruia  erau urîțenia lumii , pline de caracatițe, am luat și , îndrăgostit lulea, am tras-o de gîțe, lucru pentru care am fost pedepsit cu asprime.De atunci  mărturisirile au fost pentru mine o mare pedeapsă pe lumea asta, un chin. Mai tîrziu la serata de absolvire , colegii mei au venit toți cu părinții, iar eu m-am ras pe cap și prezentat singur, de rușine  pentru niște țărani care m-au crescut și iubit, unicii poate  în lumea aceasta. De atunci o vină teribilă  mă sfîție, toată viața. Și mai tîrziu la Universitate, după o altă absolvire,  în loc să mă duc la Televiziune unde am fost repartizat nu m-am dus deloc, de teamă că n-am să scriu niciodată. De atunci pînă și astăzi mă scol uneori dimineațile și-mi caut un loc de lucru.Mai pe scurt, constat cu tristețe de la istlalt capăt al vieții că-n clipele decisive ale destinului am procedat conștient  pe dos, contrar binelui meu,exact invers  decît ar fi trebuit să o fac. De ce oare ? Pentru că sînt un nemernic? Sau pentru că viața este o groapă în care ne aruncăm  mereu,conștient, ca apoi să avem de unde ieși ?     
                                                * * *
  Spuneam că recitesc „ Amintiri  din casa morților”  de Fiodor Mihailovici Dostoievski, scrisă după ce scriitorul a ieșit de la ocnă..Și ,în paralel,  mai citesc încă o carte „ În căutarea sensului vieții” de Victor Francl, concepută după ce va fi scăpat de camerele de gazare ale naziștilor .Un volum scris cu  peste o sută cincizeci de ani în urmă și altul azi, în modernitate.Ambele însă despre supravietuire, o problemă sensibilă pentru om în toate timpurile. Așa că nu întîmplător  cartea celebrului psihiatru vienez a ajuns la  170-ea ediție și s-a vîndut în milioane de exemplare.Succesul ei, nu ezită să afirme autorul este expresia unei mari suferinți prin care trece umanitatea.Viața omului în general ,călătoria lui pe pămînt este o suferință. Și într-adevăr, dacă m-a ajutat ceva ca să supravieșuiesc în anii din urmă în pustietățile din Dealul Schinoasei  acesta e  vișinul de la geam , chipul  Anei la Londra și Țigăneștii.Acuma ,dacă viața are vreun rost, aceste imagini reconfortante pe care le-am descoperit la timpul lor fără să-l fi citit pe Francl , ar trebui , după el, să mă conducă spre descoperirea  unui sens al ei.Unic și irepetabil, o taină de la om la om cum spune Dostoievschi. Care e taina dacă de fiecare dată cînd încerc să-mi împart suferința cu cineva sînt respins sau cad  și trebuie să o iau iarăși de la început?       
                                             * * *
Azi  am început să transcriu toate scrisorile mele catre Ana , începând din 2010, cînd a plecat la studii în Strassburg pentru că mai tîrziu sa nu se mai intoarca, intr-un caiet testamentar.Internetul nu-mi da garanții pentru aceste texte împrăștiate în sute de emailuri si postări de pe Blog ca ele să poată să supraviețuiască , așa cum au supraviețuit cele citeva scrisori de la tatăl meu.Cuminti si smerite aceste texte ,îngălbenite de timp, ale unui taran din nordul Moldoveni ,atit de smerite  incit uneori au curajul să se ia de piept intr-un sertar al mesei mele de scris cu vecia.
                                                * * *
  Popusoi copți. Sfecla coapta. Cartofi copți. La pămînt. În jarul si cărbunele pamintului. Sub o muchie de pădure, la fumul singurătăților.Cu dejetele și buzele fripte. Depate de școală și învățători cicalitori.De grijile casei. Nu stiu de ce mi-am adus aminte de aceste bunătăți.Poate ca pleaca vara aceasta contradictorie, se stinge încet în rugurile ruginite ale toamnei și țipătul păsărilor care se pregătesc de plecare.Sau poate că o evadare ca aceasta din obișnuitul existențial astăzi a devenit imposibilă.                               

O PASTILĂ ÎN MIEZ DE NOAPTE

Azi am văzut sfinți pe facebook.Vii. În carne si oase. Care-și așteaptă canonizarea. Apara-ne si intarește-ne , Doamne!
                           * * *
Asta este achiziția mea la tirgul de carte bookfest desfăsurat în premieră anul acesta și la Chișinău: patru volume de Jung apărute la editura "Trei„ La un preț de 1000 de lei. Dacă e să comparăm cu vremurile de apoi , la decada carții rominesti  cu 100 de ruble cumpăram un sac de cărți. Dar bineînțeles că nu Jung.Asta e diferența.Bun venit bookfest, eveniment de mare anvergură culturală la Chișinău!
                            * * *
Astăzi trei septembrie  Andrei Țurcanu ,mă anunță facebookul, își sărbătorește ziua de naștere. E  dimineață devreme și aici la mine în Schinoasa  de acum dîrdîie  bolgarca. De cum m-am mutat aici , de ani de zile , sunetul acesta malefic al ei n-a încetat nici o clipă. Moldovenii construiesc.Moldovenii fac. Moldovenii desfac. Am impresia că acum au coborît sub pămînt și fac iarăși. Ce fac habar nu am. Și doar puțin dintre ei în această goană smintită a lor cu capu-n pămînt au curajul să pună  bolgarca deoparte  și să-și urce ochii la cer.Andrei Țurcanu  face parte dintre ei. De cînd îl țin minte a purtat cărțile în sîn și ochii la cer. Ce vede oare acolo  în acest  sfîrșit de vara și început de toamnă? Eu bunăoară  deslușesc o cpnstelație.O trinitate. Constelația lui Andrei Țurcanu, a lui Ion Druta și Mihai Cimpoi. Și constat cu tristețe că alt semn care să ne arate drumul și să ne protejeze în aceste vremuri grele n-avem.Nici din est.Nici din vest.Nici de peste Ocean. Nici de nicăieri.La multi ani dragă Andrei!
                                                                                  * * *
La ce mă gindesc? La șirurile , la zidurile de polițiști din imaginile de pe facebook de la procesiunea de canonizare a lui Gavriil Bănulescu Bodoni. Independență cu polițiști? Sfinți cu polițiști? Ce facem? Încotro?
                                                                                 * * *
 E început de septembrie și Ion Druță își sărbătorește ziua de naștere.Optzeci și opt de ani bătuți pe muchie.O viață împlinită și o operă desăvîrșită. Iată o scrisoare din arhivele mele pe care i-am trimis-o cu cîțiva ani în urmă. ”Dragă Ion Panteleevici! Iată că am ajuns în sfîrşit la "Roaba Domnului, Roaba Munţilor".Dacă nu mi-o trimetea Rusu  la insistenţa lui Volontir prin poşta electronică poate că nu aş fi ajuns la ea degrabă.Nu-mi place să întru la casa presei.E altă lume acolo.Mă pregăteam să citesc această nuvelă spre care îmi fac drum aproape că un an de vreme pe îndelete. S-o gust, cum se zice, cu o ceşcuţă de cafea.Planurile mele însă nu coencid niciodată cu cele ale Domnului.Aici la noi de ieri s-au reîntors  iarăşi ploile. Şi de fiecare dată ele revin pentru mine cu disconfort.Astăzi m-am trezit pe la trei de noapte cu o mare durere de cap.Cu ce să o sting? Cu o pastilă, bineînţeles. Am băut pastila, nu trece.Ia zic să citesc măcar cîteva file din nuvelă.Nu ştiu cît a trecut din momentul cînd am deschis computerul şi pînă cînd am încheiat lectura întregii bucăţi. Am impresia că o singură clipă.Ceva s-a zbătut în mine , ca în tinereţe, cînd mă aşezam pe mînecate la masa de scris.Atît îmi amintesc că la un moment dat pe parcurs , undeva la vecini, s-au auzit cum cîntă cucoşii .Tocmai atunci maica Vrancea, ruptă din Veta, a dat replica ei magistrală: "Se pierde duhul!" Şi capul mi s-a limpezit.Ce să vă spun , durerile acestea ale mele de cap sînt şi ale civilizaţiei, dar mai cu seamă ale neamului nostru.Dar atîta timp cît pe lume mai sînt oameni ca maica Vrancea, care pe timpuri de opulenţă şi minciună, au curajul la vreme de post să stea cu frigul şi foamea în oase, fără să se atigă de pomenile mai marilor zilei nimic nu e pierdut încă. Vă îmbrăţişez! Ion Bradu, Chişinău, 13 mai 2013.
 

PIANUL

  E sfîrșit de august. S-a copt frunza ,cum spune Victor Prohin. Se  scaldă ușor pe la poale  într-o  lumină de aur , abea perceptibilă, vișinul meu.Arde în vîlvătăi Valea Grecului. Și vine Ana. După ce a muncit  anul împrejur  la Banca ceea uriașă a ei, cu rețele răspîndite în întreaga lume,după ce a călătorit în Peru, Norvegia, și-a luat o pauză și vine în sfîrșit acasă. ”Haide, cît se poate amîna, - o împinge din  urmă încăpățînatul ei măgăruș. - Gata.Te așteaptă o casă în Dealul Schinoasei!„ Vine   Ana.Și vișinul, frumosul, curatul, nemuritorul meu vișin  de la  geamul din Dealul  Schinoasei se înfioară și oftează adînc, din rărunchi:„Oare? Cu măgărușul?!”  Vine Ana  și nevasta  se oprește  în mijlocul casei și cu ușile, geamurile, poarta deschisă , stă și mă întreabă: ”Auzi, bărbate, vine Ana?„ Am uzit, cum să n-aud. Nu reușește  Ana acolo la Londra nici măcar să-și pună gînd de întoarcere și aici în Dealul Schinoasei încep pregătirile ,  frămîntările. Se mai  construiește un balcon. Se mai pune o fășie de trotuar.Se mai cumpără un set de mobilă. Se schimbă geamurile.Toate se schimbă, se înnoiesc.Și așa ani de zile. ”Bolgarca„  n-a amuțit de cînd am venit aici în Dealul Schinoasei nici pe o slipă.Într-un timp harnicii meșteri au ajuns cu ea chiar la acoperiș:„Ce zici, bărbate, poate-l scimbăm?„ Cînd i-am văzut am înghețat. Acoperișul și cărțile sînt lucrurile cele mai de preț în viața mea.”Nu ! - am zis hotărît, - în casa aceasta nu mai e nimic de schimbat!„ Dar vine Ana și dacă vine Ana e loc totdeauna de compromis și întrebarea sacramentală apare iarăși  pe buzele ei :”Doamne, oare ce am uitat de făcut ?” Și la un moment dat exclamă: „Pianul !” Pianul, într-adevăr.Dacă am uitat de ceva în casa aceasta în anii din urmă asta e pianul , zestrea nevestei , un Zimerman vechi care stă  stingher într-un ungher de salon și tace,  cu o duzină de șoareci ce se plimbă slobod prin el.Doua lucruri in viața noastră am purtat din urma , de la o gazdă la alta, dintr-un cămin în altul prin orașul  acesta colbuit și obosit, plin de farmacii cum zice Dabija. Cărțile și pianul.Nimic mai greu pe lumea aceasta  decît să te muți de la o casă la alta. Decît să urci sus la etaj ,sub streașina cerului,un pian și după acea să te așezi si să mai și cînți la el, știind că deasupra te plouă, iar vecinii îți bat în pereți.Și totuși l-am  urcat.Am cîntat. Așa am învins disperările.Cu pianul. Și mereu an visat la o casă a noastră. Și iată că ajunși aici în Dealul Schinoasei l-am pus într-un ungher de salon și-am uitat cu desăvărșire de el. O săptămină întreagă am căutat un meșter ca să-l repare. De parcă aș fi trecut încă odată prin gazdele mele multe. Meșterii lui, băirînii evrei au plecat. Cei rămași puțin ce pricep. Abea dacă am convins pe cineva să-l repare. Cîteva zile l-a coicănit și acordat. Și iată acum stă mut și stăpîn , cu toate cîntecele lumii închise în el, și așteaptă. E cea mai mare așteptare pe care a cunoscut-o vre-o dată casa aceasta din Dealul Schinoasei. Pianul pentru cîteva zile e unicul ei suveran. Vine Ana. Interesant cine-l va deschide întîi? Nevasta care l-a jertfit pentru busines? Veronica care l-a urît pentru profesoara care-i dădea peste mîini? Sau Ana care pur si simplu  l-a abandonat, indiferentă. Și care va fi cîntecul lui? Nu șiiu .Este un cîntec însă care, mi-i frică să zic , dar ar putea să se răzbune pe casa aceasta din Dealul Schinoasei și pe incă vreo cîteva alte generații. Pentru  un pian țintuit la perete, uitat și abandonat într-un colț urîcios de salon. 

MAI IMPORTANT DECÎT TOT UNIVERSUL

Eugenia David, colega mea de la Uniunea Scriitorilor și o bună prietenă mai dăunăzi în loc să bîrfească, după cum e obiceiul la noi în mediul literar,  a spus la telefon o poezie De Eugen Cioclea. ”Ion, de cum am descoperit-o în ”Săptămîna„ lui Viorel Mihail - mi-a zis ea , - nu m-am  dezlipit de ziar pînă n-am învățat-o pe dinafară”. Poezia  a fost atît de frumoasă  încît imediat am încercat să o caut. Și iată că acum stau de vreo cîteva săptămîni în blogul ”Cel mai trist poet din Europa„ dedicat lui Eugen Cioclea și nu pot ieși. În primul rînd, pentru că  nu o pot găsi, toate poeziile lui Cioclea sînt la fel  de frumoase. În al doilea rînd,  pentru că abea acum descoper un mare poet: Eugen Cioclea. Și în al treilea rînd, pentru că toate poeziile lui Eugen Cioclea  și ”Bocet senin” , și ”Hai!” , și ”Singurătate” , și etc. trebuie învățate pe  dinafară, ca pe o Biblie a modernității. Așa precum învăț eu Psalmii, Paraclisul și Acatistul Buneivestiri. Așa precum înceracă să-l învețe și să-l publice acum după moarte pe Cioclea colegii sai de generație, ca pe un cap de școală. Lucru bun și frumos.Numai că uneori mi se pare că în acestă învățare colectivă pe de rost, ca la Creangă, se  ascunde  o tainică intenție de a nu muri. Ceea ce uităm noi fiecare, și în primul rînd p ostmoderniștii basarabeni asta e că moartea se învinge în singurătate. Lucru pe puterea doap celui care s-a definit ca poet „mai important decît tot Universul și a scris: ”Azi pentru prima dată am priceput/ pînă în gene raiul și pustia,/ cît de ușor e Stixul de trecut / în barca ta de coapse,/ arămie.„
                                               * * *
  Mîine , la Palatul Republicii mi se pare ,va avea loc ceremonia de înmînare  a Premilor Naționale .Aflu cu această ocazie că oamenii  de artă  sînt cei mai numeroși în lista premianților. Printre ei și colegii mei poetul Traian Vasilcău și criticul Andrei Țurcanu. Ce lucruri frumoase se întîmplă cîte odată în mediile noastre de cultură cu vrerea guvernanților în preajma alegerilor. Și liste cu  îndemnizații speciale pentru  cei merituoși. Și Premii Naționale. Doar că n-a dovedit bine să se usuce cerneala  de pe  documentul semnat de  Premierul Flip și iată pe Internet , în presa scrisă au și început atacurile  virulente  cu privire la desemnarea premianților.Traian Vasilcău ,aflu cu uimire din aceste atacuri, ar fi fost la începuturile carierei sale nici mai mult nici mai puțin decît un deghizat plagiator din poezia Doinei Uricariu. Mă mir că deocamdată se tace despre Andrei Țurcanu. Îi vine însă rîndul și lui.Ce s-ar putea spune în legătură cu asta? La început noi toți am fost plagiatori.Întregul curent  postmodernist din Moldova nu este decît un mare , întîrziat plagiat din postmodernismul european.Adevăratul motiv  al atacurilor însă ,după mine, este cu totul altul , pe care atacatorii din motive de lașitate, preferă să-l înlocuiască cu plagiatul. Era mai bine dacă tăceau. Sau și mai bine dacă spuneau adevărul, dovedind că ei sînt cei care meriiă premiul. Ei însă au preferat  să atace în haită. Așa fac lașii întotdeauna, motiv pentru care n-au urcat niciodată pe postament în istorie.Pe postament au urcat totdeauna ,se știe ,doar cei curajoși. Așa că ,dragii mei colegi ,felicitări pentru curajul de a fi dovedit în aceste timpuri grele că pe Olimpul literar din  Republica Moldova se poate urca și în singurătate, ca la națiunile civilizate. Măcar pe o clipă, chiar cu riscul de a fi sfîșiați mai tîrziu pînă la ultima firimitură.De haită.    
                                                * * *
 Veronica a plecat în concediu, împreună cu Slava, soțulei. Iar pe Atos, marele sau prieten, care e fără pașaport, l-a lăsat în grija mea. Ce nu face un tată pentru copii în ziua de astăzi. Pînă si cîini odrăslește. Doar că acest  oaspete al meu, un pudel cit o mănușă, nu vrea nici să mănince, nici să bea, nici să iasă la plimbare, nici "favorita" , o cățelușa de cîrpa , în brațe s-o ia. S-a lipit covrig de fotoliu și stă nemișcat lîngă ușă. Mai pe scurt, în tinda mea din Dealul Schinoasei ,pe lîngă  așteptarea cea mare pentru Ana, pe lîngă așteptările mute și surde de mii de ani învățate din Psalmi  a mai apărut  încă una , ca un suspin de temerar mușchetar care, cu inima și ochii pe ușă ,dintr-o dată le cuprinde pe toate. Pentru mila Veronicăi. Care e și mila mea.                           
           
                                           

GENIUL MÎNIEI

Citesc  și recitesc polemica lui Andrei Țurcanu cu Eugeniu Lungu apărută în numărul din iulie al Revistei Literare  și trăiesc un adevărat deliciu. Un festin. Nu știu dacă avem geniu în poezie sau proză la ora actuală . În critică  însă cu certitudine da. Mai ales la mînie. Iată că se clarifică și nemaipomenit de frumoasa poveste a volumului anonim de poezie ”Verde regal„ care  apărut cu ceva timp în urmă la una din editurile noastre elitiste  m-a  incitat, cucerit și fascinat. Așa și srisesem atunci  despre autorul lui anonim  în  „Literatura și arta”: să i se dea Premiul Nașional. Iată că  acest volum nu este decît o farsă pe care autorul lui, un critic  de vocație,  Andrei Țurcanu , i-a înscenat-o  unui alt critic, Eugen Lungu , la fel de dotat. Ce să spun , se mai întîmplă, mai ales  intr-o literatură unde  criteriile de apreciere nu sînt totdeauna cele estetice. Eu însă , trecînd peste  incidentul polemic,  stau și-mi imaginez cum ar fi arătat  această poveste dacă s-ar fi produs  fără  mînie, pînă la capăt. Simplu de tot. O poveste curat genială. Cu trei idioți. Unul care a sugerat-o din umbră. Al  doilea care a produs-o conștient în public .Și al treilea, mă am în vedere pe mine, care a înghițit-o inconștient în singurătate. O uriașă posibilitate de a întra cu afevărat  în Europa, măcar prin literatură, prin felul cum se face literatură.Iar noi  am luat și am dat cu ea de pămînt. Cît face face numai numai încercarea  hiperpostmodernistă  de  a  cumpăra și arde întregul tiraj. Exact ca la Dostoevski. Dar  iarăși mă întorc și zic, poate că așa a trebuit să fie. Poate că marii postmoderniști  Umberto Eco, Saramago, și cine mai este acolo după ce au înflorit în Europa, după ce ne-au cutremurat de departe  tinerețile  sau retras obosiți  un pic lîngă noi, aici în Republica Moldova.  Să ne facă fericiți. Așa fac și lupii înainte să moară. Se retrag în pustie.Și pier în singurătate. Păzește-ne, Doamne
                                                      * * *
Zapezi, zapezi ...Două cuvinte psalmodiate magic  de  un tînăr semeț  într-o cameră de trecere a unui cămin din Boiucani. O frîntură de frază în care a încăput întregul canon estetic și moral al unei întregi generații de slugitori ai cuvîntului de  la Mihai Morăraș , Gheorghe Copoț, Victor Pavliuc, Liviu Belîi și pînă la Sergiu Manea, Petrică Comarovski. Visători pînă la absurd. Curați dincolo de limită. Metafora aceasta  dintr-o poezie de debut  a  sublimului meu coleg de facultate Serafim Belicov , decedat subit, bubuie surd în  memoria mea pe această căldură năucitoare. Si nimic mai mult. Doar un roi de întrebări care se isc , asemeni unor fulgere , din adîncul ei glacial. De ce acest foc si acest iad de afară? De ce  o generație înfrinta si idealuri sfarimate? De ce mor poeții dacă au fost născuți ca să nu moară niciodată? De ce zăpezile sint fierbinti? De ce ard zapezile
                                                      * * *
  Sau scris  vulume, biblioteci despre aceasta migrație masivă, de milioane a moldovenilor la inceput de mileniu ,s-au plîns rîuri de lacrimi, au murit bătrîni, parinti fără ca sa mai apuce cineva din cei dragi, copiii, rudeniile sa-i vadă și să-i înmormînteze, s-au spulberat  guverne care au încercat s-o explice si s-o oprească într-o țară atit de mănoasă și frumoasă.S-au trudit  minți învățate, academii. Totul în deșert. Totul pe lîngă mințile noastre.Si iată că vine un copil si cuprinde toată Drama această intr-o singura fraza. În Monreal.Pe drumul spre casă.De mină cu mama sa, Ludmila Sîrbu , micuța Nicoleta la un moment dat exclamă: „Mama, hai să trăim în Moldova. Mie acolo îmi place tare. Acolo cerul are multe stele.” Simplu, adînc, sfîșietor. Ca definiție și ca soluție. Ca moartea unui vis, care a șocat internetul.
                                                     * * *
Și prieteniile își au viața lor, notează într-o pagină de jurnal , apărută pe facebook, cunoscutul scriitor, istoric al civilizațiilor și filozof romîn Mircea Eliade, durează atît timp cît sînt necesare creșterii a două suflete. Vine un timp cînd prietenia unui anumit om e o povară:nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Trebuie să cauți alte organizme, alte sufletele cărora să te poți deschide. Perfect adevărat.Prieteniile sînt ca și vîrstele civilizațiilor, a națiunilor, culturilor . Lucrul acesta îl observă și Neagu Djuvara, care compară undeva durata civilizațiilor cu viața omului. Adică se nasc, au copilărie, adolescență, maturitate, bătrînețe și moarte. Totul deci în lumea aceasta , și galacsiile se desfășoară după un anumit model spiritual. Se nasc, trăiesc, mor și dispar.Și eu care pînă nu demult credeam, eram ca și cum convins că o prietenie  adevărată este și veșnică.Probabil pentru că puțiinii mei prieteni mai întîi Sergiu Manea,apoi Nicolae Vieru, apoi Ilie Teleșcu  au plecat prea devreme din viață, tineri, curați și desăvîrți, înainte de a se fi împlinit ca prieteni și vîrstă.Cămașa lor protectoare în lumea acesta ostilă și grea, cum zice Liiceanu îmi lipsește  și acum.Ani de zile am căutat s-o refac. Măcar într-o prietenie.N-am reușit.Doar relații trecătoare.Doar simpatii. Și singurătate de plumb. Abea acum îmi dau seama, de pe facebook, cu Mircea Eliade și experiența unei vieți,că o prietenie adevărată ,cît viața,este un miracol, care depășește și transcende umanul, supravețuind axclusiv pe tărîmul spiritualului.