BALAURUL DIN POVESTE

Am fost la Bostaniadă, la Lozova.Mi-am cumpărat 100 de kilograme de bostan pentru iarnă și am participat la minunatul  spectacol organizat de  Vasile Nicolaescu,  fermier de prin părțile locului. Îi mulțumesc acestui om frumos, în primul rînd, pentru cele două bilete de invitație venite pe neasteptate de la el. Apoi  pentru înseși conținutul festivalului. De toate am văzut și trăit acolo. Un bostan guliveric și copii care se uitau la el ca la o poveste. Miere de pădure  și plăcinte de bostan mai dulci ca mierea. Baloturi  uriase  de paie și oameni ai țărînei, cu mîini trudite, așezați pe aceste baloturi  și vorbind la celular cu fii si fiice  din strainatate.  Interpreți deosebiți și oameni care știu asculta adincul cîntecului  lor. Mai pe scurt ,o picătură din patrimoniul nostru cultural, pe care  ,savurănd-o astăzi ,imi dau seama că totul trebuie plătit pe lumea asta.Am răcit.Dar nu asta este plata cea mare. Plata cea mare sînt drumurile, care mi-au intors intestinele pe dos.Așa că ,pornind de la ele, am ajuns să-i dau dreptate lui Poroșenco care a promulgat legea educației.Omul își apără statul, spiritualitatea, lucruri legate geamăn. Dar al nostru ce face? Îl risipește. Și dacă ar fi numai el. Deschideți cutiile poștale ale memoriei noastre colective  și-o să vedeți că tot ce-au promis omenii noștri politici in campaniile alegerilor,  de la Snegur și pînă la Dodon, indiferent de culoarea lor, drumuri,  spiritualitate prosperă, economie competitivă, adică stat funcțional, s-au prefăcut acolo în adîncurile întunecate și depresive ale subconștientului nostru în niște himere .Nimic mai mult. Astfel încît uneori nu îndrăznesc să deschid nici  măcar cutia poștală reală.Dacă de acolo răsare balaurul cu mai multe capete al unirii, cum mă isprăvesc cu el ,fără un om de poveste ca Vasile Nicolaescu?
                                                                   * * *
Jung despre clipele , orele, zilelele,  ernile de singurătate cu vișinul meu:”Uneori ți se pare că și animalele și plantele „știu”.
                                                                  * * *
„Nici creștin, nici altceva. ” - îmi zice Jung, nimerind drept în țintă. Atunci ce? Un broscan, ca la Muracami, pentru că și acesta este un ochitor fără greș și fără iertare?
                                                                 * * *
Jung scrie așa în Jurnal:„Nimeni nu mi-a putut lua certitudinea că eram  pus aici ca să fac ce vrea Dumnezeu și nu ce vreau eu. Asta îmi dădea deseori impresia că eram, în toate situațiile cruciale, nu cu oamenii, ci singur cu Dumnezeu." De parcă ar fi scris și vorbit despre tiparul meu de simțire și gîndire, care la rîndul lui este parte dintr-un alt tipar,o matrice gîndită și creată ca să umple toate singurătățile lumii.
                                                   
                                                             
                                                           

PLÎNSETUL LUTULUI

Am fost la Bookfest. Mi-am făcut datoria. Am ales două cărți. ”Amintiri, vise, reflecții” , un jurnal de C.G. Jung, și ”Kafka pe malul mării” de Haruki Murakami.Doar două pentru că atîtea cărți stau pe masa mea și-și așteaptă rîndul să le  ridic și să le fac parte din gîndurile și sentimentele mele.Nimic mai plăcut și mai tainic însă, încă din timpurile studenției mele, de a lua cîte o carte nouă și a o adăuga lor la sfîrșit de august și început de septembrie . Altefel cum l-aș fi întîlnit pe Vladimir Beșleagă? Cum le-aș fi strîns miinele lui Costică Dragomir, lui Nicolae Popa, lui Iulian Ciocan?Cum aș fi avut curaj să mă așez lîngă dooamna Maria Șleahtițchi? Cum i-aș fi dat prilej Veronicăi, fiica mea, să-mi facă o poză superbă ? Cum cineva din colegi m-ar fi întrebat indirect , un pic rautacios  ,mai tîrziu:„Am auzit că te-ai călugărit?” Daca n-ar fi fost Bookfestul? Nu stimate coleg, nu m-am calugarit.  Dar există un soi de singurătate , mai mare decît cea monahală, din care parte fiind se întîmplă uneori ca eșind la un asemenea eveniment  să cerci sa  cuprinzi lumea dintr-o dată într-un singur cuvînt.Bănuiesc că asta te-a interesat cel mai mult, cuvîntul, taina lui si Bookfestului. Ți-l spun:”Vă iubesc!” Asta le-am zis colegilor mei și-mi pare rău că n-ai să-l cunoști niciodată.
                                                                   * * *
 Azi dimineață l-am sunat pe Ion Druță să-l felicit cu ziua de naștere și să-i spun că  volumul sau „Stîlpii noștri de rezistență”  apărut la editura Academiei de Științe Romîne  a ajuns într-un sfîrșit și la mine. Mi l-a adus mai alăltăieri de la București domnul Grecu, o bună cunoștință a mea și un vechi prieten al scriitorului. Cînd să culeg însă am dat de belea. Numărul de telefon al scriitorului a devenit aproape indescifrabil. Se mai întîmplă.Cu cărțile de rugăciuni. Cu numerele de telefoane la care umblăm mult. De la multă folosință  și multă trăire ele la un moment dat se topesc în pagina , ca și cum s-ar ascunde în ființa noastră lăuntrică.Și atunci unica noastră salvare este memoria.Multă vreme am puchit asupra numărului de telefon moscovit, cu o mulțime de cifre, unele le-am citit din carnet, altele le-am pribuluit, ultimele, printre care 9 și 0, le-am restabilit din memorie. Și-am sunat, într-un noroc.Și-am nimerit.„Am primit cartea, Ion Panteleevici, -i-am zis, - este minunată! La multi ani!” După care am închis și-am restabilit încet, migălos, cu un creion chimic , întreaga caravană de cifre. Semn că cele trei nuvele , cele trei femei  de caracter, „Samariteanca”,  „Roaba Domnului, roaba munților” și ”Bucovineanca” , adunate în acest volum de „Toiagul păstorii” împreună  vor supraviețui, vor dăinui împreună, lucru rar întîmplat în viață la niște femei, așa precum dăinuie rugăciunea domnească. Și asta pentru că în spatele lor de fapt se află un sin gur personaj.Un singur caracter. Un Druță.   
                                                                   * * *
   Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea. Și atunci mă prinde un dor de mama ,de rochia ei  cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa m-a cuibaresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat , părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile  cuvîntului.Rabda si pazește cuvîntul.”   

EFECTUL MURAKAMI

 Citesc Murakami.Dacă tot nu pot face nimic de călduri hai măcar să citesc Murakami. Mi l-a adus Ana și l-am luat pe rînd..”După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare”, „Pădurea norvegiană”. Este uriaș.Dar constant depresiv.Așa sînt japonezii, în special scriitorii. Așa e omul modern. Acuma imaginați-vă eu depresiv, prin firea mea. Murakami depresiv .Căldurile de afara ,parcă fără sfîrșit, depresive și ele. Puneți toate acestea împreună, mai adăugați sirenele de la salvare care sună neîncetat, sus, pe șoseaua Grenoble  și veți avea iadul.Da, iadul asta am scris.Pentru că ce  altceva înseamnă o stare cînd îți dai seama că nu mai ai nici o șansă în lumea asta, cuprinsă de egoizm și singurătate,nu-ți ajunge aer, totul arde, te cuprinde un întuneric și o toropeală de moarte. Cît durează acest întuneric ? O clipă? O viață?Nu știi. Dar la un moment dat deschizi ochii și auzi cum la sreașina casei picură ploaia.Efectul Murakami.O ploaie care curăță lumea și te face să i-ai viața, iarăși de la început.
                                                                            * * *
Am închieiat lectura lui Murakami.Mă refer la volumele pe care mi le-a adus Ana: „După cutremur”, „La sud de graniță, la vest de soare” și „Pădurea norvegiană”. Probabil că am să mai revin la ele.Mai întîi la însemnările , pe care le-am făcut pe margine, apoi deplin, textual, filă după filă, cercînd să ghicesc de unde vine puterea , centrul de seducție al operei sale. Din marii premergători, de la Akutagava pînă la Kavabata, sau din postmoderniștii europeni? Nu știu.Dar pînă atunci trebuie să-mi aleg un personagiu.Așa fac întotdeauna cînd descoper un mare autori, aleg un personaj, care mă leagă definitiv de el și mă ajută să revin constant la opera sa. Care însă dacă toți eroii lui  sînt goi pe dinăuntru? Niște marginali care din varii motive au pierdut sensul vieți și care înving acest gol pe parcursul întregii vieți printr-un mare, supraomenesc efort de supraviețuire. Așa ajung să înțeleagă că pentru a se întoarce la viață de cele mai multe ori, dincolo sau dincoace de efortul uriaș care îl fac, este nevoie ,paradoxal ,doar de o mică deschidere, de un foc aprins pe malul mării cu cineva, sau o minciună nevinovată spusă cuiva.Adică de un lucru simplu, o elementară comunicare omenească.  Cine știe poate de asta,un marginal fiind și eu, din mulțimea de personaje ciudate, mari, perfectioniste, mai toate deprimante, fabuloase sub aspect literar, ale lui Murakami am ales-o pe Reiko.Dacă aș fi să pornesc în viață cu cineva acum, de la-nceput aș face-o desigur cu Reiko. Nu, nu este o perfecționistă ,este o femeie imperfectă într-o lume împerfectă. Dar are acel elementar omenesc. Cald. Palpabil. Menită la început să devină o interpretă de exceptie ,un geniu muzical, să aibă glorie, o familie excepțională, copiii frumoși și iubitori, prosperitate, această femeie cu fața împăiengenită de riduri, cu șaptesrezece ani mai în vîrstă decît Watanaba, la un moment dat pierde tot, dar nu disperă , luptă pînă cînd într-o bună zi ajunge să descopere și să accepe muzica doar ca o preferință .Un hoby. Închid ochii și iată o văd în fața mea, cu chitara în mînă.Este o femeie minunată. Leit  viata mea. Adică ceea ce-mi lipsește mie.  Cîntă mai întîi dumnezeieste  „Pădurea norvegiană”, „Westerday”, ”Michelle”, apoi fuga ei favorită de Bah și iarăși „Pădurea norvegiană”. Cine mai cîntă  în lumea modernă doar pentru sine, ca Reiko? Sau cine scrie un blog ,fără ca să fie citit de cineva așa cum fac eu? Scrisorea ei de răspuns către Watanaba, care , prins între două femei, Naoko și Midori, îi cere un sfat este una magistrală.Un manual de viață pentru omul modern neîmplinit, angoasat  și disperat. Un argument că deși se întîlnește cu Dostoevschi  omul lui Murakami își continuă drumul sau magistral mai departe , pentru a descoperi, printre hățișurile modernității, că viața este o suferință, iar a supraviețui înseamnă a găsi un sens în suferință.Asemenea texte merită a fi învățate pe dinafară, ca o rugăciune.Iată doar cîteva rînduri paradoxale :„ Te rog, nu te mai consuma fără rost. Totul se petrece așa cum este scris și chiar dacă faci eforturi să nu superi pe nimeni, lumea tot se supără dacă a venit momentul să se supere.” Care  sujereazîă că viața este scurtă și trebuie să ne grăbim s-o trăim .Pentru că viața este un paradox care trebuie iubit.
                                                                            * * *
 Ana ,bucuroasă, imi scrie pe viber :„Am trecut testul de conducere!!!” Îmi închipui .Testul de conducere într-un megapolis ca Londra și testul de conducere la Chișinău. Cer și pămînt.Totuși îi scriu, tot pe viber:„Tu l-ai trecut încă în iulie, pe serpentină la Țigănești.Toată viața te-am dus eu cu mașina. Atunci lucrurile s-au inversat-m-ai dus tu pe mine. Felicitări.” Așa am deprins-o de la bun început, marile examene , înainte de străinătate, să le țină mai întîi acasă.Mai ușor și pentru mine.   

MUȘCATELE MAMEI

E arșiță.Meteorologii au anunțat cod portocaliu de caniculă în țară și intr-o bună parte a Europei.Arde tot aici în Dealul Schinoasei.Arde iarba pe terase. Ard florile de cîmpie. Arde grădina. Ard eu, sleit la masa de scris, într-o tăcere de lut. Și doar din cînd în cînd prin această tăcere se aude cum cade cîte o vișină, care-mi amintește că trebuie să lupt.Dar cum ? Scrisul nu merge. Plimbările nici atît. Rugăciunea nu. Munca în grădină nici ea.Nimic.Și din acest nimic iată că la un moment dat se  alege o forță de gravitație care m-a ridică din pat, ca o pană. Florile mamei. Mușcatele.Parcă  mai eri , gata să moară,le-am coborît de la geam pe terasă și iată că  acum freamătă-n vînt și soare afară.Le ud dimineața și seara.Le ud cu stropitoarea și cana. Le ud pînă cînd biruit de căldură cad iarăși la pat. De unde mă ridic și de iznoavă le ud. Cu gura. Așa precum într-o vară , leșinat de căldură, mama m-a stropit cu apă din gură. Ca să mă ridic, se merg și să ajung lîntr-o zi la masa de scris din Dealul Schinoasei unde iubirea și mușcatele ei promit că nu vor muri nicioadată.De la nici o căldură sau calamitate.
                                                                                   * * *
Acuma despre Cheianu și Durbală.Părerea mea este că ei sînt minunați. La un moment dat , acest duet , creat dintre un actor și un scriitor , dotați cu har și un nemaintîlnit sentiment de libertate pe aici, a substituit toate teatrele și scenele din Moldova, toate programele televizate  de divertisment, toate ziarele și cărțile care se scriu, dar nu se citesc. A devenit un fenomen de cultură. O șezătoare națională și conștiință. Așa că a lovi în ei  este ca și cum am lovi în noi înșine. E bine să ne stapinim instinctele.Chiar dacă uneori sîntem tentați să invingem si sa murim frumos.Trebuie sa o facem fiecare pe cont propriu.
                                                                                   * * *
Căldură mare, deaceea es la plimbare dimineața devreme, pe mînecate. Așa face toată lumea în Dealul Schinoasei. Astfel că ,ajuns sus ,în  părculețul liceului de arte „Nicolae Sulac”, găsesc toată lumea la treabă. Puținii oameni care au rămas în liceu pentru vară, de la paznici și pînă la deriticătoare, muncesc de zor.Cosesc iarba, îndreaptă cărările , curăță și vrăciuesc rănile nevindecate ale copacilor ,se pregătesc de 1 septembrie, marea sărbătoare a sufletului aici în Dealul Schinoasei.Și de cum mă văd , dau buluc spre mine.Care m-a salută. Care-și spune durerea. Care pur și simplu tace."Curat!" - striga administratoarea prin curte de dimineata si pina seara.Dejeaba. A doua zi mizeria este la loc. Blocurile de alături au făcut din  parc o gunoiște. Nu știu de ce, dar în ultimul timp , privind la această gunoiște, simt că am și eu nevoie de ei.Astazi mă uit însă și nu-i recunosc, stau muți, înstrăinați și mă privesc de departe. Abea într-un tîrziu Tom, țiganul,se rupe dintre ei și-mi zice:„ Dom”profesor Vera zice că vrea să moară !” „Cum, mă?” ”Păi ,doamna administratoare a pus--o pe soare să ...” - strînge el din umeri. Am muțit și eu de la cuvintele lui. Știu cum spune o țară că vrea să moară, de la cinizmul și hoțiile politicienilor. Știu cum a zis tatăl meu la un moment dat , slăbit de boală, că nu mai vrea să trăiască.Știu cum zic eu uneori la necaz că vreau să mor.Cum zice un mut însă care matură de-o viață curtea unui liceu,devenită gunoiște ,fără ca cineva să-i fi multumit  cindva cumva, că vrea să moară, asta n-am s-o știu niciodată. Deaceea mă întorc și-i spun:„Stai liniștit Tom, Vera nu moare! Vera este un sfînt!” După care mă întorc și cobor devale spre casă.Cu un gînd, la sfinții care trăiesc printre noi.Și nu mor.

ȘANSA

Prietenul meu Valeriu Volontor, are boala singurătății, ca și mine:suspiciunea.M-a sunat astăzi la toate trei telefoanele, în cuteva runde.După ceva timp îl sun eu:„Ce-i Valeriu, s-a întîmplat ceva?„ În loc să-mi spună de ce m-a sunat mă ia la răspăr:”Tu de ce nu răspunzi?” ”Păi, radiotelefonul vara nu-l folosesc, probabil că s-a și descărcat.Fixul nu-l ridic. Oricine mă poate suna acolo.Iar mobilul, ieșind l-a plimbare,l-am uitat.Așa că totui-i în regulă!” ”Nu ești om serios, -continuă el, - dacă te caută cineva?!” ”Nu mă caută nimeni, te asigur, - îi răspund, - Ana și poate tu din cînd în cînd.” ”Catastrofă de om, - spune el, - așa zile ai ajuns?”  ”Zile frumoase, Valeriu, -îi dau replica, - în singurătățile lumii de astazi dacă ai un om care să te caute cu adevărat ai șansa să fii cu adevărat fericit.” Și închid.
                                                                     * * *
Afara  de-a lungul strazii o  caravana de masini. Inauntru  , biserica plina. Dupa sfinta liturghie  m-am apropiat de Octavian Mosin , preotul paroh al bisericii Intimpinarea Domnului,  am luat binecuvintarea  si fara sa vreau i-am pus  mina pe spate. Ud tot. Un preot ,ca sa umple biserica la  oras,  trebiue sa osteneasca mult, ca un lucrator in tarina. Pina la roua Duhului Sfint.
                                                                    * * *
Nicolae Dabija, frate! Nu ne vedem cu anii.Eu în singurătăți. Tu în freamătul necontenit al cetății.Încît unepri, nu mai știi, s-a strecurat pe undeva vreo frustare. O supărare.Un vot  uninominal, mixt, proporțional.Ducem cu toții un război hibrid, nedeclarat.Domnul a dat ca sa ne întîlnim însă de astă dată pe neașteptate, în biserică,la Octavian Moșin . Tocmai recitam în gînd niște rînduri de Iosif Brodsky:„Gospodi , ia govoriu, pomoghi...nad nim, v ătom gorode vnovi nastali  tioplîe dni./ Pomoghi mne ne bîti, pomoghi mne ne bîti zdesi odnim.” Ciudat, nu-i așa? Să te duci la biserică pentru ca să reciți un poet.Seamănă a hulă, nu? Pe timpuri îl consideram un poet minor,agnostic.Acum, după  mai multe catastrofe de suflet, îl descoper enorm de mare.Atit cît să-l spun uneori pe dinafară în biserică. Atît cît să facă atingere cu Domnul. Așa se face că o presupusă sau reală supărare pe care aș fi urmat să o duc, neputincios ,ani de zile în spate,ca pe o piatră de moară, el a topit-o într-o clpă.Iată că încet vine vîrsta omului din psalmi, vîrsta coaptă. La mulți ani, poete! La mulți ani Nicolae Dabija.
                                                                    * * *
Doar a coborît din avionul Londra - Chișinău și m-a întrebat:„Tată, voi ați primit cartea poștală din Mexic?„ Nu, Ana! - zic, -  dar tu cînd ai trimis-o? ” "Nu se poate, - se miră ea, - în aprilie încă ,  cîte luni au trecut? Cartea  lui Chaitanya a ajuns în India.Eu zbor  deja  a doua oara acasa ?” „Așa este Ana, - îi răspund eu, - s-o fi rătăcit pe undeva prin vămi, prin avioane, trenuri ,vapoare, uneori am impresia că noi , moldovenii,nici nu sîntem marcați în cataloagele postale ale lumii.Cine are habar de statul acesta fără frică de legi? De suferințele cetatenilor sai? De așteptările noastre?„ Patru , cinci zile  cît s-a aflat acasă  au trecut ca o zi. Șoseaua Balcani.Țigăneștii cu lacurile și lebedele sale.  Mileștii Mici.Nistru cu malurile lui abrupte.Oriunde ne-am fi  indreptat, in orice clipa nesfîrșitele cîmpii de floarea soarelui au răsărit mereu din față,întorcîndu-ne iminent spre bagagele de venire din  tinda ,   care de fapt,cu mici modificari  , erau si cele ale plecarii. Si iata ca a sosit ora despartirii, de parca  ar fi ora intilnirii. O scurtă îmbrățișare , un efort supraomenesc ca să-mi stăpînesc plînsetul și masina cu Nina, Ana și Chaitanya dispare inghitita de smogul soselii care se surge spre  aeroport. Plînsetul mă zgîlțîie, nici nu știu dacă mai vreau să-l stăpînesc, simt că trebuie să fac ceva  și deschid cutia poștală, poate găsesc  vreun ziar. De acolo însă luneca la picioarele mele doar o carte poștală.  O ridic și plînsetul meu  țăpenește, se preface într-o tacere  si bucurie de piatră. Dacă o fi existat așa bucurii.Poate pe urmele civilizațiilor vechi din Mexic  pe unde  și-a purtat Ana pașii în anul acesta.

HAITELE

E vară. Acolo departe se coace grîul și vreau acasă.Mă duc la gară să iau trenul de Ocnița și să merg îndelung prin cîmpiile și satele împovărate de verde și galben.Să stau la fereastra vagonului, lipit ca de o poză mirifică a copilăriei. pînă ajung la altă gară unde altă dată mă conducea mama și unde am sentimentul că mă așteptă și acum. N-a plecat și n-a murit nicăieri.Să cobor din tren, să o iau de mînă, să mergem prin cîmpul de grîu,  pînă acasă, sub bătrînul copac de sofora, unde să ne-așezăm  și sub florile lui tîrzii , să pierdem timpul și sensul plecărilor, să așteptăm,  așa fără noimă, poate vine tata și începe cositul

                                                                             * * *

    Cu mulți ani în urmă,  după ce-a murit Teleșcu, într-o zi de vară Druță  a început să mă caute. ”Domnule Volontir, - i-a zis ,la telefon, din Moscova,prietenului meu - da Bradu șela ce mai face?” „Păi, domnule Druță, - i-a răspuns Volontir , -  a aplecat de la Companie, odată cu Teleșcu!” Druță a tăcut o clipă, dezămăgit ,dee parcă s-ar fi prăbușit în hăul distanțelot, apoi pe neașteptate a revenit și-a punctat:„Apoi,dragul meu, cu haita venim și cu haita ne ducem!” Nu știu ce fel de haită a fost prietenia mea cu Teleșcu , dar anume ea m-a ajutat să descoper și să mă conving, încă de pe atunci,de la pupitrul de comandă al televiziunii ,un de mă aflam și unde se concentrau toate interesele și scopurile obscure ale  diverselor grupări , că de fapt viața  în țara aceasta a noastră, se desfășoară, după cum a constat mai tîrziu pe dreptate și Druță, după principiul și legile haitei.Doamne ce încăierări se mai iscau înăuntrul Companiei.Dar înafară.Pînă la sînge. Pînă la moarte.Și toate cu sediment si ecou în inima bietului Teleșcu.Toate imprevizibile.Toate demolatoare. „Ce facem?„- mă întreba uneori, disperat, chemîndu-mă la pișătoare.Doar acolo ,cu ochii pe înscripțiile idioate,multe din ele la adresa lui , reușea să fie adevărat și curat.Asta îl ajuta să reziste.  Astăzi mi se pare că nici măcar la pișătoare nu izbutim să fim adevărați și curați.Haitele au acaparat tot.Haitele au murdărit tot. Haitele au acaparat pînă și conștiințele noastre.Mă uit în jur și văd numai haite.Haite la  gunoiștele de la Țințăreni și Bubuieci.Haite la primărie.Haite pe la judecătorii.Haite la Uniunea Scriitorilor.Doar un pic de adevăr a încercat să spună Vasile Șoimaru, acest minunat romîn, la adresa lui Valeriu Matei, directorul ICR, și imediat i s-a dat în cap:„Nu se poate!” De către o listă întreagă de academicieni. Doar o umbră de observație a îndrăznit Jurnal TV către un parlamentar academician și imediat a fost apostrofat, cu altă listă:”Nu se poate!” Haite deci și în templele noastre sfinte.Și dacă peste tot nu se poate ce-i mai rămîne omului simplu în veșnica lui căutare de adevăr și dreptate? Valiza și lumea  cea neagră.Cîți moldoveni s-au scurs oare, ca niște rîuri, în vremurile acestea din urma în gaura cea neagră, veșnică a lumii? Poate că milioane.Nu asta contează ,însă, contează că-n fiecare valuză care se împacatează aici se pune și cîte o tragedie fără de margini. Contează că această tragedie încape, în subteranele ei, toate tragediile lumii.Iată o știre doar.O femeie din Hirova , scriau mai dăunăzi ziarele, s-a întors bucuroasă acasă să-și vadă soțul și cele două fetițe, una de doisprezece și alta de cinci  anișori.Peste o zi această familie a murit.Se  presupune că soțul și-a omărît mai întîi soția, apoi fetițele și la sfîrșit și-a pus capăt și sie. Cît de simplu pare a muri pe meleagurile nostre astăzi, simplu și în acealași  timp anevoios. Poate deaceia și-am salvat-o în computer.Ca s-o citesc iarăși și iarăși , zguduit de gîndul că, dincolo de cenușa morții, această știre ascunde și o necurmată speranță  de-a ridica aici, într-o vale dinspre gaura cea neagră a lumii ,într-un sfîrșit, niște munți de lumină.

                                                                       * * *

Privesc mut cum ambasadoarea Germaniei prezintă concertul de muzică clasică sub cerul liber în limba romînă.Admir cum alt ambasador , James Pettit, al unei mare puteri, vorbește iarăși liber romîna la „Ora expertizei” ,cu Dumitru Mișin, si la un moment dat mă pomenesc că drăcuiesc:”Cum naibii oamenii iștea învață romina intr-un an, doi, iar altii stau muți de cînd le vorbesc și îi știu pe meleagul acesta?

MUȘTELE

   În ultimul timp  aici la noi, pe malurile străvechi ale Bîcului, asistăm printre literați la un fenomen extrem de interesant, trecerea masivă a poeților la uneltele prozei. Poeți buni,  afirmați scriu nuvele de proporții, romane, chiar și piese de teatru , care , promovate masiv, le aduc un plus de popularitate și o certitudine definitivă a împlinirii.Este un lucru firesc, absolut normal, o probă de maturitate a literaturii noastre.Și apoi să nu uităm că  marii prozatori au fost și niște geniali , străluciți poeți.Spun lucrurile acestea  referindu-mă în primul rînd la Dostoievski. Dar și la Gogol.Și la Folkner. Chiar și la Druță.”Povara bunătății noastre„ este , după mine, o memorabilă sagă a moldovenilor. Proza e ca și viața, e înseși viață și mai mult decît viață.Ea le cuprinde pe toate, pe cele văzute și pe cele nevăzute, de la iubire și pînă la ură, fără minciună.Totul se vede în ea, ca-n palmă.Iată de ce uneori dragii, bunii ,iubiții noștri poeți, trubadurii, dar și prozatorii, întorcîndu-se de la festivalurile potopite cu flori la masa de scris, ca să încheie sau să pornească un nou roman, ar trebui să se scuture de lauri și să mediteze îndelung, așa ca o temă pentru acasă. Poate că realizează într-un sfîrșit că proza, izvorîtă din păcat, ca și viața, conține toate virtuțile.Dar mai cu seamă una, supremă :jertfa cuvîntului. Care ori te înalță ,ori te dobară. Nu neapărat pe lemnul mesei de scris. Uneori chiar întîrziat, în inima cititorului adevărat , care maturizat, dintr-o dată se simte trădat.Ceea ce ar putea fi tragic și de nereparat.
                                                                * * *
E vară. Așa dintr-o dată s-a făcut vară. Dintr-o dată s-au copt cireșile.Dintr-o dată au dat căldurile.Și dintr-o dată  au apărut muștele. Nominale. Antinominale. Mixte. Liberale. Socialiste. Anul acesta mai multe și mai agresive ca oricînd.Simt mirosul de mîncare mai abitir decît omul.Dar și rugăciunea. Se bagă, musafire nepoftite, în înseși miezul ei.Nu știu de unde se iscă atît de mășcate și grele, încît abea de pot zbura. Posibil că de la tomberoanele de gunoi din oraș, care nu au fost curățite de mai multe zile. Poate de la pungile de gunoi pe care schinoșenii  luîndu-le dimineață subsuoară, în loc să facă un cot în deal , pînă la tomberoane, le lasă direct pe cărare, în Valea Grecului.Poate de la mizeria și minciuna noastră politică, democratică.Poate de la un hoit împuțit. Mă uit la ele  și-mi vine să plîng.O viață întreagă a luptat maică mea cu ele. Și nu le-a biruit. Așa și-a murit sărmana într-un spital din Tîrnova, apărîndu-se neputincioasă de muște cu o creangă de nuc.Tot cu o creangă de nuc și-a apărat maica în plină vară,cînd a murit, părintele Irinarh, starețul mănăstirii Țigănești. Trei zile, nici o muscă nu s-a așezat pe ea.Și tot cu o creangă de copac și-au apărat părintele de muște frații Mihail și Fiodor Dostoievski pe cînd acesta își bea ceaiul sau citea la umbră în balansuar.Și nu se știe nici ei dacă le-au biruit. Oare ce a simțit și trait copilul Dostoievski  în clipele cînd era silit să-și apere părintele de muște.Mult prea probabil o adîncă umilință. Și cum se face că acestă umilință, peste ani, s-a transformat în cărțile sale într-o suferință a lumii întregi? Și poate într-o biruință.Iată taina. Și cît n-aș da ca să pun mîna pe cuiele ei.Ca să răscumpăr suferințele mamei.
                                                            * * *
Mă uit în această Duminica binefăcătoare, la șirurile de moldoveni care s-au îndreptat ,cu tot tacâmul de lautari,ca niște riuriri serpuitoare , la mitingurile chemate sa protesteze împotriva votului mixt, dar și sa-l susțină, cu voie sau fără voie ,peste întreaga tara. Și le compar fără să vreau cu alte siruri,mult mai consistente și mai pline de speranță,  care se mai scurg încă spre Mănăstirea Ciuflea ca s-o întâmpine s-au sa se roage la Icoana Făcătoare de Minuni Paramytihia , și mă cutremur. Cit vom continua să credem și să așteptăm minuni de la Domnul fără să ridicăm singuri macar un deget intru ajutorul nostru?   

PE SCURT

 Am unu,doi ,trei,patru telefoane, două mobile și două fixe, dar pe care nu le car cu mine și la care nu prea plec urechea, pentru că știu ,nu mă caută nimeni aici în Dealul Schinoasei ,doar singurătatea.Eri însă descoper pe unul din ele că totuși cineva m-a căutat. Sun:„Alo , domnule m-ai căutat?„ „Dar dumneata cine ești?” - mi se răspunde răstit. ”Sînt Ion Bradu.”- zic. ”A, tu Ioane! Asta sînt eu, Văluță. Telefonul acesta al meu cîte odată încurcă ițele.” Bine !” -zic. Si dau să închid.” Dar pentru că tot m-ai sunat, - mă oprește el, - hai să-ți spun povestea vieții mele. Vine un timp cînd ori ascultăm povestea cuiva ori o spunem pe a noastră.Așa , dintr-o dată. Iat-o , pe scurt, cît am avut răbdare s-o ascult pe altuia.Mai întîi , consăteanul meu Ion Văluță a fost un mare matemaician, doctor habilitat, o adevărată somitate pe timpurile de odinioară, prorectorul lui Rădăuțan. Apoi,  împreună cu Rădăuțan , a trecut prin furcile caudine ale regimului ,fiind învinuiți de naționalism.Ca să uite de neplăceri s-a îndrăgostit de o aspirantă, cu patruzezi de ani mai tînără. Pentru ea a lăsat tot și a călcat peste toate.Între timp au murit  frații și surorile lui. Au murit și copiii lui. Și a murit și tînăra lui soție. Curios lucru, fără de nici o boală și fără de nici o durere. Acum a rămas doar el  și soția dîntîi, bolnavă și ea sărmana, la pat„Mă duc la ea, îi fac cumpărăturile, stăm de vorbă, ore întregi.Vine momentul însă cînd ea se ridică și spune:gata, pleacă, m-am săturat de tine!” - zice el și încheie cu o mahnă cutremurătoare O poveste de viață. Despre mărire, despre dragoste, despre trădare, despre singurătate și despre iertare care uneori nici cu moatea nu vine.Da, uitasem să zic, profesorul Ion Văluță, consăteanul meu, are nouzeci de ani.Punct.
                                                  * * *
Credeam ca după ce l-au făcut americanii, după ce l-au călcat greiderile lor de mare tonaj, după ce i-au sapat canale de scurgere prin pădure sergenții din trupele lor de elită, după ce l-au netezit tavalugurile lor , drumul Tiganestilor va sta teapan, neted ca palma prin secole.   Nu este chiar așa. Iată renumitele lui gropi au apărut iarăși. Înseamnă că va da o ploaie mai mare, o iarna mai grea, o furtună și intr-o zi vom descoperi ca iarăși s-a-nchis , s-a prăbușit ,nu mai pătrunde încolo și nu mai ese de acolo nimic,  nici măcar gipul Mitropolitului. Doar o cărare știută de o bătrânică din Onești. Și Duhul Sfânt. Cu dările de la alții și către alții n-ajungem departe. E vremea sa ne dăm nouă  înșine. Semn că marii noștri erarhi și strategi mitropolitani trebuie să se grăbească cit mai este ea-n viața sa fixeze  bornele acestei cărări și poate chiar să pună umărul la restabilirea trapezei și bibliotecii , această minunată bijuterie arhitectonica care a adăpostit pe vremuri călugări de o mare credinta, cultură și probitate morală ,vorbitori de limbi europene. Altfel riscam sa nu mai ajungem niciodată la unirea credinței și la cunoștința slavei celei neapropiate a Domnului, cum spunem în pravila noastră de dimineață în fiecare zi de cum ne trezim și  spălăm pe față
                                                   * * *
  Părintele Irinarh, starețul Mănăstirii Tiganesti   ,duhovnicul și călăuza mea prin labirintele încâlcite ale vieții de azi și-a sărbătorit zilele trecute ziua de naștere. Mai să nu-l găsesc în Mănăstire. Modest și ascet în trai fuge cu bună știință de aceste manifestări care pe an ce trece devin tot faste în mijlocul clerului nostru.L-am cunoscut și l-am ales întâmplător, la un ceas de destainuire izbucnit pe neașteptate. Și m-am îngrozit. 50 de kilometri până la Țigănești. Și 50 înapoi. 100 de kilometri la fiecare sfat. Iar eu sunt omul care are nevoie de 100 de sfaturi pe zi. De atunci am vrut să -l schimb de nenumărate ori.Pe cineva mai comod  , în oraș .
Multumesc Domnului ca m-a oprit. Altfel nu aș fi înțeles niciodată că duhovnicul nu este pentru a plânge pe umărul lui la orice poticnit de picioare.Nici pentru a explica sau pune capăt suferințelor.  Duhovnicul este pentru marile, rarele rascruci ale vieții,gata sa te smintească , cum spunea mitropolitul Limasolski,   cind intri în biserică lup și eși om.
                                                * * *
Caii pot iubi uneori mai puternic decît oamenii.Tata meu a avut o iapă Malaxa care atunci cînd se-mbăta, deseori crîncen, pînă la pustiire, îl aducea cu „bidarca„ drept în prag .Și-l preda cuminte maicei mele , care-l lua la blesteme.      

CERCUL 2.JURNAL SĂPTĂMÎNAL LA EOROPA LIBRĂ

               JOI , 2 MARTIE
    În fiecare dimineață mă scol și scriu școlărește intr-un caiet gros , cu coperțile tari, ca o carte ,ce am de făcut pentru ziua curentă. Un obicei absurd, încă din tinerețe , pentru că  puține din inscripțiile mele devin fapte de viață.Dacă aș aduna toate caietele pe care le-am împlut în viața mea, toate inscripțiile și intențiile, ar fi trebuit să ridic potrivit lor un munte aici în Dealul Schinoasei sau undeva aiurea, într-un pustiu. Așa însă doar o brumă de lucruri s-a ales din zbuciumul meu, nici tu carieră, nici tu literatură, cîteva nuvele, nimic mai mult.Demult , pe cind lucram la vechea "Cultură " , marele Zenon Reaboșapca, primul judecător al texttelor mele literare, vazindu-ma într-o zi trudind la aceste inscripții mi-a zis filozofic:"Știi ce înseamnă asta? Niște muci! " A vorbit de parc-ar fi fost un proroc. Dacă viața mea sau oricare alta viață din țara aceasta e niște muci, constat eu astăzi , notîndu-mi orele de scris, de lectură, de rugăciune , etc .., atunci de ce le fac eu oare, la ce bun acestă țară? Sînt întrebări fără răspuns, o rațiune a iraționalului, sensurile căreia le prind doar pe multpătimitul meu traseu, care iată iarăși e plin cu haite de cîini.Cît n-am luptat eu cu aceste haite sălbatice.Cu primării, cu primari demagogi, de pe sector și din centru, cu cîte metode, totul în deșert.Pînă cînd n-am tăiat însă, din brațul vișinului , cu sînge, de parcă aș fi tăiat din trupul meu, un toiag pe măsura palmei și brațului meu, n-am putut să scap de ele.Astăzi acest toiag este nu doar armă pentru cîini, ci și păstor de gînduri, a unui sens ascuns al cercului care m-a adus iată pînă în curtea liceului. Cu Dodon e clar, î-mi zic ,vazind-o pe Vera cum strânge mută chiștoacele de prin unghere și colțuri întunecoase.  Dar Maia ,mila noastră, ce face? Se vede pe undeva? E mută și ea? Era o întrebare pentru mine , dar și pentru Mișa Ghimpu , din vârful cireșilor mei, pe care ,după Iura Roșca și  până  la Maia ,l-am  votat neîncetat.Ce face , așteaptă o nouă roadă? L-a prins pe Șor sau a vândut pupăza și el? Iarmarocul e mare, greu te descurci. Întors acasă am lucrat toată ziua. În toamnă trebuie să închid coperțile la cartea care lucrez, timpul nu mai rabdă. Ca un făcut, ea ese iarăși și iarăși dintre coperți, revărsîndu-se parcă , mi-i frică să zic, într-o pînză mai largă.Nu cred că va fi un roman.Sînt totuși un nuvelist. Pe amurgite, apar iarăși haitele și hamaie cu voci amorțite și flămânde pe sub ferestre. Și de fiecare dată am sentimentul că Rem e sub geam. Cit a trecut de cînd a pierit? Un an și ceva. Prezența lui însă e atotstapinitoare și suverană aici in Dealul Schinoasei. Lătratul sau,neclintit de nimeni, precum singurătatea mea, umple tot Universul.
                                                               * * *
                                                   VINERI  ,3 MARTIE
  De ani de zile mi-am făcut obiceiul să citesc dimineața cîte o pagină din Dostoievski.Îmi place mai ales "Amintiri din casa morților,care este de fapt o carte cu o serie de portrete . Iată bunăoară Achim Achimici , care îl ajută să se adapteze la primele zile de ocnă. Îi coase salteaua. Îl învăță cum sa-și scoată haina, având lanțul pe picioare.Ii prepară ceaiul.  Pe zeci de pagini descrie el meticulozitatea și ascultarea desăvârșită a acestui personaj fără de care supraviețuirea sa ar fi fost imposibilă. Și la un moment dat  punctează neasteptat:"O singură dată în viață încercase să facă așa cum îl tăiase capul și nimerise la ocnă."Acesta este Dostoievski. Pentru care ocna  ar putea sa însemne nu neapărat o lume criminală ,ci un simplu păcat. Adică viata.E soare. Și aș vrea să spun de dimineață ceva frumos umanității după această pagină din Dostoievski. De exemplu , să ridice toate cărțile care le-a scris vreodată pe lună ,într-o bibliotecă pentru posteritate, precum spunea Saramago .Iar sie să-și lase doar Biblia și suferințele. Așa cum i s-a întâmplat lui Dostoievski la ocnă. Și să înceapă să construiască o lume nouă din suferință și evanghelie.Tot astăzi e ziua cînd am reușit să-mi duc cercul plimbărilor de primăvară și iarnă pînă la capătȘi nu doar să-l trec, dar și să găsesc niște sensuri care transced de la o zi către alta.Să trăiesc o viață și să reușesc să scriu o carte pînă la capăt.Să iubesc un om, măcar unul, pe lumea asta.Tot pînă la capăt. Cu jertfă. Așa că seara cînd nepotul a venit  cu mașina nouță și mi-a zis că poate să-mi cumpere un baston fain, ca la europeni, am zis:„Nu!” Nu-l schimb nici pe unul de aur.Cîrja tatei, dar de papt toiagul meu.Și mușcatele mamei pe floarea cărora iată aplecîndu-mă descopăr la geam buburuza pierdută în pragul casei din Dealul Schinoasei și al copilăriei mele îndepărtate.Cu ea în palme mă așez și-i scriu o felicitare cu prilejul zilei de naștere cumnatei mele.”Draga Lena, știu că e frig. Știu că e multa singurătate în casă ceea a ta de la marginile Botanicii.Stiu ca nu mai croșetezi, ai abandonat o îndeletnicire care te-a salvat timp îndelungat. Știu că sint zile când nici măcar florile nu ai  puteri sa le uzi. Dar nu înceta să visezi la primăvară. Nu înceta să crezi că va veni o zi când te vei reuni cu copiii plecati in Canada.Cine știe poate ca atunci ,când peste un timp îi vei strânge în brațe, intr-o primăvară , iți vei da seama ca doar azi cind ai visat ai fost fericita. La multi ani.” Este o scrisoare de fapt care mi-am scris-o mie.Tocmai cînd m-a sunat Ana, din Londra:”Tata, la mine totu-i OK!„          
                                                               

                                                               

CERCUL. JURNAL SĂPTĂMÎNAL.RADIO EUROPA LIBERĂ.

 LUNI
 O zi cu soare astăzi în Dealul Schinoasei, cu cer absolut curat, de un albastru năucitor.  Dimineață devreme, privită de la balcon, Valea Grecului plutea într-o ciață abea perceptibilă, copacii, cărările, viea, drumul șerpuitor, căsuța de vacanță, stejarul măreț de lîngă ea, prefigurîndu-se ca într-un tablou de Van Gogh. Acum , după ce soarele s-a ridicat și împresurările de ceață s-au împrăștiat, totul se vede ca-n palmă.Acolo devale si aici , în ogradă la mine, firea se scaldă desăvîrșită în lumină. Acum pictorul e cu totul altul, e Domnul. Și-i nemăsurat de mare, pînă în cele mai mici, infinitezimale detalii. Am ieșit afară, la plimbarea mea matinală din împrejurimile casei și de pe prag, am măsurat pentru prima dată anul acesta cu privirea sub tălpi,dar și în depărtare, pe zare traseul meu de primăvară și vară. A fulgerat ca un vis. Mai întîi ,vișinul de la care încep minunatele mele plimbări de vară, partea mea esențială de viață.De parcă s-ar fi desprins dintr-un fuior urmînd pentru început strada Schinoasa Nouă, căptușită cu case de două etaje, proaspăt ridicate de noua boierime moldovenească. Apoi stadionul , blocurile jerpelite cu multe etaje, ca o amintire a timpurilor de odinioară. Cît de puțin își dorea atunci omul.Două odăițe la etajul nouă, veșnic inundate de vecini, cu geamul spre vacarmul celei mai aglomerate șosele din Chișinău .Atîta m-a făcut fericit, pe mine și pe milioane de oameni. Mai departe liceul „Nicolae Sulac”.Alături de liceu Vila Verde.Și mai departe Valea Grecului. Apoi iarăși vișinul din celălalt capăt, dinspre Valea Grecului. Un cerc de 10-15 kilometri pe care de fiecare dată ,cînd îl reiau, după lungile pauze de iarnă, mă ridic către vișin și-ntreb ca în rugăciunea ceea nocturnă: „Iată Doamne, drumul îl am în în față și cumpăna îmi stă înainte .Îl voi mai trece oare încă odată, vișine al meu?„ N-am reușit să-mi adun gîndurile însă și am lunecat, mai să calc   pe o buburuză.De unde s-a luat pe treapta cea mai de jos a pragului, din care crăpătură a pămîntului, de sub care coajă a vișinului, unde și încotro a pornit atît de devreme și atît de grăbit? E greu de spus. Dar am văzut-o și înfiorat am renunțat.M-am întors în casă și-am trudit, cu traseul în minte, toată ziua la masa de scris. De fapt , în pat căci patul pentru mine , cu problemele de spinare care le am, este și masă de scris. Și loc de dormit.Și loc de plîns.Și loc de sperat.
                                                                   * * *
                                                                 MARȚI
  Astăzi de dimineață mi-am scos toiagul, dintr-o firidă a porții unde a stat ascuns toată iarna, și echipat cu o scurtă călduroasă, cu ghete sportive am pornit iarăși ferm decis să cuceresc traseul de primăvară pe o vîntoaică aprigă de început de martie.Cînd la poartă: cine credeți că mi-a ieșit în cale? Iarăși buburuza.Exact sub tălpile mele.M-am oprit cu mîna pe clanța porții și am urmărit-o fascinat, vreme îndelungată, cum luptă cu vîntul, cu aripioarele ei ba larg desfăcute spre infinit, ba strînse nehotărît, parcă într-o cumențenie a pămîntului. La început am vrut s-o iau în palme și s-o admir. Apoi să o duc în casă, la cald. Apoi să o mut de sub picioare undeva în grădină,înapoi pe vișin, printre ierburi. Sau să o pun pe pervaz. Pînă la urmă însă m-am răzgîndit.Cine știe unde e puterea și unde e viața adevărată pe lumea aceasta, în mînele cui? Vîntul suflă unde voiește , spune evanghelistul, și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce. Eu deocamdată sînt stăpîn în lumea aceasta de azi decît doar pe un trup păcătos și o neputincioasă voință , care iată, frîmîntată, cearcă încă odată să pună începutul unui traseu pe care îl parcurg de ani de zile și care de fiecare dată mi se deschide cu nou sens. A unui nou post .A unui sens care mereu îmi scapă în viață, potipit printre deznădejdile ei.A fost fost Rem, cu viața lui scurtă. Afost Ana, care a plecat fascinată de Londra.Acum ce-a mai rămas.O buburuză întîmplătoare. Așa că am pășit peste ea și m-am îndreptat la plimbare. Doamne cîte posturi n-am început eu în călătoria mea pe pămînt și pe toate le-am prăvălit, ca pe niște mari examene ale vieții. Și toate din cauza pacatelor și patimilor.Iată doar cîteva pe care le-am contabilizat pe parcursul plimbării.În primul rînd orgoliul. Atîtea lucruri minunate am pierdut din cauza orgoliuluilui, carieră, prieteni, totul. Apoi mînia, invidia, lenea. Așa că le-am luat de coarne, toate cîteși le am și le-am înhămat la arat, pe toată ziua, cu disciplina țăranului. La masa de scris.La spălatul de blide. La rugăciune. Astfel încît seara ,cu inima plină,  m-am întors peste geam și am zis:„Binecuvîntează, vișine al meu! Astăzi am făcut traseul pînă la stadion. Mîine mai fac un segment și poate că...” Dar în loc de răspuns, de ușurarea păcatelor vișinul s-a cutremurat și îndepărtîndu-se de geam a tăcut.De fapt, el a vorbit într-o limbă în care cea mai mare virtute a postului înseamnă tăcerea. Și puterea de a păși peste o buburuză, atent și cu teamă, lăsînd-o în drumul ei etern către taină.  
                                                                   * * *
                                                               MIERCURI
  Azi o vreme posomorîtă. O cu totul altă zi decît cea de eri, cu cer plumburiu și umezeală atoatecuprinzătoare, care se strecoră pretudindeni, pătrunde deznădăjduitor pînă la oase. Îmi spun rugăciunile și mă uit peste geam. Vișinul e posomorît și el, solidar cu mine. Parcă mai eiri am poposit în mahalaua aceasta de margine a Schinoasei cu un puiet de vișin de la tata subsuoară. Am cuprins cu vederea împrejurimile minunate , am făcut o groapă și l-am plantat, ridicînd și un gărducean în jurul lui, nu cumva cineva să pună ochiul pe locul meu. Cît de mare însă și vînjos a crescut de atunci, cu brațe și vîrf suveran peste întreaga Schinoasă.Este unicul meu sprijin la greutăți pe lumea aceasta. Deși astăzi la auzul noilor atentate din Londra s-a cutremurat și el. Ana, nu sună, tace. De ce oare? O zdreanță albă de zăpadă, asemenea unei rufării spălată și scăpată, uitată pe jos, mijește sub poalele lui. E tot ce a mai rămas din arțăgoasa iarnă a anului 2017 în Dealul Schinoasei, din codurile galbene prognozate de meteorologi. Ca un steag de capitulare al iernii în fața primăverii neașteptate, tumultoase, cu miriade de muguri în pletele vișinului, dar și ca o ultimă șansă a iernii, care se poate întoarce și lovi mortal în  orice clipă. Controversată această lună a anului. În martie a murit tatăl meu și tot în martie s-a născut Veronica.Răul și binele , moartea și viața se luptă la hotarele ei. E înseși creația.Cuvîntul între tăcere și vorbire, duhul pe care, așezat la computer , cu ceaiul matinal în față, încerc să-l prind din imensitățile ecranului.Și tocmai, cînd părea că l-am prins , mă pomenesc deodată cu un sunet strident de sonerie.Pe cine oare îl poartă drumurile atît de devreme? E Vitalie, nepotul meu de la sora mai mare, care a pornit pe mînecate să ne repare mașina.„Nanu Nelu, cîrja ceia de la poartă îi a matale?”- întră el plin de suflet pe ușă. „Care cîrjă?” - tresar eu. ”Bățul cela sprijinit de gard ? De parcă-i bastonul bunelului, copia. Tucma m-o strîns la inimă.Noi îl ascundem și el îl căuta sărmanul. Nu știem ce înseamnă asta.” A spus, a luat mașina și s-a topit.Iar eu toată ziua cu gîndurile la cîrja lui tata.Cum a apărut la poarta mea? Sigur că este toiagul meu pe care ieri, după plimbare, porăindu-mă cu lădița poștală, l-am uitat lîngă poartă. De unde însă această potrivire cu bățul lui tata? Cînd? Să fie oare aceiași palmă modelatoare întipărită din jenerație în jenerație ,de mii de ani , pe capătul noduros al lui? Cum? De către cine?
                                                 

PLÎNSETUL BĂRBAȚILOR

   Primăverile nevasta cumpără de la florării o sumedenie de vazoane  cu flori.Petunii, mușcate pe care le expune afară, pe balcoane pentru frumusețea ochiului.Toamna le strînge și le bagă în beci, la iernat, unde de obicei toate pier.Anul acesta le-am luat la mine pe geam, cum făcea mama. Și le-am salvat, au slobozit boboci, gata să-nflorească asupra primăverii. Am așteptat. După cea roșie , am adastat-o pe cea albă. Toate zilele și nopțile acestea am stat cu ochii pe ea. Am privegheat.S-o prind când  se deschide.Ca o recompensă pentru grija pe care i-am purtat-o în iarnă.  Degeaba.Doar o clipă am ațipit și atunci s-a deschis pe-ntuneric.  Iubirea la mușcate , ca și la oameni, e taină .Probabil , de asta există mărturisirea unde iubirea și păcatul se-ntilnesc dimpreună.
                                                                       * * *
Astăzi emoțiile sunt tari. Dau peste maluri. Am imprimat Jurnalul Saptaminal la Europa Liberă. Am văzut oameni care nu i-am văzut de o viață.Femei peste care au trecut vinturile aspre ale vietii și care, uimitor,  nu le-au  frint,au rămas cu aceiași capacitate de a iubi viata. Și Mihaela Perciun .Si Valentina Ursu, care ieri într-o emisiune de autor cu locuitori din nordul Moldovei afirma:"Pentru prima dată am văzut mai mulți bărbați care plâng. " Este o frază memorabila ,cit un roman, la care astăzi ,iată  , cind mă  fotografia  din toate unghiurile am adăugat și plânsetul meu.
                                                                      * * *
Ninge peste Schinoasa, cu o ultimă ninsoare, cu floare de vișin, ca o esență a iubirii.
                                                                      * * *
 Halla.Pâine evreiască. Asta a copt nevasta astăzi. Evreii pe lingă număratul banilor au și niște aptitudini culinare superbe.Lucruri pe care le-a deprins de la ei admirabil. Laudă ei din toată inima pe facebook.
                                                                       * * *
Am niște visuri emblematice de iarnă neterminate.Care se prăbușesc și mă trezesc. Printre ele unul în care tata încălecat pe un armăsar sur ,cit o avere, adus de la Fetești, unde pentru insamintarea iepelor a pus casa în gaj, ese la plimbare și pierde în galop pălăria , iar eu o culeg de pe jos și aștept  cu inima frântă că se prăvale și el la pământ. Nu s-a prăvălit. Era tare.Asta atunci demult,in viață,cind grajdul era plin cu iepe. Dar iată că acum  îi string diminețile in palme pălăria botita și intreb: este posibil oare ,d-le Jung,ca un vis, cind grajdul acela nu mai este, s-a pustiit, a rămas fără iepe, să-l dea jos pe un om de pe coama?
                                                                      * * *
 Nu beau in general. Iar acum nici ficatul nu-mi prea permite. Așa că  ani întregi nu pun în gură nici o picătură de alcool.  Doctorul Groza îmi zice:"Ion, bea, dacă ai pofta bea, este chiar folositor din când în când."L-am ascultat si-am băut.Doamne, ce deliciu. M-am topit și unit cu cerul. Iată ce înseamnă asceza , adevărata măsură a băuturii și iubirii.Si nu doar. Stoicii, dar și sfinții părinți știeau acest lucru.
                                                                      * * *
Scara care leagă biroul meu de bucătărie și de tindă este nervul casei.Într-o anumită măsură, mai ales iarna, chiar viața mea. Pe zi o urc de sute de ori. Ca sa mănânc, să  beau un ceai, să deschid ușa la oaspeții nepoftiți și  încasatorii de taxe. Sa găsesc un cuvânt potrivit la textele mele. Sa leg o zi de alta. Tinăr fiind, parca zburam pe ea. Acum, după ce-au plecat copii, îi număr treptele. Și știți ce-am descoperit o zi are șaisprezece, iar alta șaptesprezece trepte.  Depinde  cu ce picior m-am sculat ?Ce e cu aceasta treptată,in plus sau în minus, mă  întreb? De ce? Când? Care? Și există oare? Iata asa o numărătoare.Zilnic.Si fără de spor.  Este o întrebare vitală, de Nobel , pe care intr-o zi ajungem sa ne-o punem fiecare  și la care puțini se încumetă săgăsească un răspuns.

                                                       

CANA DE LUT

Atîta știm. Două Boboteze. Două revelioane. Două Crăciunuri. Ca un semn al duplicități. Al stricăciunii nostre morale. Face impresia că trăim mai mult după înstincte decît după lege. Asta este fraților și surorilor viața ,ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, linu-i lin si deodată se produce minunea.Dacă ăți ști cîtă iubire netrăită este încă în mine. Și-n voi.Dar mai cu seamă în pruncul care abea s-a născut. Vă mulțumesc! Crăciun fericit la toți! de altă parte, care alt prilej pentru redescoperirea bucuriilor esențială ale copilăriei care ne ajută  să învingem păcatul și moartea. Așadar care bucurie? Sau mai degrabă: ce ? Colindele celea  pe care prindeam a le învăța cu mult înaintea   sărbătorilor și pe care , ajunși la geamul bunicilor , le uitam .Atîta rămînea în memoria noastră doar un cuvînt ,- linu-i lin și iarăși lin -  pe care-l repetam  fără istov , pînă ieșea bunica și ne împlea străistuțele cu mere ,nuci  și bomboane , strecurîndu-ne  și cîte o rublă ,două . Pe atunci o rublă însemna o mare avere  și ce nemărginită era bucuria cînd descopeream în șumuiagul de ruble din buzunare și cîte o bancnotă. Oare cine ne-a dat-o, ne tot  întrebam, cine ne iubește mai mult: mătușa Chița, unchiul Toader,  ghea Vanea sau  totuși nanu Ile? Cineva ne iubea mai mult și acela  era doar unu. Unul singur și desăvîrșit. Sau poate nămeții aceea cît casa pe care îi traversam necontenit, ca  niște mari călători, și de sub care răzbăteau ici și colo doar hogeagurile , cu șuvițe de fum care scrieau sus pe cer o caligrafie minunată.Oare ce mesaj și pentru cine? Sau focul din vatră la care ne adunam cu toții, ca într-o oglindă a veșniciei, cu chipuri dintr-o altă lume, trecută sau viitoare, aceiași de fericiți, numărînd trofeele și mereu înghețați, uzi pînă la piele. Sau sacrificarea porcului. Venea bunelul , alegea cuțitul potrivit ,slobozea porcul, o namilă cît muntele,îl prindea de  picior și  dintr-o lovitură direct în inimă  îl amuțea.Ce forță avea acest om. Ce cuvînt de stăpînire a lumii.Toți se temeau de el,dar mai ales noi copiii, care dacă se întîmpla să-l supărăm cumva ,gata nu mai apucam să gustăm din bunătățile porcului. Ne gonea ca pe o ciumă.Stăteam deoparte cu inimile strînse  și tăceam mîlc.Pînă cînd la un moment  dat îl auzeam că tună: „Haide, călăriți-l!” Îl încălecam , îl goneam ca pe un cal sadea și abea după aceia ne oferea  darurile Crăciunului: coada și urechile pîrlite ale porcului.  Doamne ce deliciu. Și totuși nu ele erau bucuria cea mare.Cutremurul Crăciunului  era o  cană pe care   bunelul  o împlea  din sîngele scurs de la animalul tăiat și curățat. Lung o inea deasupra capului. Ca pe un trofeu .După care  slobozea un chiot gutural, nedeslușit, și-o golea dintr-o sorbitură, urmînd ca picătura de la fund s-o ofere cu infinită blîndețe copiilor: ”Luați și gustați!„  Fugeam și ne ascundeam de el în acea ca nebunii. Prin toate vizuinile .Într-o iarnă  însă ca aceasta, venită pe neașteptate , am lunecat și m-a prins.„Haide bea, sălbatecule!„ - s-a aplecat el peste mine. Am băut cu gîndul că mor, mă cufund în întuneric. Dar am descis ochii și ce mare mi-a fost mirarea cînd am descoperit soarele pe umerii bunelului. Și bunătatea pe față. Din clipa aceea cana de lut din mîna bunelului m-a atras irezistibil. Ani întregi , întrega mea copilărie și adolescență, am gustat  din acel lichid rubiniu, aproape aburind , cu gust de cireașă amară .Timp îndelungat m-am întrebat: care e rostul și sensul acestui ritual unic și sălbatec, pe care nu l-am mai întîlnit la nimeni pînă atunci și care , cuprinzîndu-mă de la un Crăciun la altul mă făcea tot mai liber și mai descătușat?  Mai aproape de bunel. Oare nu cumva viața adevărată?  Acel mare  joc în care dacă ai curajul și demnitatea să întri orice frică dispare subit, nu mai ieși decît liber deplin sau  mort. Alt răspuns n-am găsit  Poate deaceera într-un Crăciun asemănător cu cel din anul acesta  porcul în loc să se lase biruit s-a răzvrătit și l-a zvîrlit mortal la pămînt. Lucru pe care l-am plîns și regretat amar. De atunci un nor cenușiu s-a așezat peste viața mea .Pe care nu-l mai destramă nimic.Poate doar vișinul . Poate doar vacanțele scurte ale Anei. Și un colind arhaic, - linu-i lin și iară lin-  pentru pruncul din Betleem , care-mi amintește că dincolo de falsul  sărbătorilor și vieții de acum există și o altă viață, un joc măreț cu o cană de lut și libertate deplină, taina căreia bunelul a luat-n mormînt, înaine ca eu să o aflu.
                                                                * * *
Am publicat aici o fotografie , dragă sufletului, cu  un scurt comentariu:„ Ana. În pelerinaj la Buda. Respinsă de taină.” Gheorghe Bobînă, cărturarul și prietenul meu, a reacționat , prompt după lege:„Ion,  Buda este un sat din județul Orhei. Marele trezit este Buddha.” Bancul e vechi. Reflexul meu însă  nou: „Frate Gheorghe ,iertare! Eu deocamdată nu m-am descurcat cu Isus. Este cea mai chinuitoare problemă a mea: ba Îl  am cîștigat , ba nu-L am. Cînd ajung la Buddha cel autentic, ca să-l trezesc, îl articulez cu „h” mumaidecît.
                                                                 * * *
După publicarea enigmatecelor imagini viberdin Paris, Frosica , buna mea colega de la Donduseni , coboritoare din celebra școală de frantuzoaice a Teofilovnei, ma intreaba:"Nelu, ești și tu acolo? " Raspund: " Nu, Frosica! " Dar pretutindeni, adaug ca sa fiu înțeles de toti,  unde calcă copiii mei fericiti,  în călătorii de vacanta sau interes de serviciu, Paris, sau Atena, sau Peru este și prezenta mea nevăzută.

CARE-I PRIBEAGUL?

  Recunosc , papa Francisc m-a cucerit încă de la primele sale mesaje  de pontificat, urmînd mai departe să-mi dea nenumărate prilejuri de bucurie duhovnicească pe care n-ar strica uneori să le am și de la ierarhii mei de acasă. Mai ales prin atașamentul Pontifului pentru lumea săracă. Prin îndemnul  lui către cardinali de a duce o viață austeră, conformă Scripturii . Simplu în purtări, ascet în trai, econom în vorbire iată că mă încîntă încă odată.  Ați văzut?  Ați auzit? Tot internetul s-a înferbîntat. Un moldovean pribeag , alături de patru iatalieni, doi romîni și un peruan au fost învitați de către octogenarul  Pontific la o modestă masă de sărbătoare oferită cu prilejul zilei sale de naștere , dinaintea sărbătorilor de Crăciun .Cum, mă întreb?  Atîta elită de pe aici din Moldova, de la omul politic și pînă la cel de cultură,  și-a dorit, pentru laude, o închinare măcar de o clipă la Înaltul Scaun. Atîtea nenorociri  s-au scurs pe aceste pămînturi, de veacuri. Atîtea cataclizme sociale. Am ars în iad. Și nimic. Nimeni n-a văzut și nimeni n-a auzit. De parc-am fi fost în afara istoriei. A trebuit într-o zi să strîngem capetele tuturor suferințelor noastre trecute,  prezente și viitoare, pe care să le ducem la   capetele altor suferințe , în îndepărtata Italie, să le legăm acolo apoi de  firul nădejdei celor de nădejde aflat în mîna Fecioarei ca să fim mijlociți. Și ușile milosteniei s-au deschis.Mă uit , pe internet, la cei opt bîntuiți, la cei  opt fericiți și mă întreb: cine e moldoveanul ? Care-i pribeagul?  Nu știu. Dar stau liniștit de acum înainte săntem parte din chinul cel dulce, chinul cel groaznic , mîntuitor,al lui Isus.  Putem zice , fiecare, deopotrivă cu Apostolul Pavel:”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos,  prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Galat.6, 14) Ca să ajungem cumva, vorba lui Noica monahul, măcar la porțile Raiului.

                                                                 ***
Nu v-am spus, dar vișinul meu din Dealul Schinoasei are calitatea  de a vorbi nu doar cu mine. Vorbește cu oricine .Asculta pe tot omul.De parcă s-ar asculta pe sine. La bucurii, dar mai cu seamă la mîhniri și nevoi este deajuns să te unești deplin cu propria deznădejde și într-o clipă ești sub ramul lui.În mila și la judecata lui. Fără skype.  Fără telefon. Fără facebook. Doar cu gîndul. Și astăzi cine nu vrea să scape de gînduri? Și de-ntuneric. Uneori am impresia că diminețile , pe mînecate, sub geamul meu din Dealul Schinoasei, se află adunată o lume întreaga .  Mai multă decît la chilia unui călugăr ascet de pe muntele Atos. De la Atlantic și pînă la Urali.  Președinți. Șefi de state. Cerșetori. Campioni. Muncitori.Țărani. Tîrfe. Stău și așteaptă, cu piatra sub cap și cerul deasupra, luminata și sfînta zi a unuia născut vișinului din Dealul Schnoasei:”Doamne, poate că măcar azi!„  ” Frate vișine , - îl văd mai dăunăzi  în convoi, pe deținuții din Pruncul, frații lui Dostoievski , cum strigă, -  ajută-ne!” ”Spuneți!„ -  zice vișinul prin vijelie.”Păi, am pierdut darul vorbirii, - zic ei - atîta știm doar :„Doamne, șini fași și șini șădi?„ De dimineață și pînă seara. Carcera și administrația ne termină pe toți. „ Vișinul tace, îngîndurat, apoi ridică ramul  și zice: „Se mai întîmplă. În pustie și penitenciare omul are nevoie de rugăciune neîncetată. Uneori aproape fără cuvinte.,,,”După care  vijelia îi rupe cuvintele din ram și  peste Dealul Schinoasei se așează prima zîpadă. Și deplina tăcere. Ca o rugăciune și faptă desăvîrșită , care nu poate fi nici încarcerată, nici pedepsită.
                                                                 ***
Asta este viața pe acest petec de pămînt: - numit Basarabia ,apoi Republica Sovietcă Socialistă Moldovenească, apoi republica Moldova -  ne-am fărămițat și ne-am împrăștiat  ca după un mare cutremur, ne-am urît și ne-am trădat, ca după o  cruntă decepție, fără de nici un dram de speranță că ne mai adună cineva sau ceva împreună.Statul acesta pe care l-am visat ca pe ilbertate a devenit o robie. Și iată că vine un colind, vechi de cînd lumea, -”Linu-i  Lin..„ -  pe care l-am pus pe facebook după lectura unui ”Cîntec de leagăn pentru lumină”, o nouă creație de Ion Druță, exact în ajun de Crăciun ,  si deodată se produce minunea. Sute de laicuri care habar n-au de acest poem. Cîtă iubire netrăită există totuși încă în inimile noastre..Dar mai cu seamă în inima pruncului din Betleem care ne-a adunat și dezrobit.Măcar pe o clipă.                                                    
                   

UNA CU CERUL

Mi-am pus poruncă: dimineața pe mînecate și seara înainte de somn doar rugăciunea. Mi-am zis, asemenea părintelui Serghie: „Rugăciunea să-ți fie lege necălcată! Ori te rogi ori nu te rogi, într-adevăr. E vorba aici de viața și de moarte. Că nu respiri după cum ți-e voia. Nu întrebi: la ce bun să respir? De ce respir eu oare? Atîta știi: mor de nu respir ! Așa e și rugăciunea.„ Și iată că iarăși am încălcat. Iarăși am privit pînă la miezul nopții ” Fabrica„. Iarăși mă trezesc dimineață cu capul ca un Vezuviu. Cu tot studioul ”Fabricii„ la mine în chilie. Cu Petru Bogatu, cu Cristian Tabără, cu o legiune de analițti etc., etc... Stau și se ceartă: face oare să întocmim  o ”Carte neagră a ziariștilor„?  Cu tărăboi te culci cu tărăboi te scoli. Ce pot să spun cu privire la ”Cartea neară„ ca să scap de tărăboi ? Sigur că nu ! E aberant, e mortal. Cine se poate decide astăzi la o asemenea nebunie?  Cine poate să judece lumea? Poate doar cel care este desăvîrșit și nu se poate înșela, spune Serafim Ciceagov, un sfînt din închsorile enchevediste ale rușilor. Cel care pe toate le știe  și, în principal , știe probabil că omul acționează nu după împrejurările ce se stabilesc în jurul lui ci după voia și patimele sale. Azi fiecare se poate bizui doar pe sine, pe propria lui conștiinșă. Cum zice și Petru Bogatu. citîndu-l pe Kant:„ Legea morală în mine și cerul înstelat deasupra.”  Prfect. Problema este doar să ne facem una cu cerul.Altfel această lege devine un cui prin care scrigelăm  în loc de vecie un singur cuvînt: „H..!„ Atît. Așa cum fac ”turiștii„ estici aici ,pe edificiile noastre  publice, sau departe, în Kenisberg ,pe piatra de mormînt a filozofului.
                                        
                                                         * * *
  Demult n-am  ieșit la plimbare. Din ziua alegerilor. Am stat în casa, cu toate singurătățile mele , toate cărțile mele  și am căutat un gînd , dar n-am găsit nimic. Totul e gol în căpățîna mea. Totul e la pămînt. Dar mă așteaptă Vera ,acolo sus în Dealul Schinoasei, cu cărările măturate lună, mă așteaptă  vișinul cu suluri de frunze împrăștiate în cale .Mă așteaptă Ana la Londra, măcar cu un sunet.  Iată mă îmbrac și es. Dați-mi un gînd cît nu-i tîrziu.Ceva deștept , nemaipomenit de deștept. Să recunosc că sînt un prost și uitîndu-mă în ochii acestor prieteni ai mei să pricep că viața abea începe . Atunci cînd se pare că totul este pierdut.
                                                         * * *
Vasile Năstase se alarma mai dăunăzi  într-o postare pe facebook că ne sînt ascultate telefoanele. Foarte bine , telefonul, facebookul, internetul pentru aceasta au și fost inventate, să ni se citească pînă și gîndurile.Va veni o zi cînd nu ne va asculta nimeni. Și atunci   ce  vom zice, noi care avem gînduri și cei care nu ne mai ascultă:„Că spre tine Doamne am nădăjduit, tu vei auzi Doamne Dumnezeul meu!„  Vom putea oare? Vom avea puterea și credința de acum două mii de ani a Prorocului ? Ca să ne cîntăm cîntarea la porțile Ierusalimului?
                                                        * * *
Azi și alaltăieri și toamna aceasta. printre căderile de frunze,ca niște uriașe talazuri care cobor din infinit, văd numai copaci tăîați. Numai copaci care plîng .Doar răni adînci pe pămînt. Vecinul meu  a tăiat trei nuci bătrîni și și-a lărgit ograda.  Altcineva, la Orhei mi se pare , pe un deal, ca să  se răzbune pe stăpîn   a zdrobit  cu toporul o livadă de nuci tineri și a pus foc pe o casă  de vacanță. Aici prin oraș geniul rău al primarului doboară copacii , de la un capăt în altul , ca într-un holocaust. Dincolo în Romînia sînt  dezgoliți munții, cu tot cu tot cu păduri și cu cuiburi de vulturi . Oameni buni, primari și mai puțin  primari, stăpîni ai acestui pămînt, dați-vă sama ce faceți.  Va  veni o zi cînd veți rămîne , ca mine, decît doar numai cu un vîșin la geam și înțelege că e un mare noroc pentru om ca să aibă la geam măcar un pom, că omul e ca și pomul și ceea ce faceți  este o mare crimă. Ca și cum v-ați ucide frații, care vă bat în geam. Drept care real , pentru o gură de aer, ar trebui să cădeți și să vă cereți iertare, încă de pe acum, și să vă tîrîtți  ca nițte rîme  în țărîne pentru un loc cît de mic aici pe pămînt.
                                                       
          
    

UN VIS AMORȚIT

Este în asest peizaj autumnal , de o profundă tristețe , acolo în colț, un detaliu pe care atunci cînd l-am prins în obiectiv  din împrejurimile  Schnoasei  nu l-am observat. O vilă acoperită cu oloaane roșii.. Un castel părăsit în sălbăticii, care  se desprinde dintre cărările încîlcite, dintre desișurile de nepătruns ale  pădurilor, dintre  cețurile  abea sesizabile, dintre dealurile pleșuvite și văile ușor înverzite , din stingerea aceasta  ireversibilă și învingătoare de toate   și dă să vorbească. Să caute  un sens. Așa precum  diintr-o viață trecută de om se ridică și începe la un moment dat să vorbească un om pe care la timpul lui nici măcar nu l-ai observat.Nici nu l-ai cunoscut. Sau o întîmplare. Sau o frică. Sau un vis. Sau o revelație. Sau o casă cu oloane roșii pe care o vezi prima dată, dar în care  simți că este ascunsă întreaga ta viață  și pentru care ești gata să le lași pe toate și s-o cauți pînă la capătul lumii , ca s-o  găsești , s-o cunoști, s-o trăiești , să te ascunzi în ea , ca într-un vis amorțit, și  s-o povestești lumii  cu toate cele neîntîmplate.  Mai adevărate poate decît  cele întîmplate.
                                                                    * * *
Ziceam că nu deschid azi internetul.Este o zi atît de frumoasă.Ca o galbenă gutuie. Și vișinul atît de  feciorelnic s-a dezgolit, cu straturi grele de frunze la talpă, ca niște mari împliniri ale lumii. Dar am deschis. Și iată prin vraful acesta de frunze , învelit în lumină și purpură , s-a mai dus încă unu. După Tarlapan. După Belicov. Iată a murit și Haralambie Moraru. Dragă Haralambie , dacă mai auzi ceva,  nu știu să fi iubit cineva literatura pe lumea asta mai mult decît tine,  poate mai mult decît pe sine, poate mai mult  decît viața. N-am să uit niciodată cum pe coridoarele  „Tinerimii” mă strigai de departe:„ Avigius!„ Mă ierți Haralambie. În ultimul timp m-am gîndid des la tine.Știeam că iești singur.De mii de ori mai singur ca mine. Știim că ți-e greu. De un milion de ori mai greu decît mie. Ziceam c-o să prind o zi ca să mă duc la tine, la vilele din satul scriitorilor.N-am mai prins ziua aceea. Și n-am s-o prind niciodată. Mă ierți . Rămîn cu o datorie, cu o întorsătură de destin,  care n-o să ți-o-ntorc niciodată. Vrafuri enorme de frunze te-au acoperit in clipa aceasta, ca niște file nescrise de roman. Iar vișinul meu dezgolit îți șoptește de aici de departe  din Schinoasa:”N-ai frică! Moartea e tragică.Nimic tragic însă nu este în ea!„ Aș vrea să cred că este anume așa. Că învelit în mantia toamnei urci fericit spre tărîmul luminii. Pentru că un alt scriitor mai singur și mai teribil de nefericit în încercarea de a descoperi și tălmăci tainele omului decît tine nu știu dacă a fostt în ultimul timp aici pe pămînt.
                                                                   * * *
Catastrofă. Pojar. Căcăcioși. Acestea sînt calificativele care nu încetăm să ni le punem pe mînecate aici pe facebook după alegerile prezidențiale de ieri. Un mare scriitor englez J. K. Chesterton  în minunata sa lucrare  despre creștinism „The  Everfasting  Man„  spune undeva că pentru a cunoaște adevărata noastră valoare, a afla cine sîntem este nevoie din cînd în cînd să ieșim din carapacea noastră și să ne privim dintr-o parte, de departe. Asta a făcut diaspora duminica trecută. La londra, în Franța, Canada, pretutindeni.Mii de chilometri parcurși pe jos, pe apă, pe calea aerului. Doar pentru un vot. Ceva incredibil .Și imposibil.De oameni care poate nici nu mai au nevoie de țara asta așa cum este ea. Asta trebuie să facem și noi acum, acasă. Imposibilul. Și să vedem că de fapt noi sîntem Dodon. Sau Dodon sîntem noi. Că altă cale și altă ieșire decît să începem să ne schimbăm chiar din clipa aceasta n-avem.  Altfel vom fi înghițiți cu toții. De caracatiță, care de acum salivează.
                                                               

DESCHIDE-TE!

Mulțumesc mult pentru felicitări, dragă Jnt! Eu de fapt sînt născut mai tîrziu, pe 5 noiembrie. Blogul meu ,pe care se pare îl mai citești, te-a dus un pic în eroare, ca și pe finii mei de la Iași. Dar asta nu contează. Eu singur sînt în eroare. Tata meu venit odată în ospeție la mine și văzînd că îmi serbez ziua de naștere, lucru neobișnuit pentru un țăran, mi-a zis că s-ar putea să fiu născut chiar undeva prin decembrie. Oricînd n-am fi născuți , important este că din cînd în cînd ne aducem aminte unii de alții, mai ales în timpurile de azi cînd viața ne-a împrăștiat prin toată lumea, făcîndu-ne mai singuri ca niciodată..Ce să-ți spun, am citit scrisoarea ta de cîteva ori, am citit-o pînă cînd ,din negligentă, am șters-o împreună cu alte cîteva emailuri, mai vechi. Îmi cer iertare. Îmi pare rău. Dar chiar așa ștearsă mi-a rămas în memorie ca  un act de voință, ca o mărturisire a unui om care  nu cedează , care cade și se ridică, iar asta mă bucură.La asta m-am gîndit cînd  te-am întrebat unde ai dispărut de pe  facebook? De asta am știut că ai nevoie. De o mărturisire. Este acolo  în această scrisoare ștearsă ,o părticică din inima ta, din viața ta care caută dureros un sens, un punct de sprigin, un răspuns la viața aceasta eronată a omului aici pe pămînt. Un zvîcnet  al sufletului , care nu se poate șterge nicicum și nicicînd  de nimeni din Univers. O semînță de eternitate care acum sau mai tîrziu va da în colte și te va face să înțelegi că omul este o lucrare a Domnului. Că Domnul are cu fiecare din noi  un plan, unic și irepetabil aici pe pămînt.  Un plan de iubire  care de pe facebook, ai dreptate, nu se prea vede .Și care de cele mai multe ori ni se descide din ascuns ,prin suferințe, căderi și urcușuri. Deaceea mă bucur că-ți porți suferințele cu vrednicie.Felul cum îți cauți acolo departe, în Franța, un loc de muncă și de viață m-a cutremurat.Așa firavă și fragilă cum iești ești demnă de bolovanul lui Sisif. Deaceea ori de cîte ori îți este greu, ori de cîte ori scapi bolovanul devale,  scrie-mi, deschide-te , lasă suflul vieții să între în pînzele tale , cuprinde bolovanul strins în brațe, aburc-l pe umeri, și această suflare te va duce , după cum spune mitropolitul Antonie de Suroj,spre limanul tău ultim,  suprem,  piscul salvator, al fericirii umane.
                                                     * * *
Am  stat și m-am gîndit astăzi la ziua de Duminică. La noile alegeri prezidențiale.  Ca la o  zi de Sfîntă Liturghie. Și dintr-o dată am realizat că de fapt  de la 1990 încoace, noi moldovenii , cu excepția primului Parlament  democratic , n-am avut de ales în aceste Duminici  decît  dintre nomenclatură și clonele ei. Adică între omul vechi al lui Voronin și emanațiile lui. De aici și performanța miliardului furat. Duminică pentru prima dată  avem posibilitatea să alegem între omul vechi și  omul nou.Nu știu prin ce se explică, spre deosebire de alte popoare, acestă întîrziere a lui. Carte puțină. Lene intelectuală. Uitare. Dar el a venit.  Iată- l s-a urcat pe corabie și, cu măsura lui Isus, ne cheamă la adînc. Haideți s-aruncăm mregele, fără frică. Nu se poate să nu  le  umplem . Doar dacă avem puțină credință.
                                                   * * *
Asta e Vera.Muta. Măturătoarea de la  Liceul teoretic de arte   ”Nicolae Sulac„ din Dealul Schinoasei. O cunoașteți deja. Astă toamnă , de  1 septembrie, cineva s-a rupt din mulțimile fericite  și i-a întins un buchet de flori. Mii de likeuuri a adunat ea pe internet. Azi dimineață pe timp de plimbare o întreb: ”Vera, nu ți-i frig?”   ”Nu!„ - clatină ea din cap. N--are cum ,într-adevăr, e călită. Vară și iarnă îmblă cu mîneca scurtă. „Vera , - îi zic eu admirativ, - tu cu cine ai votat?„ Stă o clipă și se uită la vraful de frunze din față, ridică apoi mătura sus la cer, o scutură și încordîndu-se,  cu  toate coardele vocale, scoate un sunet ciudat, dezordonat, și în același timp extrem de armonios, de cunoscut nouă în aceste zile , care se așează într-un cuvînt: „ Maaaiiiaaa!„ De ani de zile tace și mătură gunoaiele din curtea liceului. De ani de zile ne explicăm și comunicăm doar prin semne. Și iată că ,mare  minune, a vorbit. Pînă și soarele s-a cutremurat pe cer și a trimis peste ea o fîșie  sfîntă de lumină. Eu cred că a venit timpul ca duminica cealaltă toți moldovenii care ieri au stat muți pe la televizoare să iasă și să-i urmeze exemplul. Să zică :„ Maaaiiiaaa !„ . Altefel riscăm să devenim un neam  mut pentru totdeauna , pe care nimeni nu-l vede și nu-l aude. Nici acasă. Și nici în străinătate. Și nici soarele.
                                                                   

TRECUTUL NE PUPĂ ÎNDATĂ

   Astăzi am făcut o fotografie 3 x 4 , pentru carnetul de scriitor, al treilea în viața mea, cu o zi înaintea Congresului. Astfel sînt nevoit să constat că am întrat în posesia a trei carnete. Comunișltii  mi-au dat un carnet. Cimpoi al doilea carnet. Și iată că Suceveanu l-a semnat pe  cel de al treilea. Fiecare putere cu carnetul ei. Si fiecare  carnet cu puterea lui. Mă uit la fotografiile lipite în ele. O față în trei ipostaze. O viață. 3 x 4 sau 4 x 3. Parcă-i a mea și parcă nu este a  mea. Adaog alte fețe din fotografiile expuse sus, la etaj. Mă uit la fețele care s-au adunat jos, pe coridor, în Congres , unele aproape de nerecunoscut după atîta vreme cît nu le-am văzut. Cu o neschimbată și neînfruntată de vremuri întrebare   spre ele: „ Cine ?”  Cine este astăzi la masa de scris? Și cine a fost ieri ?  Cine a fost la început ? Cine e țintuit?  Cine este mîhnit? Cine vine și cine pleacă?Cine este jertvit în lupta pentru putere ?  Cine pînă la urmă  învie din morți și pe toate le iartă? Cuvîntul. O umbră  de fapt , care încet se adună din putregaiul puterii ca să șteargă lacrima  de pe fața cea mare, ziditoare de viață a poetului:”Ar trebui/să se-ntâmple ceva./Aştept raţiunea coioasă./Adevărul să fie//trântit pe podea –/altfel este/ o farsă./ Bunicul vine neaşteptat./Pacea mă scoate din balamale./Pentru 1000 de dolari Costică Munteanu / ar vinde orice partid./El are principii/orale./Mă-năduşă scârba de somităţi./ Detergentul e unica artă./Pentr-un trabuc pot să-ţi torn şi-o idee/cărnoasă;/trecutul ne pupă/îndată.(Eugen Cioclea)
                                                                        * * *
Inca n-am iertat tot. Zicem cu gura c-am iertat. Dar inima n-a iertat încă. Întotdeauna mai avem cîte ceva de iertat.Dupa un an și după toată viața.De șaptezeci de ori cîte șaptezeci.Ca să putem fi iertați și noi.    
                                                                       * * *
Mihail Bortă , preot la biserica  Întîmpinarea Domnului  a  USM , consilier în Departamentul relatii cu publicul al Mitropoliei, redactor șef al portalulului electronic „Moldova Ortodoxă” și-a sărbătorit cu ceva timp în urmă ziua de naștere. 33 de  ani. Vîrsta lui Hristos. Cineva spunea   despre  generațiile  de preoți din Rusia de astăzi că ar fi provenit din Dostoevski. La fel am putea spune și despre generația mai tînără de preoți din Republica Moldova că provine din  cele două volume  „Oamenii lui Dunnezeu  din biserica de altădată”  pe care Mihail Bortă le-a scris și conceput împreună cu un alt preot, Octavian Moșin , tînăr și el, paroh al aceleiași biserici. Cine din preoți  citește aceste cărți, ori le ia măcar în mînă,  nu este posibil să  nu se cutremure de jertfa lui Isus care s-a arătat  meteoric în  închisorile comuniste din Basarabia  prin exemplul de viață și credință  al unui șir întreg de slugittori ai cultului de pe aceste meleaguri. Nu are cum să nu observe că   această jertfă  se  prefigurează  și-n  pașii autorilor acestei cărți, preoții Mihail Bortă și Octavian Moșin. Să  nu cugete asupra  altor fapte memorabile ale părintelui Bortă. Precum ar fi fondarea  Centrului cultural istoric „Cuconeștii Vechi” pe locurile unei vechi așezări, baștina părintelui Sofian Boghiu, înghițite de acumulările de apă de la Costești. Sau întemeierea unei rețele de comunicare on line prin internet dintre așezările monastice ale Moldovei. Iar în final să  realizeze că o activitate preoțească gratuită , superficială, ar putea să însemne astăzi un mare păcat: după o pauză semnificativă din istoria noastră, preotul își reia sever și demn , prin puterea jertfitoare de sine, misiunea grea de călăuză morală a neamului. Și să încerce, cu ochii pe modelele istoriei, dar și ale zilei ,să o repete , măcar parțial.
                                                                  ***
Iraida Condrea , lector la USM, profesor de vocație, continuatoare a școlii de lingvistică a lui Anatolie Ivanivici Ciobanu, este foarte activă și pe facebook. Cu tematica ei dominantă: limba, cuvîntul. Pînă și-n postările despre frumoasa și inventiva sa nepoțică cearcă explorări lingvistice.Probabil că simte că  logosul pe internet  piere fără salvare? O , maică a Cuvîntului ... scria pe  vremurile de prigoană ale creștinismullui Teostirict Monahul, un călugăr bizantin, într-un Paraclis devenit  între timp nemuritor. Un calificativ mai potrivit decît acesta, ca s-o apreciez, nu-i găsesc. Și asta pentru că prigoana pentru cuvînt nu este cu nimic mai mică decît atunci. Iar nevoia lui pentru o grijă maternă la fel de mare.