* * *
Azi dimineață l-am sunat pe Ion Druță să-l felicit cu ziua de naștere și să-i spun că volumul sau „Stîlpii noștri de rezistență” apărut la editura Academiei de Științe Romîne a ajuns într-un sfîrșit și la mine. Mi l-a adus mai alăltăieri de la București domnul Grecu, o bună cunoștință a mea și un vechi prieten al scriitorului. Cînd să culeg însă am dat de belea. Numărul de telefon al scriitorului a devenit aproape indescifrabil. Se mai întîmplă.Cu cărțile de rugăciuni. Cu numerele de telefoane la care umblăm mult. De la multă folosință și multă trăire ele la un moment dat se topesc în pagina , ca și cum s-ar ascunde în ființa noastră lăuntrică.Și atunci unica noastră salvare este memoria.Multă vreme am puchit asupra numărului de telefon moscovit, cu o mulțime de cifre, unele le-am citit din carnet, altele le-am pribuluit, ultimele, printre care 9 și 0, le-am restabilit din memorie. Și-am sunat, într-un noroc.Și-am nimerit.„Am primit cartea, Ion Panteleevici, -i-am zis, - este minunată! La multi ani!” După care am închis și-am restabilit încet, migălos, cu un creion chimic , întreaga caravană de cifre. Semn că cele trei nuvele , cele trei femei de caracter, „Samariteanca”, „Roaba Domnului, roaba munților” și ”Bucovineanca” , adunate în acest volum de „Toiagul păstorii” împreună vor supraviețui, vor dăinui împreună, lucru rar întîmplat în viață la niște femei, așa precum dăinuie rugăciunea domnească. Și asta pentru că în spatele lor de fapt se află un sin gur personaj.Un singur caracter. Un Druță.
* * *
Sînt zile cînd simt că întregul pămînt nu mă încape cu nevoile și suferințele mele. Nici un locușor nicăieri nu găsesc ca să mă dau la dos, să m-a fac covrig și să aștept pînă se vremuiește, ca-n copilăria mea. Și atunci mă prinde un dor de mama ,de rochia ei cu falduri, sînt gata să fac imposibilul, să desfac pămîntul în două cu palma, cu unghia, ca o fiară, să cobor lîngă ea, sa m-a cuibaresc acolo între hume și să m-amestec cu plînsetul lutului.”Învață mai întîi, frate Ioane plînsetul omului!”- îmi zice părintele Irinarh.” Dar ce înseamnă, părinte, -zic- plînsetul Omului?” ”Plînsetul omului înseamnă răbdare.” „Dar cît se poate de răbdat , părinte?” ”Pînă la Dumnezeu, frate Ioane.” „Dar ce înseamnă Dumnezeu, părinte, dacă mă lasă atîta să sufăr?” „Dumnezeu e plînsetul lutului ascuns în faldurile cuvîntului.Rabda si pazește cuvîntul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu